Adamclisi: chiar sunt 3.800 de nume pe altarul soldaților lui Traian?

Despre monumentul de la Adamclisi se spune, des și convins, că este memorialul unei înfrângeri: cea mai grea pierdere a lui Traian în războaiele cu dacii, cu numele a 3.800 de soldați romani săpate în piatră. Verificăm cele două afirmații pe ce s-a păstrat efectiv acolo, adică pe inscripții, pe metope și pe fișa de sit, și despărțim trei monumente care au fost topite într-o singură poveste.

Ce se afirmă și cât circulă

Varianta populară are două etaje. Primul: monumentul de la Adamclisi ar fi fost ridicat ca să comemoreze o înfrângere romană, dovada că războiul din Dobrogea i-a costat scump pe romani. Al doilea, adăugat deasupra: pe altarul de acolo ar fi scrise numele a 3.800 de soldați căzuți. Pe marginea celor două crește și o a treia variantă, cea protocronistă, după care monumentul ar fi dovada că dacii i-au învins pe romani și că Roma a fost nevoită să își plângă morții chiar pe locul unde a pierdut.

Cifra de 3.800 a prins mai bine decât orice altceva, fiindcă e exactă. O cifră exactă pare verificată. Aici nu este.

De unde vine povestea

Pe platoul de la Adamclisi, în județul Constanța, nu este un monument, sunt trei, iar asta explică aproape toată confuzia. Monumentul triumfal, un tambur de piatră de circa 30 de metri în diametru și 12 metri înălțime, peste care stătea un trofeu colosal de 10,75 metri. Un altar funerar, cu plăci inscripționate de 1,30 pe 0,90 pe 0,30 metri. Și un tumul funerar, un val de pământ de aproximativ 37 de metri. Cele trei se așază, pe teren, în vârfurile unui triunghi isoscel, cu altarul la vârf.

Săpăturile sistematice la monumentul triumfal le-a făcut Grigore Tocilescu, între 1882 și 1890, iar publicarea a venit în 1895, la Viena, împreună cu Otto Benndorf și George Niemann. Cercetarea a continuat cu George Murnu în 1910 și 1911, cu sinteza lui Vasile Pârvan din 1911, cu Paul Nicorescu în perioada interbelică, ale cărui însemnări s-au pierdut în cea mai mare parte, și cu cercetările sistematice conduse de Ion Barnea din 1968. Din suprafața cetății, arată fișa de sit a Institutului Național al Patrimoniului, s-a săpat cam o zecime.

Ce arată dovezile

Inscripția monumentului triumfal s-a păstrat în douăsprezece fragmente, din două copii presupus identice, și este catalogată ca CIL III 12467, cu echivalențele IDRE II 334 și ISM IV 5. Dedicația nu lasă loc de interpretare: monumentul este închinat lui Mars Ultor, Marte Răzbunătorul, în numele lui Traian, cu titulatura lui, inclusiv Dacicus. Datarea se face după puterea tribuniciană a împăratului, a treisprezecea, care cade între 10 decembrie 107 și 9 decembrie 108, iar inaugurarea este pusă în 109.

Un monument dedicat lui Marte Răzbunătorul nu este un monument al înfrângerii. Este un monument al răzbunării încheiate. Comentariul proiectului academic Judaism and Rome arată că tocmai acesta era rostul lui: să șteargă o rușine mai veche și să arate cât de complet a fost răzbunat.

Altarul funerar este alt obiect, cu alt număr de catalog: CIL III 14214, echivalent cu ILS 9107 și ISM IV 8. El poartă o listă de soldați de legiune și de trupe auxiliare căzuți în luptă în apropiere, sub o formulă care îi numește „fortissimi viri qui pro republica morte occubuerunt”, adică oamenii cei mai viteji care au întâmpinat moartea pentru stat. Florian Matei-Popescu, de la Institutul de Arheologie al Academiei Române, descrie inscripția ca prost păstrată.

Aici intră cifra. Estimarea de până la 3.800 de morți vine de la istoricul Brian Turner, într-un studiu din American Journal of Archaeology, și nu este o numărătoare de nume. Este un calcul pornit din mărimea presupusă a câmpului epigrafic, adică din cât text ar fi încăput pe plăcile întregi. Comentariul academic care o discută o numește explicit speculativă. Cu alte cuvinte: nimeni nu a citit 3.800 de nume la Adamclisi, fiindcă ele nu se păstrează.

Cui erau plânși morții

Datarea altarului este dezbaterea adevărată, iar ea răstoarnă povestea. Fișa de sit a Institutului Național al Patrimoniului îl pune în domnia lui Domițian, cel mai probabil în 86, după Nicolae Gostar și după Géza Alföldy împreună cu Helmut Halfmann. Ronald Syme prefera 85 și o bătălie condusă de Oppius Sabinus. Numele comandantului rămâne disputat, iar Matei-Popescu se îndoiește de identificarea tradițională a prefectului din inscripție cu Cornelius Fuscus. În cealaltă tabără, Mihai Sâmpetru credea altarul contemporan cu trofeul, în jurul anului 102, iar Constantin Petolescu îl punea mai devreme, legat de campaniile lui Domițian.

Dacă datarea dominantă e corectă, altarul comemorează morții unei catastrofe romane petrecute cu vreo douăzeci de ani înaintea lui Traian, pe vremea lui Domițian, când Roma a pierdut în zonă doi comandanți. Trofeul lui Traian, ridicat mai târziu pe același platou, este răspunsul la ea. Două monumente, două războaie, o singură poveste în memoria publică.

Monumentul de la Adamclisi: cum s-a transformat povestea

Mai sunt două alunecări de verificat. Prima: metopele. Din cele 54 originale s-au pierdut două, deci 52 se păstrează, fiecare de circa 1,10 până la 1,20 metri, iar parapetul avea 26 de reliefuri de creneluri cu prizonieri, daci, roxolani și germanici. Unii cercetători, printre care Radu Vulpe, au văzut în ele o bătălie anume din Dobrogea. Linia care s-a impus însă, de la Florea Bobu Florescu la Andrew Poulter și la Matei-Popescu, este că reliefurile comemorează cucerirea Daciei în general, nu un episod local, iar fișa de sit le numește o reprezentare mai degrabă convențională a victoriei romane.

A doua alunecare e vizuală. Ce fotografiază turistul la Adamclisi nu este monumentul antic. Este reconstituirea începută în 1977, făcută cu mulaje de ciment. Originalele sunt în muzeul din sat, unde sunt expuse 48 dintre metope, iar alte fragmente se află la Muzeul Arheologic din Istanbul. Monumentul de la Adamclisi pe care îl vedem este, în bună parte, o ipoteză de reconstituire turnată în beton.

Dosarul a fost și instabil. Adolf Furtwängler a atribuit trofeul epocii lui Augustus, iar Nicolae Iorga și Silvio Ferri l-au coborât în secolul al IV-lea. Monedele din vremea lui Traian care înfățișează monumentul și epigrafia au închis discuția.

Ce rămâne întrebare legitimă

Prima întrebare bună: care altar? Dio Cassius scrie, în cartea a 68-a a Istoriei romane, că după bătălia de lângă Tapae Traian a poruncit să se ridice un altar în cinstea soldaților căzuți și să se facă în fiecare an slujbe funerare. Tapae nu este în Dobrogea, ci departe, spre Banat. Identificarea altarului de la Adamclisi cu altarul din Dio este o ipoteză veche și comodă, nu un fapt. Mai departe, în același pasaj, Dio spune că Traian a recuperat stindardul pierdut „în vremea lui Fuscus”, ceea ce confirmă că dezastrul domițianic era, pentru romani, o rană încă deschisă.

A doua întrebare: câți au murit, de fapt? Nu se știe, și probabil nu se va ști. A treia: cine comanda armata romană distrusă acolo. A patra, cea arheologică: ce mai e de găsit, dacă nouă zecimi din cetate stau nesăpate.

Ce rămâne, dincolo de poveste

Faptul că legenda nu se confirmă nu micșorează nimic. O înfrângere romană gravă în regiune, sub Domițian, este luată în serios de cercetare, nu negată, iar ea presupune o coaliție capabilă să distrugă o armată imperială, cu tot ce înseamnă asta în secolul I: coordonare, logistică și cunoașterea terenului. De partea cealaltă, ca să ridici pe un platou din Dobrogea un tambur de 30 de metri, un trofeu de peste zece metri și 54 de metope sculptate, aduse și montate cu mijloacele vremii, îți trebuie o carieră, un atelier, un drum și un stat care poate să plătească toate trei. Ambele realizări rămân, după ce povestea cade.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Cifra prea rotundă și prea exactă în același timp. Când o cifră circulă fără sursă, caută dacă e numărătoare sau estimare. La Adamclisi este estimare, și autorul ei o spune.
• Un singur nume pentru mai multe obiecte. Dacă pe același sit sunt trei monumente cu trei datări discutate, orice frază care spune „monumentul de la Adamclisi comemorează…” are nevoie de un plural.
• Dedicația, nu impresia. Un monument dedicat lui Marte Răzbunătorul spune despre sine că e monument de victorie. Asta bate orice interpretare a atmosferei reliefurilor.
• Reliefurile citite ca fotografii. Arta provincială romană lucra cu scene convenționale. O metopă nu e un martor ocular.
• Ce vezi față de ce s-a păstrat. Înainte de a admira „monumentul antic”, întreabă din ce an e reconstituirea.