Tezaurul lui Decebal din râul Sargetia: ce scrie în singura sursă antică

Se spune că Decebal, văzând că războiul e pierdut, a pus prizonieri romani să devieze un râu, a îngropat aurul și argintul regatului în albia golită, a readus apa la loc și apoi i-a ucis pe cei care știau locul. De aici pornește o întreagă industrie de căutători de comori în munții Hunedoarei. Povestea nu este inventată de presa de azi: ea apare într-un text antic. Problema e ce scrie exact în acel text, câte surse o confirmă și ce s-a găsit de atunci încoace în pământ.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația care circulă are trei părți. Prima: tezaurul regatului dac a fost ascuns sub albia unui râu numit Sargetia. A doua: romanii nu l-au găsit niciodată, deci aurul mai stă acolo. A treia, cea mai elastică: brățările de aur recuperate după 2007 din mâinile unor traficanți ar fi chiar acest tezaur.

Pe aceste trei propoziții se sprijină decenii de căutări cu detectoare de metale în Munții Orăștiei, un lung șir de articole de senzație și un număr greu de estimat de gropi săpate ilegal pe un sit aflat din 1999 în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, sub numele „Cetățile dacice din Munții Orăștiei”, cu numărul de referință 906.

De unde vine povestea

Sursa este una singură. Cassius Dio, în Istoria romană, cartea LXVIII, capitolul 14, paragrafele 4 și 5, povestește că Decebal avea comorile ascunse lângă reședința sa, sub râul Sargetia. Cu ajutorul unor prizonieri ar fi deviat cursul apei, ar fi săpat în albie, ar fi pus acolo argint, aur și obiecte care rezistă la umezeală, le-ar fi acoperit cu pietre și pământ și apoi ar fi readus râul pe vechiul curs. Aceiași prizonieri ar fi dus hainele și alte lucruri în peșteri, iar la sfârșit regele i-ar fi ucis.

Textul pe care îl citim nu este nici măcar al lui Dio în întregime. Cartea LXVIII s-a păstrat prin epitoma bizantină a lui Xiphilinus, adică printr-un rezumat făcut cu o mie de ani mai târziu.

Partea a doua a pasajului este cea pe care povestea populară o uită de obicei. Dio continuă: Bicilis, un apropiat al regelui care știa ce se făcuse, a fost prins și a spus romanilor despre aceste lucruri. Cu alte cuvinte, aceeași sursă care creează legenda spune, în fraza următoare, că ascunzătoarea a fost dată pe mâna romanilor.

Ce arată dovezile

Primul lucru care iese la lumină când cauți verificări este că povestea nu este unică. Institutul de Memorie Culturală, în dosarul său documentar despre aurul dacic, arată că aceeași relatare circula și despre Audoleon, regele peonilor, care își ascunsese comoara sub un râu cu un nume aproape identic, Sargetia, pe la anul 300 î.Hr. Mai târziu, Jordanes povestește la fel despre mormântul lui Alaric: râul deviat lângă Consentia, prizonieri duși în mijlocul albiei ca să sape groapa, iar la sfârșit, scrie el, toți săpătorii uciși.

Când același scenariu apare despre un rege peonian, despre un rege dac și despre un rege got, ceea ce avem în față nu este un raport, ci un tipar literar.

Al doilea lucru: râul. Numele Sargetia apare doar la Dio. Nu există inscripție, nici a doua sursă antică, nici hartă romană care să îl așeze pe teren. Identificările propuse, de regulă cu Streiul sau cu Apa Grădiștii, se sprijină pe faptul că acele cursuri de apă trec prin preajma capitalei dacice, nu pe un document. Dosarul citat mai sus merge mai departe și notează că existența unui râu Sargetia în Dacia devine îndoielnică, iar numele Bicilis nu sună tracodac.

Al treilea lucru: prada a existat, și despre ea avem alt fel de mărturii. Columna lui Traian, în scena CXXXVIII, arată soldați romani încărcând pe animale saci cu vase de metal prețios. Cheltuielile enorme ale domniei lui Traian, de la asanarea Mlaștinilor Pontine și un apeduct nou pentru Roma până la două legiuni noi și Forul Ulpiu, sunt greu de explicat fără o infuzie bruscă de metal.

Cât metal, însă, nu știe nimeni. Cifra care circulă, cinci milioane de livre de aur și dublu de argint, vine de la Criton, medicul care l-a însoțit pe Traian, dar nu direct: cartea lui s-a pierdut, iar cifra o citează Ioannes Lydus în secolul al VI-lea. Toți criticii moderni o consideră total exagerată. Istoricul Jérôme Carcopino a propus reducerea ei la o zecime, ceea ce lăsa totuși 165.000 de kilograme de aur și 331.000 de kilograme de argint, adică tot o cantitate greu de crezut. Reducerea la o zecime nu este o măsurătoare, e o încercare de a face cifra plauzibilă.

Cum s-a transformat povestea

Aur dacic s-a găsit, și nu puțin. Între 1998 și 2007, căutători cu detectoare de metale au scos de pe Sarmizegetusa Regia, chiar din apropierea zonei sacre, un grup de brățări de aur în formă de spirală, ascunse în locuri amenajate anume. Piesele au fost scoase ilegal din țară și vândute pe piața de antichități, apoi recuperate printr-o anchetă la care au lucrat autorități din România, Franța și Germania, cu sprijinul INTERPOL.

Până în vara anului 2009 erau recuperate unsprezece brățări, cu cinci până la șapte spirale fiecare, cântărind între 682 și 1.196 de grame. Analizele prin fluorescență de raze X și micro-PIXE, publicate în ArcheoSciences și în revista Antiquity, au arătat un aur nativ transilvan nerafinat: între 78,2 și 92,9 la sută aur, cu 6,3 până la 20,3 la sută argint, în medie circa 11 la sută, și urme de cupru și staniu. Compoziția și tehnica, batere la rece și cizelare, arată piese autentice, din secolul I î.Hr., probabil depuneri votive legate de centrul sacru.

Aici s-a produs alunecarea. Pentru că aurul e real, pentru că e de la Sarmizegetusa și pentru că a ieșit la lumină spectaculos, povestea a fost lipită de pasajul lui Dio. Dar niciuna dintre analize nu leagă brățările de ascunzătoarea din albie, iar autorii care le-au publicat spun limpede că pierderea cea mai mare este tocmai contextul arheologic, distrus de braconieri. Fără context, nu se poate spune dacă o piesă a fost depusă ca ofrandă, ascunsă în grabă în 106 sau pierdută cu un secol mai înainte.

Ce rămâne întrebare legitimă

Rămân câteva, și sunt bune. Dacă prizonierii au dus obiecte în peșteri, cum spune tot Dio, asta este o practică de ascundere documentată arheologic în multe locuri și rămâne o ipoteză de lucru rezonabilă pentru Munții Orăștiei, mult mai rezonabilă decât albia râului.

Rămâne întrebarea cât aur a plecat efectiv spre Roma, la care un răspuns onest se poate da doar din analiza monedei romane de după 106, nu din cifrele lui Lydus. Și rămâne întrebarea câte depuneri de acest tip mai sunt pe platou, pe care arheologia o poate rezolva, dar numai dacă ajunge înaintea detectoarelor.

Ce nu mai este o întrebare legitimă este ideea că un singur rege și-a îngropat toată avuția în apă, iar romanii au plecat acasă cu mâna goală.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Trei semne, pe care le poate verifica oricine, fără pregătire de specialitate.

• Numărați sursele. Dacă o afirmație spectaculoasă stă pe un singur text, și acela păstrat prin rezumatul altcuiva, prudența este obligatorie.
• Căutați dacă aceeași poveste se spune și despre altcineva. Un motiv care se repetă de la un rege la altul, cu același râu deviat și cu aceiași martori uciși, spune mai mult despre felul în care se povestea atunci decât despre ce s-a întâmplat.
• Citiți pasajul până la capăt. În cazul de față, propoziția care strică legenda se află imediat după cea care o creează.