Scări în pereții templelor dorice: ce caută un studiu sub acoperiș

Multe temple dorice din Magna Grecia au scări de piatră zidite în pereții interiori. Un studiu publicat la 1 octombrie 2026 în revista Institutului de Arhitectură din Japonia leagă aceste scări de felul în care era construit acoperișul și propune o citire nouă a spațiului de sub el. Autoarea, Ayaka Kawazu, de la Universitatea Waseda, compară templele din sudul Italiei și din Sicilia cu cele din Grecia continentală.

Ce propune studiul

Articolul se numește, în original, „A Study on the Relationship Between Cella’s Roof Structure and Interior Staircases in Ancient Greek Temples” și a apărut în Journal of Architecture and Planning, volumul 91, numărul 848, paginile 2454-2463. Textul a fost primit la 10 noiembrie 2025 și acceptat la 29 iulie 2026. Autoarea lucrează la Institutul de Cercetare pentru Știință și Inginerie al Universității Waseda.

Din rezumatul studiului rezultă două lucruri. Primul: în Magna Grecia, constructorii acopereau deschideri mari cu grinzi de lemn, fără coloane interioare de sprijin. Al doilea: multe dintre aceste temple au scări de piatră zidite în pereții interiori. Autoarea propune o citire nouă a modului în care era folosit spațiul de sub acoperiș, în perioadele arhaică și clasică, punând la un loc structura acoperișului cu materialul, forma și decorul scărilor.

Trebuie spus limpede: nu am putut citi textul integral al studiului, doar rezumatul publicat de revistă și datele bibliografice. Lista templelor analizate și concluziile exacte rămân, deci, în afara acestui articol. Cuvintele-cheie declarate de autoare sunt antichitatea clasică, Magna Grecia, Grecia continentală, scările interioare și spațiile de sub acoperiș.

De ce contează acoperișul

Problema deschiderilor mari este veche în arhitectura greacă. Un studiu publicat de Nancy L. Klein în revista Hesperia, în 1998, arată că templele siciliene din epoca arhaică acopereau deschideri de peste 11 metri fără sprijin intermediar: 11,70 metri la templul E din Selinunt și 11,84 metri la templul lui Heracles din Agrigento.

În Grecia continentală, cea mai mare deschidere acoperită cu sistemul de grinzi sprijinite de jos, pe care Klein îl numește prop-and-lintel, este cella Partenonului, de 11,05 metri. Până la Partenon, recordul continental îl ținea tezaurul cetății Gela de la Olimpia, lat de 9,68 metri.

Diferența nu este doar de dimensiune. O fermă de lemn, adică un cadru triunghiular de grinzi ținute la capete în tensiune, nu cere coloane interioare. Klein arată că cele mai bune indicii pentru ferme vin din Sicilia: pentru Megaronul Demetrei (II) din Selinunt, ridicat în jurul anului 550 înainte de Hristos, s-au propus ferme cu grindă de legătură, cu lăcașuri de grinzi care nu depășesc 27,5 centimetri. La tezaurul cetății Gela, grinda de coamă măsura 37 pe 37 de centimetri.

Tezaurele cetăților Siracuza și Gela sunt, după Klein, singurele clădiri arhaice din Grecia continentală cu geison lateral teșit și cu lăcașuri pentru penele acoperișului, iar ea pune această practică pe seama influenței siciliene. La Paestum, bazilica, adică primul templu al Herei, are lăcașuri de pene în thrinkos, o trăsătură legată de aceeași tradiție.

Ce spun sursele

Studiul din 2026 nu este primul în care autoarea se ocupă de acoperișuri. În 2018, în aceeași revistă, Kawazu a publicat un articol despre transformarea Hefaisteionului din Atena în biserică, analizând modificările aduse acoperișului, plafonului și bolții, precum și traseele de scurgere a apei. Concluzia de atunci era că plafoanele de deasupra peristilului rămâneau expuse vremii și că înălțimea și panta bolții urmau frontonul original.

Pentru spațiile de sub acoperiș, explicațiile propuse până acum în literatură merg de la depozitarea obiectelor sacre la inspecția și repararea acoperișului. Studiul nou leagă scările de structura acoperișului, ceea ce înseamnă că argumentul se sprijină pe piatra păstrată, nu pe lemnul dispărut. Acolo unde lemnul lipsește, scara rămâne singurul martor al unui etaj.

Ce nu se știe încă

Acoperișurile de lemn s-au pierdut aproape complet, așa că despre felul în care era folosit spațiul de sub ele nu există dovezi directe. Klein avertizează, pentru cazurile siciliene, că unele acoperișuri au fost refăcute și că proiectele au putut fi diferite de la o etapă la alta.

Rămâne deschisă și întrebarea dacă scările urcau spre un spațiu folosit în cult sau doar spre o zonă de serviciu. Fără textul integral al studiului, nu putem spune ce răspuns dă autoarea și pe câte temple se sprijină. Până atunci, afirmația prudentă este aceasta: scările există, sunt zidite în pereți, iar explicația lor se caută în acoperiș.