Tăblițele de la Sinaia: 46 de plăci de plumb și ce au arătat analizele

Se spune că dacii și-au scris istoria pe plăci de aur, că originalele au fost topite și că tot ce a mai rămas sunt copii de plumb, ținute departe de ochii oamenilor. Afirmația circulă de peste un secol și se caută insistent și astăzi. Ce urmează nu este nici o demascare, nici o confirmare: punem una lângă alta cele 46 de piese care se păstrează, analizele de metal făcute pe ele și poziția cercetării românești, apoi spunem limpede ce se poate și ce nu se poate susține.

Ce se afirmă și cât de mult circulă

Varianta populară sună așa: tăblițele de la Sinaia ar fi arhiva regală a dacilor, scrisă în limba lor cu litere luate de la greci, cu numele lui Burebista, al lui Deceneu și al lui Decebal. Originalele ar fi fost de aur, Carol I le-ar fi cumpărat și topit, iar copiile de plumb făcute înainte de topire ar fi ajuns la București, unde statul le-ar fi ținut ascunse de atunci.

O parte din afirmație este, însă, pur și simplu adevărată: corpusul există. Astăzi se păstrează 46 de plăci de metal cu inscripții și reliefuri, 44 la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române și două la muzeul Mănăstirii Sinaia. Nimeni nu contestă asta. Discuția începe de la întrebarea cine le-a făcut și când.

Reliefurile arată domnitori, zei, clădiri și scene militare legate de lumea geto-dacică, iar inscripțiile sunt scrise cu alfabete derivate din cel grec, într-o limbă care nu a fost identificată. Cele 42 de piese măsurate cântăresc laolaltă vreo 200 de kilograme.

De unde vine povestea

Primul lucru care sare în ochi când cauți originea plăcilor este că nu există niciun raport de săpătură. Povestea stă pe articole de ziar și pe amintiri, iar versiunile nu se potrivesc între ele. Relatările vorbesc de două descoperiri făcute la Sinaia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: una la lucrări de regularizare a unui curs de apă, între 1866 și 1872, alta în 1873, la săpăturile pentru fundația castelului Peleș. Istoria cu tezaurul de aur cumpărat de Carol I și copiat în plumb la fabrica de cuie a lui Emil Costinescu vine dintr-o anchetă pe bază de tradiție orală, publicată de Dumitru Manolache în 2006. Nu este un document, ci o relatare culeasă după mai bine de un secol.

Avocatul Iacob Livescu a scris despre plăci între 1885 și 1893 și le-a dat origini care nu se împacă: o societate pe care nu o numește și, altundeva, orașul Deva. Pentru varianta cu Deva nu s-a găsit nimic în evidențele locale.

În 1947, Marioara Golescu a fotografiat plăcile la cererea lui Ion Nestor, pe atunci directorul Muzeului Național de Antichități, care le socotea falsuri. Golescu a fost închisă mai târziu și nu a publicat nimic. Studentul care a făcut atunci fotografiile, Dan Romalo, a publicat corpusul abia în 2003 și apoi, bilingv, în 2005, cu o prefață semnată de Alexandru Suceveanu, care înclina spre ipoteza falsului, dar susținea publicarea.

Ce arată analizele făcute pe tăblițele de la Sinaia

Pe plăci s-au făcut câteva analize de compoziție. Niciuna nu putea data obiectele, fiindcă metalul nu se datează așa, dar toate spun câte ceva.

• Peter Northover, la Oxford, a analizat placa 23: circa 97 la sută plumb, cu puțin staniu și antimoniu și urme de argint. Concluzia lui a fost că metalurgia, singură, nu poate stabili autenticitatea.
• Bogdan Constantinescu a măsurat în 2005, prin fluorescență de raze X, 35 de plăci. A obținut patru grupe de aliaj, fără legătură cu domniile sau cu regiunile numite în texte, și le-a citit ca plumb modern reciclat.
• O piesă din bronz a corpusului, numerotată 112, a fost analizată în 2025 într-un laborator scandinav: aproximativ 68 la sută cupru, 18 la sută zinc, 6,3 la sută nichel, 4 la sută staniu, 3,1 la sută plumb și 2,4 la sută argint. Compoziția se potrivește cu o fabricație modernă.
• Despre o piesă de argint de la Mănăstirea Sinaia, presa a dat circa 83,5 la sută argint și o vârstă de 2.000 până la 2.100 de ani, fără să spună prin ce metodă. Vârsta nu se poate obține dintr-un aliaj.

Mai este o cifră care schimbă felul în care arată povestea: socotit după relatările din secolul al XIX-lea, corpusul întreg ar fi cântărit între 610 și 940 de kilograme de plumb. Oricine le-ar fi turnat, a avut nevoie de o sursă de metal și de un atelier.

Despre texte se poate spune, deocamdată, puțin: limba nu este identificată, nu există o transcriere critică a corpusului, iar descifrările propuse în afara mediului academic nu au fost verificate.

Cum s-a transformat povestea

Numărul pieselor a scăzut cu fiecare generație, iar scăderea a hrănit ideea ascunderii. Izvoarele din secolul al XIX-lea vorbesc de peste o sută de plăci, Dan Romalo a documentat 71, iar numerotarea fotografiilor din 1947 arată cel puțin 133 de piese, din care s-au păstrat doar 72 de imagini. Azi institutul are 44.

Deci piese s-au pierdut, asta este sigur. Ce nu urmează din pierdere este o ascundere: obiectele rămase stau într-un institut al Academiei, au fost fotografiate, publicate și reexaminate de mai multe ori.

În privința autenticității, pozițiile sunt vechi și ferme. Comisia arheologică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, condusă de Grigore Tocilescu, le-a respins. Cercetarea românească a ultimelor decenii le tratează ca falsuri moderne, iar în literatura internațională plăcile apar ca exemplu de falsificare, printre altele într-un volum publicat de editura Brill în 2015.

În 2021, Daniel Spânu, de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, a propus chiar un autor: Bogdan Petriceicu Hasdeu. Aurora Pețan a publicat în 2024 o respingere punctuală, arătând că ideile lui Hasdeu despre daci și alfabetul dacic propus de el în 1873 nu se regăsesc în plăci.

În septembrie 2026, aceeași autoare a publicat în revista Histories o reevaluare a corpusului: susține că cele trei sisteme de scriere sunt prea bine structurate pentru un fals făcut la întâmplare, cere un studiu interdisciplinar și spune că dovezile de acum nu închid definitiv întrebarea, în nicio direcție. Cititorul merită să știe de unde vorbește: autoarea este legată de centrul de studii al Fundației Dacica și pledează din 2005 pentru luarea în serios a corpusului.

Ce rămâne întrebare legitimă

Câteva lucruri rămân deschise fără ca asta să sprijine povestea populară. Cine a făcut plăcile și în ce an nu se știe. Nu se poate stabili nici dacă plumbul vine după niște originale de metal prețios sau dacă aurul este o născocire crescută peste plumb. Limba nu a fost identificată, iar coerența internă a corpusului cere o explicație, oricare ar fi ea.

Aici trebuie spus un lucru care se uită des: lipsa unei dovezi se numește lipsă, nu contrariu. Faptul că nu există un document despre săpăturile de la Peleș nu dovedește că plăcile sunt antice. Și invers, faptul că nu se poate dovedi antichitatea lor nu înseamnă că dacii au fost un popor fără istorie.

Pentru că asta este, de fapt, miezul: regatul dac nu are nevoie de plăci de plumb. Cetățile din Munții Orăștiei stau în pământ și se sapă de peste un secol, autorii greci și latini scriu despre Burebista și despre Decebal, iar monedele bătute aici se adună în colecții. Judecate cu mijloacele vremii lor, acestea sunt realizări serioase, iar ele rămân adevărate indiferent cum se închide, într-o zi, dosarul de la Sinaia.

Cum recunoști o poveste umflată

Cazul acesta e bun de învățat pe el semnele care se repetă la aproape orice poveste crescută peste o realitate mică.

• Cifra care crește în loc să scadă. Peste o sută de plăci în relatări, 46 în inventar. Când numărul din poveste e mai mare decât cel din depozit, întreabă de unde vine diferența.
• Originea care se mută. O societate fără nume, apoi Deva, apoi fundația castelului Peleș. O descoperire reală are un loc, o dată și un om care semnează.
• Analiza fără metodă. O vârstă de 2.000 de ani scoasă dintr-un aliaj nu este un rezultat, ci o afirmație.
• Descifrarea fără transcriere. Un text nu e descifrat până nu există o transcriere critică pe care alții o pot verifica literă cu literă.
• Apelul la ascundere, acolo unde obiectele sunt la vedere. O conspirație care își ține dovezile în raftul public nu este o conspirație.

Răspunsul cinstit este, deci, în două trepte. Cercetarea românească tratează plăcile ca falsuri moderne, iar analizele de compoziție merg în aceeași direcție, fără să o demonstreze singure. Povestea de deasupra, cu aurul topit și cu arhiva ascunsă, nu stă însă pe nimic: nici pe un document, nici pe o săpătură, nici pe o analiză.