De ce ajung măștile romane de paradă în râuri

Aproape toate coifurile romane de sport cunoscute astăzi au ieșit din apa unui râu, iar trei dintre piesele romane de paradă descoperite în România vin din lunca Oltului. Capitolul acesta ia pe rând explicațiile propuse pentru asta, pierderea, transportul de aluviuni, depunerea votivă și prada de război, și arată ce susține fiecare cu dovezi.

De ce ajung măștile romane de paradă în râuri?

Numărul de măști romane în râuri este prea mare pentru a fi întâmplător, chiar dacă explicația nu e sigură. Jürgen Oldenstein, într-un studiu despre două coifuri romane de la Eich, în districtul Alzey-Worms, apărut în primul volum al Journal of Roman Military Equipment Studies, la paginile 27-37, a observat că aproape 80 la sută din coifurile de cavalerie de sport cunoscute provin din albii de râu. Cifra este reluată în 2023 de Alexandru Rațiu, Mihaela Simion și Laurențiu-Marian Angheluță, în studiul despre coiful de la Islaz, cu precizarea că procentul rămâne valabil. Trebuie spus limpede: am citit nota din studiul de la Islaz, nu textul lui Oldenstein.

Un obiect apărut o dată în apă nu spune nimic; patru din cinci piese dintr-o categorie cer o explicație. S-au propus până acum patru răspunsuri: piesa a fost pierdută de proprietar, a fost adusă de râu din alt loc, a fost aruncată intenționat ca ofrandă, sau a ajuns acolo odată cu prada trecută peste râu în timpul unui jaf.

Cele patru explicații nu se exclud reciproc: fiecare piesă are propria istorie, iar un corpus întreg se poate explica prin mai multe mecanisme simultan. De aceea discuția se poartă obiect cu obiect, iar contextul de descoperire, chiar sărac, cântărește mai mult decât orice analogie.

Pentru corpusul românesc, întrebarea are o formă concretă. Masca de la Gilău a ieșit din șanțul unui castru; masca de la Romula, masca de la Cincșor și coiful de la Islaz au ieșit din lunca sau din albia Oltului. Deci un singur context de săpătură și trei descoperiri de apă.

Ce arată, de fapt, cele trei descoperiri din lunca Oltului

Masca de la Romula a fost scoasă din Olt, în zona mănăstirii Comarna, la sud de Reșca, și se află de la 1874 la Viena. Capitolul al patrulea al dosarului a arătat cât de puțin se poate verifica din relatările despre descoperirea ei. Pentru întrebarea de acum reținem faptul brut: piesa vine din râu, nu din pământ.

Cincșor, 1986: o mască scoasă cu excavatorul

Pentru Cincșor avem două descrieri care se completează. Fișa sitului publicată de Muzeul Național de Istorie a României, în seria Frontiera romană din Dacia Inferior, spune că în 1986 o mască de bronz a fost descoperită în apropierea Oltului, în timpul unor lucrări de modificare a cursului râului. Dan Isac, în studiul lui din 2009, dă detaliile tehnice: piesa se afla la 50 de metri de malul drept, pe un platou de aluviuni, la trei metri adâncime, și a fost recuperată cu un excavator pe șenile, împreună cu fragmente ceramice romane.

Detaliul ceramicii este esențial pentru interpretarea lui Isac. În lectura lui, masca și ceramica au fost rostogolite de râu și aduse lângă Cincșor dinspre un alt castru sau vicus militar de pe Oltul transilvan. Castrul de la Cincșor a fost cercetat de I. Pop între 1974 și 1975, apoi de I. Pop cu Liviu Petculescu în campanii între 1980 și 1989, și de Dan Isac în 1992, iar conturul lui a fost reconstituit la aproximativ 130 pe 110 metri. Garnizoana atestată acolo însă, prin ștampile și prin inscripția funerară a unui prefect, este cohors II Flavia Bessorum, o unitate de infanterie.

Islaz, 2023: singura descoperire de apă cu dată și nume

Coiful de la Islaz este cazul cel mai bine documentat din tot corpusul. Jumătatea dreaptă a fost găsită pe 12 martie 2023 de un copil, Ianis Andrei din Turnu Măgurele, aflat în weekend cu părinții la plaja de la Islaz. Jumătatea stângă a apărut pe 5 iulie 2023, aproximativ în același loc, și a fost găsită de Marinel Dima din București, originar din Islaz. Piesa a fost predată Muzeului Județean Teleorman pe 10 iulie 2023 de Constantin Dima, fost profesor de istorie la școala din sat.

Locul este la circa 500 de metri în amonte de podul peste Olt de pe drumul național DN 54. Ambele jumătăți au fost găsite în apă, într-un braț al Oltului format temporar, lat de 10-12 metri și adânc de jumătate de metru, al cărui debit depinde de apa eliberată la barajul de la Izbiceni, situat la 10 kilometri în amonte. Niciun strat arheologic, nicio săpătură, nicio adâncime de depunere: doar apa și două descoperiri întâmplătoare la patru luni distanță.

Pierdere sau depunere: ce susține fiecare parte?

Disputa are doi protagoniști numiți și două date. Dan Isac, în Ephemeris Napocensis XIX din 2009, lucrează cu ipoteza pierderii și a transportului natural. Tomasz Dziurdzik, în volumul al treilea al Arheovest, apărut în 2015, la paginile 961-972, propune depunerea votivă și reinterpretează întregul grup prin religia militară romană.

Argumentul lui Dziurdzik pornește de la masă și de la valoare. O piesă de metal de dimensiunea unei fețe de adult, lucrată cu grijă și acoperită uneori cu metal alb, nu se rostogolește kilometri pe fundul unui râu fără urme și nu se pierde cu ușurință. În text spune că piesele din Olt au fost aruncate intenționat în râu ca ofrandă. Despre masca de la Gilău scrie că pierderea unui obiect de asemenea dimensiune și valoare materială este greu de imaginat.

Argumentul lui Isac pornește de la asociere. La Cincșor, masca nu era singură: lângă ea se aflau fragmente ceramice romane, iar un lot amestecat, scos dintr-un platou de aluviuni, arată tocmai ce face un râu cu un sit erodat din amonte. Pentru Isac, deformarea părții stângi nu vine nici din ședere în pământ, nici din lovitura excavatorului, ci din fabricație: piesa fie este un rebut, fie a fost personalizată pentru un purtător cu o malformație a feței.

Dziurdzik citește aceeași deformare altfel și propune, ca una dintre variante, deteriorarea intenționată a obiectului înainte de depunere, un gest cunoscut în practicile rituale. Aici se vede limpede unde stă problema: aceeași urmă fizică pe aceeași piesă susține două explicații opuse, iar niciuna nu se poate verifica fără contextul de săpătură care lipsește.

Mai există un argument de fond la Dziurdzik, independent de starea pieselor. Toate cele trei măști din Dacia sunt de tip feminin, iar măștile feminine reprezintă doar aproximativ 20 la sută din totalul coifurilor cu mască și se concentrează în provinciile dunărene și în Germania Superior. O grupare atât de strânsă, într-o singură provincie și într-un singur tip iconografic, se explică mai greu prin accident decât printr-o practică.

A fost masca de la Gilău pierdută sau depusă intenționat?

Gilău este singurul loc din România unde o mască romană a ieșit dintr-o săpătură controlată, iar capitolul al cincilea al dosarului a arătat cum s-a petrecut asta. Pentru întrebarea depunerii, reținem datele strict necesare: piesa a fost găsită în 1980, la baza șanțului în V al fazei de pământ Gilău II, la poarta principalis dextra, iar șanțul a fost astupat către finalul secolului al II-lea, la refacerea castrului în piatră.

Isac citește contextul ca pe o pierdere. În textul lui, masca aparținea unui călăreț din ala Siliana, care a folosit-o până în clipa în care a pierdut-o în șanț, iar pierderea s-a produs cel mai probabil cât timp șanțul era încă în funcțiune, adică de la domnia lui Hadrian, în jurul anilor 117-118, înainte. Stratul datează astuparea, nu pierderea, și Isac spune asta explicit.

Dziurdzik contestă interpretarea cu trei observații de context. Prima: a pierde un obiect de asemenea dimensiune chiar la o poartă, pe unde trecea zilnic multă lume, este greu de acceptat. A doua: în punctul respectiv nu s-au găsit alte obiecte, deci nu avem de a face cu o groapă de aruncat lucruri. A treia, cea mai concretă: masca stătea în poziție verticală, ceea ce nu seamănă cu o cădere accidentală.

Propunerea lui este o depunere făcută la capătul șanțului, lângă poartă, în momentul refacerii apărării, pentru a asigura sprijinul divin pentru lucrări și pentru noul castru. Pentru această variantă pledează și faptul că la Gilău staționa chiar o unitate de călărime, deci exista cine să facă o asemenea ofrandă.

Dziurdzik leagă apoi depunerile de cultele călărimii, Epona și Campestres, și observă că declinul lor la mijlocul secolului al III-lea coincide cu sfârșitul jocurilor ecvestre. Mai observă că multe măști s-au păstrat fără calota din spate, ceea ce ar putea însemna un sens ritual al măștii singure, ca piesă care ține locul întregului.

Ce arată depunerile din apă cercetate în alte provincii

Discuția nu este nouă și nu este românească. În 1994, la Leiden, a noua conferință internațională dedicată echipamentului militar roman a fost organizată de Carol van Driel-Murray chiar în jurul contextelor de descoperire, iar volumul rezultat, al cincilea din Journal of Roman Military Equipment Studies, are două secțiuni separate, una pentru depunerea pe uscat și una pentru depunerea în apă.

În secțiunea de uscat intră gropile de la Newstead, discutate de Simon Clarke și Rick Jones, și depozitele rituale de pe Kops Plateau, la Nijmegen, discutate de Harry van Enckevort și Willem Willems. În secțiunea de apă intră armele romane din Saône, la Louis Bonnamour și Annie Dumont, și materialul militar dintr-un braț vechi al Rinului, la Xanten-Wardt, la Hans-Joachim Schalles. Am citit cuprinsul volumului, nu studiile, și de aceea nu reproduc aici argumentele lor.

Saône: șaizeci de vaduri și depuneri intenționate

Cazul Saône se poate însă urmări prin instituția care îl administrează. Ministerul francez al Culturii, în prezentarea colecțiilor de arheologie a Saônei, arată că între Verdun-sur-le-Doubs și Lyon, pe aproximativ 170 de kilometri de râu, au fost identificate circa șaizeci de vaduri. Materialul a început să apară la mijlocul secolului al XIX-lea, din dragaje, iar prima săpătură subacvatică mare a avut loc în 1978, la sud de Chalon.

Concluzia ministerului este formulată fără ocolișuri: cea mai mare parte a descoperirilor protoistorice legate de vaduri corespunde unor depuneri intenționate. La vadul numit de la Casaque, obiecte au fost îngropate deliberat sub o pavare, din motive religioase, iar lotul cuprinde vase personalizate, unelte de meserie, arme și piese fine de bronz și de argint. Colecțiile se află la muzeul Vivant-Denon din Chalon-sur-Saône.

Două precizări sunt obligatorii aici. Prima: formularea ministerului se referă la descoperirile protoistorice, nu la cele romane, deci nu se transferă direct la o mască din secolul al II-lea. A doua: un vad este un loc unde oamenii trec și pierd lucruri și, în aceeași măsură, un loc unde ofrandele au sens. Concentrarea descoperirilor la vaduri nu tranșează singură între cele două explicații.

Pentru coiful de la Islaz există și o analogie directă. Singura piesă de același tip cunoscută în lume, coiful de la Vechten, din Țările de Jos, a fost scoasă din albia Rinului, împreună cu alt material militar roman. Cele două exemplare ale tipului, aflate la mii de kilometri unul de celălalt, sunt deci amândouă măști romane în râuri.

Pot fi piesele din râuri pradă de război pierdută la trecerea apei?

Explicația a patra are, în lumea romană, un caz documentat exemplar, iar el nu se află în Dacia. La Neupotz, în Renania-Palatinat, în 1967, cupa unei drage plutitoare a scos din pietrișul unui braț vechi, colmatat, al Rinului primele obiecte romane de metal. Până în 1997 au continuat să apară altele, iar lotul a ajuns la peste o mie de piese, cu o greutate totală de aproximativ 700 de kilograme. Este cea mai întinsă și variată descoperire de masă de obiecte romane de metal la nord de Alpi.

Datarea vine de la Muzeul de Preistorie și Protoistorie al Muzeelor de Stat din Berlin, care expune lotul în Neues Museum: obiectele s-au scufundat în Rin în secolul al III-lea. Spectrul merge de la o monedă de argint din anul 49 înainte de Hristos până la cercul metalic al unei roți de căruță, iar două spade de epoca La Tene sunt limpede mai vechi.

Interpretarea instituției este următoarea. Grupuri germanice din spațiul de dincolo de Rin și de Dunăre au jefuit așezări romane și au încercat să treacă prada peste Rin, pierzând-o în fluviu. Dacă jefuitorii au subestimat curentul sau dacă au fost prinși de flota romană de pe Rin rămâne deschis, iar muzeul adaugă, corect, că nu toate obiectele se pot atribui acestui singur eveniment.

Se potrivește modelul la Olt? Deocamdată nu avem cu ce să îl verificăm. Nicio piesă românească de paradă nu provine dintr-un lot de obiecte amestecate, de felul celui de la Neupotz, iar la Cincșor, unde materialul era într-adevăr amestecat, asocierea este cu ceramică romană adusă de râu, nu cu metal de pradă. Deci explicația rămâne posibilă în principiu și neverificată în fapt.

Un lucru merită totuși spus. Capitolul al șaptelea a arătat că sectorul inferior al limesului Alutanus a trecut printr-o distrugere la mijlocul secolului al III-lea. Un orizont de violență există, deci, în zona de unde vin două dintre piese. Ceea ce lipsește nu este contextul istoric, ci dovada materială care să lege o piesă anume de acel orizont.

A fost purtată vreodată o asemenea mască într-o luptă adevărată?

Întrebarea a deschis dosarul, în primul capitol, și revine aici cu un rol precis: folosirea obiectului și felul în care a ajuns în pământ sunt două probleme diferite, care se confundă des.

Krzysztof Narloch, în Archäologisches Korrespondenzblatt 42 din 2012, la paginile 377-385, a susținut că măștile se potriveau și la ceremonie și la luptă, iar dovada lui de teren este tot un context de descoperire: masca de la Kalkriese a apărut alături de piese de pilum, vârfuri de lance, vârfuri de săgeată, proiectile de praștie, fragmente de spadă și fragmente de lorica. De aici concluzia lui că pe câmpul de luptă se afla cel puțin un călăreț cu armură și cu coif cu mască.

Autorii studiului de la Islaz trag o linie în partea cealaltă, la fel de scurtă: singura mască descoperită vreodată pe un câmp de luptă este cea de la Kalkriese, iar tocmai faptul că este singura o face o excepție, nu o regulă. Narloch mai adaugă un argument de bun-simț economic, acela că echipamentul în două rânduri era prea scump pentru un călăreț, și unul de metodă, exprimat direct: scrierile lui Arrian sunt surse extraordinare despre războiul antic, dar nu pot fi tratate ca referindu-se direct la cavaleria grea romană.

Important pentru capitolul de acum este altceva. Chiar dacă Narloch are dreptate și masca se purta și în confruntare, asta nu explică de ce patru din cinci piese cunoscute ies din apă. Un obiect folosit în luptă poate fi depus votiv la fel de bine ca unul folosit la paradă. Răspunsul la întrebarea de folosire nu răspunde la cea de depunere, iar confuzia dintre ele este sursa celor mai multe afirmații greșite despre aceste piese.

Ce poate și ce nu poate dovedi un obiect scos din apă?

Un obiect dintr-un râu vine fără stratul lui. Pierde, odată cu stratul, aproape tot ce face o datare sigură: nivelul în care a fost depus, materialul asociat, raportul cu o construcție, momentul în care a încetat să fie folosit. Rămâne obiectul însuși, cu forma, aliajul și decorul lui, iar din acestea se poate scoate o încadrare tipologică și o datare largă, nu o poveste.

De aceea încadrările celor trei piese din Olt diferă de la autor la autor. Pentru masca de la Romula, Cristian M. Vlădescu, în 1981, propunea o datare între a doua jumătate a secolului al II-lea și mijlocul secolului al III-lea. Isac, în 2009, respinge această datare și așază piesa la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al II-lea. Dziurdzik, în 2015, pornind de la comparația stilistică, în special cu masca de la Visegrád, duce cele trei măști daciene către finalul secolului al II-lea. Diferențele nu vin din neglijență, ci din faptul că argumentul este exclusiv stilistic.

Al doilea lucru pe care nu îl poate dovedi un obiect de apă este unitatea militară de care a aparținut. Autorii studiului de la Islaz spun că, pentru trupa călărețului care a depus coiful, se poate doar presupune că staționa în una dintre fortificațiile de la Islaz, iar cele trei fortificații semnalate acolo sunt masiv distruse și foarte puțin documentate. Fișele publicate de Muzeul Național de Istorie a României arată cât de puțin a rămas: la Islaz-Racovița se păstra numai colțul de nord-vest, de 75 pe 105 metri, iar un al treilea punct, de 95 pe 122 metri, semnalat în secolul al XIX-lea, a fost complet distrus.

Cea mai apropiată garnizoană de călărime cunoscută este ala I Hispanorum, de la Slăveni, atestată de la mijlocul secolului al II-lea până la începutul celui de al III-lea, iar Ioana Bogdan-Cătăniciu, în 1997, considera că trupa patrula tot sectorul sudic al liniei Oltului. Autorii studiului adaugă însă, cinstit, că piesa poate fi legată și de alte trupe din sudul Daciei Inferior.

Cum se tocesc referințele de la o publicație la alta

Un exemplu mic arată cât de atent trebuie urmărită bibliografia acestui subiect. Lucrarea lui van Enckevort și Willems despre Kops Plateau este citată în studiul de la Islaz în primul volum din Journal of Roman Military Equipment Studies, la paginile 125-140; cuprinsul publicat de Association for Roman Military Equipment Studies o dă în volumul al cincilea, la paginile 125-137, iar depozitul din Leiden dă anul 1996. Asemenea alunecări se transmit mai departe când o afirmație se sprijină pe o notă, nu pe textul citat.

Ce se spune greșit despre măștile romane găsite în România?

Despre măști romane în râuri circulă câteva afirmații fără acoperire, iar prima este deducția de la obiect la trupă. O mască găsită într-un loc nu dovedește că acolo a staționat cavalerie. Cazul Cincșor o arată limpede: garnizoana atestată epigrafic la castrul de acolo este cohors II Flavia Bessorum, o unitate de infanterie, fără călărime. Dziurdzik însuși observă asta și propune, ca ieșire, o ofrandă făcută cu ocazia unei mișcări de trupe prin zonă, nu de garnizoana locală.

Al doilea este transformarea unei ipoteze într-un fapt. Depunerea rituală este astăzi explicația preferată în publicațiile recente, și o susțin atât Dziurdzik, în 2015, cât și autorii studiului de la Islaz, în 2023, care scriu că zeitatea era probabil râul însuși, fiindcă râurile mari erau venerate ca divinități în antichitate. Dar aceasta rămâne o interpretare, construită pe o probabilitate statistică și pe analogii, nu pe un inventar de ofrande sau pe o inscripție care spune ce s-a făcut și de ce. Un capitol onest o numește ipoteză, nu descoperire.

Al treilea este povestea intimidării. Ideea potrivit căreia aceste chipuri de metal se purtau în luptă pentru a înspăimânta dușmanul nu se sprijină pe nicio sursă antică. Disputa reală dintre specialiști este mai modestă: dacă piesa era purtabilă în confruntare. Narloch argumentează folosirea în luptă prin contexte de descoperire și prin încercări cu replici, nu prin spaima adversarului.

Al patrulea ține de citirea inscripțiilor. Numele punctate pe lateralele măștii de la Romula sunt luate de obicei ca nume de proprietari. Dziurdzik atrage atenția că ele pot fi, la fel de bine, nume de dedicanți, iar faptul că alte măști purtau nume de subunități ar susține ideea unor ofrande făcute în numele unui grup. Capitolul al patrulea a arătat cât de nesigură este chiar și lectura literelor; aici se adaugă nesiguranța asupra rolului numelui.

Al cincilea este reducerea depunerii la o singură formă. Dziurdzik amintește măștile din morminte bogate neromane, din Gallia, din Tracia și din Siria, și gropile rituale batave de pe Kops Plateau, la Nijmegen. Amintește și depozitele din Agri Decumates, datate aproximativ între 233 și 254, în care coifurile sunt în stare bună, deci nu sunt depozite de fier vechi, și depozitul de la Weißenburg, unde un vas închinat zeiței Epona sugerează un templu militar. Apa este cel mai frecvent mediu, nu singurul.

Ce rămâne deschis

Prima întrebare fără răspuns este chiar proporția. Cifra lui Oldenstein, aproape 80 la sută, este reluată în literatură, însă nu am putut citi studiul în care a fost calculată și nu am găsit o reevaluare publicată pe corpusul de astăzi, care a crescut cu descoperiri precum cea de la Crosby Garrett, în 2010, cea de la Albeni, în 2022, și cea de la Islaz, în 2023. O numărătoare nouă, făcută pe catalogul actual, ar fi primul lucru de făcut.

A doua este deformarea măștii de la Cincșor. Isac o explică prin fabricație, Dziurdzik o ia în calcul ca deteriorare rituală. Întrebarea se poate tranșa în laborator, prin analiza urmelor de prelucrare și a microstructurii metalului în zona turtită, exact cum s-a procedat la coiful de la Islaz. Până la o asemenea analiză, ambele lecturi rămân posibile.

A treia este poziția verticală a măștii de la Gilău, pe care Dziurdzik o folosește ca argument. Observația provine din documentația săpăturii din 1980, iar o reluare a jurnalului și a profilelor originale ar arăta cât de sigură este, fiindcă de ea atârnă cel mai concret argument împotriva pierderii accidentale.

A patra este locul de proveniență a măștii de la Cincșor. Dacă Isac are dreptate și piesa a fost adusă de Olt, atunci în amonte există un castru sau un vicus erodat de râu, iar prospecțiunile pe cursul superior ar putea să îl indice.

A cincea, și cea mai simplă, este publicarea pieselor care circulă fără studiu. Atâta timp cât o mască din vitrină nu are un raport de descoperire, nici măcar nu intră în discuția de mai sus, fiindcă nu se poate spune din ce mediu provine. Dosarul acesta s-a oprit, de la primul capitol până la ultimul, la aceeași linie: ce este publicat se poate verifica.

Dincolo de toate acestea rămâne un fapt care nu depinde de nicio interpretare. Oamenii care au făcut aceste piese lucrau foi de metal de mai puțin de un milimetru, le dădeau trăsături de față și le ajustau pe capul unui om anume, iar cei care le purtau au ținut la ele îndeajuns ca să le repare cu nituri. Priceperea din obiect rămâne aceeași, oricum a ajuns el în Olt.