Banii lui Brâncoveanu la Veneția: 210.000 de galbeni, mărturisiți sub tortură

Averea lui Constantin Brâncoveanu a trăit mai mult în legendă decât în documente. Despre depozitul de la Veneția se poate însă vorbi cu cifre, fiindcă a fost scos din arhivele vieneze acum peste un secol, iar numele oamenilor care mutau banii a fost întregit abia în 2014.

Ce se spunea despre averea lui Brâncoveanu

La Constantinopol i se spunea Altîn Bey, adică Prințul Aurului, iar turcii îi socoteau averea la zece milioane de taleri. Cifra aceea nu stă pe niciun document: e o estimare făcută de oamenii Porții, adică exact de cei care aveau interesul să creadă că domnul Țării Românești are mult de dat.

Ce se poate număra este altceva. Testamentul din 1708 enumeră 55 de sate întregi, 56 de moșii sau părți de sate, vii în zece dealuri și cinci rânduri de case în București, la care se adăugau proprietățile din Transilvania. Era, încă dinainte de a ajunge domn, cel mai mare proprietar de pământ al țării.

Constantin Giurescu, care a publicat în 1907, împreună cu Nicolae Dobrescu, documentele vieneze despre această domnie, face însă o observație care schimbă felul în care se citește totul: faima de bogăție a lui Brâncoveanu nu venea din moșii, ci din bani și din odoare. Numai diamantul de la surguciul domnului, pana purtată la cuc, era prețuit la 35 până la 40.000 de taleri. Pământul nu se putea lua cu tine. Banii, da.

De ce își scotea un domn român banii din țară

Ca să înțelegi depozitul de la Veneția, trebuie să știi ce îl aștepta pe un domn mazilit. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta schimbase procedura. Mazilirea nu se mai anunța: se făcea în secret și pe neașteptate, ca domnul să nu aibă timp să fugă sau să ascundă nimic.

Ce urma era o succesiune fixă. Domnul era dus la Constantinopol. Acolo îl aștepta închisoarea. În închisoare era torturat ca să își mărturisească averea, adică să spună unde sunt banii. Urma confiscarea. Iar la capăt, dacă scăpa cu viață, sărăcia.

Giurescu adaugă un amănunt de procedură care arată cât de sigură era primejdia: din vremea aceea încolo, pâra noului domn împotriva celui mazilit devine obicei, cu o singură abatere cunoscută, în 1710. Iar motive de pâră se găseau întotdeauna, fiindcă felul în care se strângeau birurile și se plătea haraciul, cu nenumăratele bacșișuri date slujbașilor turci, lăsa oricând loc de plângeri.

Un domn care nu își punea averea la adăpost nu era, așadar, un om cinstit. Era un om neprevăzător.

Titlurile imperiale nu erau vanitate, erau un act

Brâncoveanu a adunat de la Viena, în două decenii, un șir de titluri. În 1679 a dobândit cetățenia transilvană, ca rudă a Cantacuzinilor. La 19 mai 1688 a primit, în aceeași calitate, titlul de conte. Iar la 30 ianuarie 1695, drept răsplată pentru serviciile aduse până atunci, a fost ridicat la demnitatea de principe al Imperiului.

Explicația obișnuită a acestei colecții de titluri a fost vanitatea unui parvenit bogat. Giurescu o respinge direct și scrie că, în căutarea și obținerea acestui titlu, domnul nu era atât determinat de motive de vanitate: în primul rând, pe baza lui cerea el mai târziu îngăduința de a se refugia în Ardeal la caz de nevoie.

Altfel spus, titlul de principe al Imperiului nu era o podoabă, era temeiul juridic al unei cereri de azil. Un domn tributar al Porții nu putea cere protecție imperială; un principe al Imperiului putea.

Cum s-a cerut refugiul, pas cu pas

Documentele vieneze arată o insistență de două decenii, nu un gest izolat.

• La începutul lui iunie 1695 se adresează generalului Veterani, comandantul imperial, ca să intervină pe lângă împărat pentru permisiunea de a se refugia la nevoie în provinciile imperiale.
• După moartea lui Veterani, reia cererea pe lângă urmașul acestuia, prințul de Vaudemont.
• În 1698 o reînnoiește, prin secretarul său Dindar și prin misionarul catolic Elias Matejanić.
• Obține o a treia reconfirmare la 27 martie 1712, adică la doi ani înainte de mazilire.
• În paralel, capătă de la țar privilegiul de a se putea stabili la Moscova cu titlu de principe, dacă împrejurările l-ar sili să trăiască acolo.

Deci avea două uși de ieșire, una spre apus și una spre răsărit, amândouă obținute în scris, amândouă reînnoite.

Târgoviștea, fiindcă munții sunt mai aproape decât Dunărea

A treia măsură se vede pe hartă. Brâncoveanu locuia la Târgoviște șase sau șapte luni pe an. Spre sfârșitul primăverii, când se apropiau căldurile, părăsea de obicei Bucureștii și nu se mai întorcea decât după Sfântul Dumitru, uneori abia în februarie sau martie.

Giurescu spune limpede de ce: de la Târgoviște, munții sunt mult mai aproape decât Dunărea. Iar munții duceau în Transilvania, unde avea dreptul de refugiu, în vreme ce Dunărea ducea la Constantinopol, unde îl aștepta Ediculea. Și adaugă un amănunt care arată că stratagema nu era secretă: își dădeau seama de asta și turcii.

Dacă ar fi izbutit să nu fie surprins și ar fi putut să fugă, locul de refugiu era, firește, Ardealul. Asigurarea acestui adăpost formează, scrie Giurescu, una dintre preocupările de căpetenie ale domnului în relațiile cu împăratul.

Cifrele depozitului de la Veneția

Aici avem cifre, și avem de unde. Între 1698 și 1702, Brâncoveanu a depus la Banca publică din Veneția 180.000 de galbeni, prin mijlocirea lui Nicola Caragiani. Dobânda era, la început, de patru și jumătate la sută, scăzută mai târziu la trei la sută.

În 1707 domnul a închinat venitul a 30.000 de galbeni mănăstirii Sfântul Gheorghe, deci o parte din dobândă mergea la ctitorie. Cu toate acestea, suma depusă a crescut, nu a scăzut. La mazilirea lui, în primăvara anului 1714, Brâncoveanu avea la Veneția 210.000 de galbeni, ceea ce Giurescu socotește la peste o jumătate de milion de taleri.

Ca să ai o măsură: după aceeași condică de venituri și cheltuieli a Vistieriei, pe care Giurescu o folosește pentru anii 1694-1703, venitul anual al țării din biruri se învârtea în jurul unei jumătăți de milion de taleri. Adică domnul avea, pus la păstrare în străinătate, cam cât strângea țara într-un an.

Nu era primul care făcea asta

Un amănunt din textul lui Giurescu se citește ușor pe lângă, și el schimbă judecata morală. Brâncoveanu nu a inventat depozitul venețian. Bani depuși la Banca publică din Veneția avusese și Radu Mihnea, cu aproape un veac mai înainte, și, mai de curând, Șerban Cantacuzino, adică unchiul și predecesorul lui la domnie.

Deci nu vorbim despre lăcomia unui om, ci despre o practică a scaunului domnesc din Țara Românească: o asigurare de viață, cumpărată în afara jurisdicției celui care putea să te ucidă. Ce îl deosebește pe Brâncoveanu nu este ideea, ci mărimea sumei și statornicia cu care a ținut-o două decenii.

Cine muta banii: zaraful Nica Papa

Giurescu, în 1907, avea capătul venețian al canalului: numele lui Nicola Caragiani. Capătul din București a fost întregit abia în 2014, de Lidia Cotovanu și Gheorghe Lazăr, într-un studiu publicat în Studii și Materiale de Istorie Medie, revista Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.

Omul se chema Nica Papa și era zaraf, adică schimbător de bani și cămătar. Venise din Epir, mai exact din ținutul Pogoniani, pe un drum de migrație bine bătut de negustorii sud-dunăreni, și se așezase la București. Avea legături strânse cu Comunitatea Greacă din Veneția, iar banii proprii îi ținea, la fel, la Zecca Veneției, de unde lua o dobândă anuală.

Documentele epocii au un nume pentru oamenii ca el: „prieteni ai domniei”. Prin ei, domnul nu doar își derula o parte din afaceri, ci reușea să trimită sume importante la Veneția, ca să fie depuse la Zecca sau în alte locuri sigure, iar din dobândă își finanța o parte din acțiuni.

Legătura dintre cele două capete se vede în corespondență. În 1698, zaraful din București îi cerea lui Caragiani ajutorul ca să obțină o anumită cantitate de postav. În ianuarie 1702, Caragiani îl înștiința că i-au fost trimise zaharicale venețiene, și unele și altele cerute de Curte. Comenzile de lux și transferurile de bani mergeau pe aceeași cale, cu aceiași oameni.

Ce a costat pe cel care ducea banii

Studiul din 2014 scoate la lumină și o frază care nu seamănă cu nimic din povestea obișnuită despre bogăția brâncovenească. Este din testamentul lui Nica Papa însuși, care se plânge de „cererile peste puterea mea ale domniei și necontenitele închisori și primejdia ce ies din aceste strâmtorări”.

Omul care ținea canalul deschis între București și Veneția a plătit pentru asta cu temnița, de mai multe ori, și cu primejdia. Când domnul cerea peste puterea lui, nu avea cum să refuze. În spatele cifrei de 210.000 de galbeni stau oameni ca el, iar numele lor au ieșit din arhive abia acum.

Moșiile din Transilvania, cumpărate și blocate

Banii nu erau singura parte a averii scoasă peste munți. Brâncoveanu a ridicat case la Sâmbăta de Sus și a cumpărat case la Brașov, iar în ele a strâns, scrie Giurescu, o mulțime de scule și lucruri de preț.

Sâmbăta îi venise, de altfel, dintr-o afacere de refugiu în sens invers: nobilul Bánffy își trimisese vitele în Țara Românească spre păstrare și adăpost, domnul îi dăduse pentru întreținerea lor o sumă de 2.500 de taleri leonini, iar Sâmbăta fusese pusă zălog.

Cumpărăturile mari au întâmpinat însă împotrivirea autorităților imperiale. În 1708, cumpărând de la un Giulay patru sate, pe care secretarul său Dindar le și luase în stăpânire, vânzarea a fost anulată de generalul Kriechbaum. Iar o altă cumpărătură, asupra căreia înțelegerea se stabilise până în martie 1714, a fost zădărnicită de mazilirea domnului, spre vie părere de rău a Consiliului de război, care se vedea lipsit de suma destinată fortificării Bălgradului, adică a Alba Iuliei.

Amănuntul acesta spune mult despre poziția lui: Viena îi lua banii pentru cetăți, dar îi oprea cumpărăturile de pământ. Era bun ca finanțator, nu ca vecin.

Banii din Olanda și din Anglia: cum se naște un zvon

La mazilirea din 1714, imbrohorul trimis de Poartă l-a întrebat pe vistierul Șerban Bujoreanu unde se aflau banii domnului. Răspunsul a fost: depuși la Brașov, la Veneția, în Olanda și în Anglia. Dimitrie Cantemir și Del Chiaro consemnează aceeași credință, cu adaosul că erau depozite și la Viena.

Avem, deci, patru izvoare care spun același lucru, printre care propriul vistier al domnului, sub interogatoriu. Și totuși Giurescu scrie, fără ocolișuri, că este sigur că Brâncoveanu nu a avut bani în Olanda și în Anglia.

Argumentele lui sunt două. Primul: în demersurile făcute de doamna Marica, după întoarcerea din exil, pentru a reintra în stăpânirea averii împrăștiate, nu se află nicio urmă despre asemenea depozite. Dacă ar fi existat, văduva ar fi umblat după ei, fiindcă după restul a umblat. Al doilea: zvonul s-a născut, cu siguranță, numai din legăturile domnului cu ambasadorii acestor țări la Poartă, olandezul Colyer și englezul Paget.

Este un caz de manual despre cum se face istorie cu dovezi. Patru izvoare care spun același lucru nu fac un fapt, dacă niciunul nu a văzut banii și dacă urma lor lipsește de acolo de unde ar fi trebuit să apară. Vistierul, întrebat sub amenințare unde sunt banii, a numit toate locurile unde domnul avea prieteni.

Mărturisirea de la Edicule și cererea Porții

Planul de evacuare nu a funcționat. În Săptămâna Mare a anului 1714, capugiul trimis de la Constantinopol i-a pus pe umeri năframa neagră a mazilirii. Domnul nu a fugit în Transilvania, deși avea dreptul de refugiu reconfirmat cu doi ani înainte, și a plecat spre Constantinopol cu doamna, cei patru fii, nora, un nepot și patru gineri. Familia a trecut Dunărea la Rusciuc în noaptea Învierii.

La Constantinopol au fost închiși la Edicule, Cele Șapte Turnuri. Din mai până în iulie, domnul și fiul cel mare au fost torturați ca să își mărturisească averea. Atunci a fost mărturisit și depozitul de la Veneția. Mecanismul despre care vorbeam la început a funcționat exact așa cum era făcut să funcționeze.

Dar urmează partea pe care puțini o știu. Poarta a cerut banii. Giurescu scrie că, pentru restituirea lor, Poarta a intervenit în zadar pe lângă Republica Veneției. Depozitul rămânea unde fusese pus. Asigurarea nu i-a salvat viața, dar nici turcii nu au pus mâna pe ea.

Execuția a avut loc la 15 august 1714, de Adormirea Maicii Domnului, la Ialî-Chioșc, lângă Serai, în prezența sultanului Ahmed al III-lea. Au fost uciși, în ordine, sfetnicul Ianache Văcărescu, apoi Matei, cel mai tânăr dintre fii, apoi Radu, Ștefan, Constantin și, la urmă, domnul.

Teza lui Giurescu: refugiul, nu vanitatea

Toate acestea duc la o concluzie care, când a fost formulată, mergea împotriva felului obișnuit de a povesti domnia. Giurescu scrie că din cele arătate rezultă că preocuparea de a își căuta un refugiu și de a își pune averea în siguranță a fost factorul cel mai important în relațiile lui Brâncoveanu cu lumea creștină.

Și arată și de ce nu avea de ales. Ca să păstreze pentru el și pentru familia lui aceeași îmbelșugare în care trăise, era constrâns să urmărească o politică de înțelegere cu creștinii și în special cu împăratul. Stăpânirea turcească îi jignea credința, îi umilea mândria și îi primejduia viața și averea, iar pentru țară era, scrie Giurescu, din cale afară de jefuitoare.

Despre asta avem și cuvintele domnului însuși, scrise brașovenilor în 1705: „Ne-au încărcat cu dările, cât iaste peste putința săracilor și nu mai contenesc cu cerutul”.

Pusă alături de celelalte două citiri ale domniei, teza se vede mai bine. Nicolae Iorga, în 1914, l-a descris ca pe un realist care continua politica tradițională a domnilor români, pași la dreapta și la stânga, fără să riște o țară care avea abia douăsprezece tunuri și cel mult patru mii de oameni. Ștefan Ionescu, în 1981, a vorbit despre o politică de echilibru și de intimidare, cu scopul declarat de a păstra semiautonomia și cu un scop ascuns, eliberarea de sub turci.

Giurescu mută accentul de pe intenție pe constrângere. Nu spune că domnul nu a fost abil. Spune că una dintre motivațiile cele mai puternice ale abilității lui a fost, foarte concret, să aibă unde să fugă și din ce să trăiască dacă fugea. Datele dreptului de refugiu și cifrele depozitului îi dau dreptate.

Unde nu sunt de acord istoricii

Prima neînțelegere este despre al cui erau banii. Giurescu consemnează, pentru un caz anterior, apărarea că banii cu care se fugise erau ai Vistieriei și nu ai fostului domn. Deosebirea dintre averea personală a domnului și banii țării era, în practica epocii, greu de trasat: domnul plătea din punga lui cheltuieli ale statului, iar după 1700, când veniturile nu mai ajungeau, chiar a acoperit diferența din veniturile proprii. Cine ar fi moștenit cei 210.000 de galbeni dacă domnul ar fi scăpat cu viață rămâne o întrebare de drept, nu de morală.

A doua ține de cât de mult explică refugiul. Giurescu îl face factorul cel mai important; Iorga și Ionescu îl socotesc unul dintre mai mulți, alături de calculul politic și de interesul dinastic. Cercetarea de după 1989 a adăugat un al treilea cadru: Michał Wasiucionek, în cartea tradusă la Humanitas în 2024, explică supraviețuirea Țărilor Române mai puțin prin echilibrul marilor puteri și mai mult prin rețelele de patronaj care treceau peste granițe. Canalul București-Veneția al lui Nica Papa este chiar o astfel de rețea.

A treia este despre cifra de zece milioane de taleri. Ea apare ca estimare a turcilor și nu are acoperire în vreun document de arhivă. Cele 210.000 de galbeni de la Veneția au. Între cele două stă toată deosebirea dintre ce se spunea și ce se poate dovedi.