Armura romană de paradă de la Gherla: ce s-a găsit în 1835

În 1835, la Gherla, au ieșit din pământ fragmente de bronz din două armuri romane de paradă. Au stat la muzeu o sută treizeci de ani înainte să le restaureze cineva. Capitolul acesta urmărește ce s-a găsit acolo, ce s-a păstrat și ce încurcătură de termeni a rămas după aceea în literatură.

Ce s-a găsit, de fapt, la Gherla în 1835?

Monografia castrului, semnată de Dumitru Protase, Nicolae Gudea și Radu Ardevan, consemnează descoperirea într-o singură frază, fără ocolișuri: „la 1835, au fost descoperite întâmplător fragmentele binecunoscute de bronz din două armuri de paradă”. Patru lucruri stau în fraza asta și fiecare dintre ele contează pentru restul capitolului.

Întâi, anul: 1835. Este cea mai veche descoperire de echipament roman de paradă din spațiul românesc, cu un secol și jumătate înaintea celorlalte. Al doilea, felul descoperirii: întâmplător, fără săpătură, fără adâncime notată, fără strat. Al treilea, numărul: fragmente din două armuri, nu dintr-una. Al patrulea, materialul: bronz, adică foaie de aliaj de cupru, nu fier.

Ce nu se găsește la Gherla este tocmai piesa la care se gândește cititorul când aude „armură de paradă”: masca de coif, chipul de metal care acoperă fața călărețului. Gherla nu a dat nicio mască. Ce a dat sunt piesele de echipament ale calului și fragmente de armură, iar asta mută discuția din capitolul întâi al dosarului pe alt teren.

Catalogul de referință al lui Jochen Garbsch din 1978 nu se numește întâmplător armuri romane de paradă, la plural și cu un cuvânt larg. În categoria aceea intră coiful, masca, apărătorile de picior, plăcile de piept și echipamentul calului. Gherla este, în corpusul românesc, singurul loc care documentează partea de cal a ansamblului.

Prima publicare a fragmentelor nu a venit imediat. Monografia din 2008 trimite, pentru ea, la Wieseler 1858, adică la douăzeci și trei de ani după descoperire. Între 1835 și 1858 piesele au existat ca obiecte, fără să existe ca informație publicată, iar acest decalaj explică o parte din încurcăturile de mai jos.

Apărătoare de frunte sau apărătoare de piept? Ce spune, de fapt, legenda

Aici se ascunde o problemă care nu este de vocabular. Monografia din 2008 pune pe copertă fotografia celei mai spectaculoase piese din lot și o explică în două limbi. Legenda românească spune „Partea centrală a unei apărători de piept pentru un cal”. Legenda germană a aceleiași imagini, din aceeași carte, spune „Mittelteil eines dreiteiligen Roßstirns”.

Cuvântul german nu lasă loc de interpretare. Roßstirn înseamnă fruntea calului, nu pieptul lui, iar dreiteilig înseamnă din trei bucăți. Deci legenda germană descrie partea centrală a unei apărători de frunte alcătuită din trei piese, în vreme ce legenda românească descrie o apărătoare de piept. Cele două nu pot fi amândouă adevărate.

Care dintre ele se potrivește cu restul literaturii

Răspunsul vine din altă parte. În studiul despre placa de piept inscripționată de la Apulum, publicat în revista Apulum în 2020, Monica Gui și colaboratorii ei trec în revistă garniturile de armură din Dacia și pomenesc, printre exemplele de echipament decorat cu însemne militare, o bucată laterală a unei apărători de frunte de cal de la Gherla. Un obiect care are bucăți laterale și o parte centrală este, din construcție, o apărătoare de frunte de tip târziu, nu o placă de piept.

De ce nu e un amănunt de nimic

Deosebirea schimbă cu totul locul piesei în literatura europeană. Apărătorile de frunte de metal se cunosc cu zecile: lucrarea lui Sebastian Schuckelt, susținută la Universitatea din Cardiff sub coordonarea lui Kate Gilliver, adună peste nouăzeci de exemplare într-un catalog. Apărătorile de piept de metal, în schimb, sunt aproape inexistente: aceeași lucrare arată că numai două situri au dat asemenea piese, Chatalka în Bulgaria și Dura Europos în Siria.

Prin urmare, dacă traducem legenda greșit, transformăm un obiect cunoscut în toată Europa romană într-o raritate de rang mondial. Nu este o exagerare pe care o face cineva cu intenție; este o traducere care a călătorit. Și capitolul al doilea al acestui dosar a repetat formularea românească a legendei. Termenul corect, după legenda germană a aceleiași cărți și după studiul din 2020, este apărătoare de frunte.

Ce arată Marte de pe armura romană de paradă de la Gherla

Decorul piesei este descris amănunțit în legenda monografiei: Marte în picioare, văzut din față, cu coif corintic, tunică, platoșă și manta militară, cu lance, cu apărători de picior și cu sandale. Este un zeu întreg, nu un bust, nu un cap izolat, și ocupă câmpul central al plăcii.

Amănuntul are valoare de datare. Studiul din 2020 despre placa de la Apulum împarte garniturile de armură din Dacia în trei grupe: două cu figuri întregi de zeități, Victoria și Marte, mai vechi, și o a treia, standardizată, cu busturi. Autorii arată că tipurile cu figuri întregi au fost în uz între mijlocul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea.

Dacă încadrarea se aplică și piesei de la Gherla, atunci armura romană de paradă de la Gherla nu vine din primii ani ai castrului, adică din faza de pământ a lui Traian, ci din perioada în care fortificația avea deja zid de piatră. Pentru un obiect fără strat arheologic, o asemenea strângere a intervalului este singurul câștig cronologic posibil.

Tehnica este cea obișnuită la aceste piese: foaia de bronz este lucrată prin ciocănire dinspre spate, astfel încât figura iese în relief pe fața văzută. Procedeul are un efect secundar pe care Schuckelt îl subliniază: relieful îndesește materialul, deci adaugă rezistență exact acolo unde placa a fost bătută.

Alegerea zeului nu surprinde la o unitate de călărime. Marte este zeul armatei, iar însemnele militare apar, după studiul din 2020, ca motiv decorativ pe o gamă largă de piese de echipament, inclusiv pe bucata laterală de la Gherla. Formula se repetă în tot imperiul, cu alți zei: fragmentele britanice de armură de cal care ilustrează acest capitol au, în același loc, un Hercule sprijinit pe măciucă.

Un zeu pe o placă de armură nu face însă din obiect un obiect de cult. Este decor de echipament militar, plătit și purtat de soldați, iar interpretarea religioasă a acestor piese, discutată în ultimul capitol al dosarului, se sprijină pe locul unde ajung ele, nu pe ce au desenat pe ele.

Cum au ajuns fragmentele la muzeul din Cluj?

Monografia spune că piesele au ajuns la muzeul clujean, dar nu dă nici anul intrării în colecție, nici numele celui care le-a dus acolo. Între descoperirea din 1835 și prima publicare, în 1858, traseul lor nu se poate reconstitui din literatura la care am avut acces.

Faptul nu e neobișnuit pentru o descoperire de la mijlocul secolului al XIX-lea. O piesă găsită întâmplător trecea atunci prin mâini private, prin colecții de școală sau de parohie, iar registrele de atunci, când există, nu seamănă cu fișele de astăzi. Ce se poate spune cu certitudine este punctul final: piesele sunt la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, din Cluj-Napoca, care le dă ca atare în legenda monografiei.

Muzeul are, de altfel, o expoziție permanentă dedicată antichității romane, Lapidariul roman, la sediul din strada Constantin Daicoviciu. Pe situl propriu al instituției, acolo este locul unde se vede materialul roman din colecțiile ei.

Materialul roman de la Gherla este, în schimb, împrăștiat. Radu Zăgreanu, care a publicat în 2014 stelele funerare romane din localitate, arată că ele se află parte la muzeul din Gherla, parte la muzeul clujean, iar câteva sunt încastrate în biserica romano-catolică din Mintiul Gherlii. Dintre cele aproximativ douăzeci și trei de stele cunoscute, niciuna nu s-a păstrat întreagă.

Împrăștierea asta nu e doar o problemă de logistică pentru cercetător. Când piesele unui sit stau în trei locuri, iar unele în perete de biserică, inventarul sitului se face din bibliografie, nu din vitrine, și atunci o legendă tradusă greșit cântărește mai mult decât ar trebui.

Cine a restaurat armura de la Gherla și de ce abia după 130 de ani?

Răspunsul este în monografie, cu un adverb care spune totul: fragmentele „au fost restaurate cu multă grijă, abia prin anii 1965-1970, de către cunoscutul specialist József Korodi”. Adverbul „abia” nu e al nostru, este al autorilor cărții.

Între 1835 și 1965 sunt o sută treizeci de ani. În tot acest timp piesele au existat ca fragmente de bronz corodat, greu de citit și imposibil de publicat ca ansamblu. Restaurarea de la Cluj, întinsă pe cinci ani, este momentul în care obiectul devine ceva ce se poate fotografia, măsura și pune pe copertă.

Ce face, practic, un restaurator cu o foaie de bronz

Bronzul subțire se corodează neuniform și se rupe pe linii care nu respectă desenul. Restaurarea presupune curățarea produșilor de coroziune, consolidarea fragmentelor și potrivirea lor între ele. Fiecare dintre aceste operații implică o decizie, iar deciziile rămân în obiectul pe care îl vedem.

Deosebirea față de practica de astăzi se vede dacă punem Gherla lângă coiful de la Islaz, adus în dosar la capitolul al doilea: acolo, piesa descoperită în 2023 a fost analizată cu spectroscopie LIBS și publicată în același an, cu compoziția aliajului și cu urmele de reparație antică măsurate separat. La Gherla, între găsire și restaurare au trecut cinci generații.

De aici iese o limită care nu se poate ocoli. Fără un raport de restaurare publicat, nu se poate spune cu precizie ce este original și ce este completare modernă la piesa de pe copertă. Pentru un obiect a cărui singură informație de context este numele localității, asta înseamnă că obiectul însuși rămâne mărturia cea mai slabă din dosar.

Ce unitate de cavalerie stătea la Gherla?

Pe acest punct dovezile sunt neobișnuit de bune, iar ele fac din Gherla un caz special în corpusul românesc. Monografia scrie că „în perioada 106-118, deci în vremea lui Traian, castrul cu incinta din val de pământ de la Gherla a fost așezat pe linia intermediară”, iar în el „a staționat atunci, se pare că încă de la început și fără întrerupere, ala II Gallorum et Pannoniorum”.

Radu Ardevan, în studiul publicat în volumul congresului Limes XX, apărut la Madrid în 2009 în seria Gladius Anejos, merge mai departe: Gherla a fost locul de garnizoană constant al unității în toată prezența ei în Dacia. Nu este o deducție din echipament, este o concluzie din epigrafie.

De ce unitatea are două nume

Forma care apare cel mai des în documente este ala II Pannoniorum. Forma cu gali, ala Gallorum et Pannoniorum, este rară. Ardevan propune o explicație care leagă numele de felul de luptă: „One could imagine the recruitment, in several moments, of some new Gaulish people, right in order to serve as heavy-armed cavalrists”, adică recrutări succesive de gali, tocmai pentru serviciul în cavaleria grea.

Aceeași lucrare adaugă o afirmație mai tare: „A recent research prooved the existence of the cataphractarii among the riders of Gherla”, deci existența unor călăreți cu armură grea în unitatea de la Gherla. Afirmația este dată ca rezultat al altei cercetări, nu demonstrată în paginile studiului, așa că rămâne un reper de verificat, nu un fapt închis.

Lista diplomelor militare care numesc unitatea dă cronologia prezenței ei: 14 octombrie 109, cu diploma de la Ranovac; 2 iulie 110, cu diploma de la Porolissum; anul 114; 10 august 123, cu diploma găsită chiar la Gherla; apoi 130-131, 135, 151, 159 și 164. Sunt nouă momente de atestare într-o jumătate de secol.

Oamenii au și nume. Studiul lui Zăgreanu din 2014 adună aproximativ douăzeci și trei de stele funerare de la Gherla, pe care apar soldați ai alei II Pannoniorum, printre ei Brisenus, purtător de chip imperial, și Dines, stegar al unității și curator. Originile sunt amestecate, tracice, celtice și italice, iar monumentele se datează de la sfârșitul secolului al II-lea până la începutul secolului al III-lea.

Concluzia practică este simplă. La Gherla, echipamentul de paradă stă exact acolo unde stătea cavaleria, cu unitate numită, cu diplome datate și cu stegari cunoscuți pe nume. Nu la fel stau lucrurile la Cincșor sau la Albeni, unde, cum s-a văzut în capitolul al doilea, călărimea lipsește din zonă.

Cum arăta castrul în care s-a găsit armura?

Fortificația a avut două faze, cu dimensiuni diferite. Faza de pământ și lemn măsura 145 pe 138 de metri, iar faza de piatră, ridicată sub Hadrian, 169 pe 162 de metri. Monografia așază începutul la 106 și trecerea la piatră după 140.

Poziția castrului nu e întâmplătoare. Teza de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în 2025 de Andra-Cezara Comiati, coordonată de Florin-Gheorghe Fodorean, arată că fortificația lega castrele de legiune de la Apulum și Potaissa și că a funcționat până la abandonarea provinciei în vremea lui Aurelian, în 271.

Cu soldații a venit și restul. Aceeași teză notează că „împreună cu soldații alei II Pannoniorum au sosit la Gherla familiile soldaților, un alai întreg de negustori, artizani, sclavi și meșteșugari”. Un castru de ala nu este o cazarmă izolată, este un punct de consum care își trage după el o așezare.

O sută de ani de săpături, și totuși

Istoria cercetării este lungă și bine documentată: Josef Ornstein între 1901 și 1906, Endre Orosz între 1907 și 1909, Gheorghe Pintea în 1937, Alexandru Nicula între 1961 și 1965, Dumitru Protase între 1960 și 1968, apoi intervenții de salvare în 1979, în 1980 și între 1981 și 1983.

Materialul scos atunci se publică până astăzi. Teza din 2025 analizează 559 de fragmente ceramice provenite din campaniile dintre 1981 și 1983, de la ceramică de lux, terra sigillata și vase ștampilate, până la vase comune de băut, de gătit și de transport. Un sit cercetat de o sută douăzeci de ani continuă să producă lucrări noi.

Paradoxul rămâne întreg: cea mai importantă descoperire de la Gherla este singura care nu are nimic din toate acestea. Nu vine din niciuna dintre campaniile înșirate mai sus, nu are plan, nu are strat și nu are cota la care a fost găsită. A apărut în 1835, cu șaizeci și șase de ani înaintea primei săpături.

De ce contează armura de cal în discuția despre paradă și luptă?

Capitolul întâi al dosarului a lăsat deschisă întrebarea dacă măștile romane mergeau și în luptă. Piesele de cal mută discuția, fiindcă ele se judecă după alte criterii decât grosimea unei foi de 0,6 milimetri.

Lucrarea lui Schuckelt împarte apărătorile de frunte în patru tipuri. Tipul A este cel de piele, cunoscut de la Newstead, Carlisle, Vindolanda și Caerleon, cu grosimi de patru și cinci milimetri. Tipurile B și C sunt din aliaj de cupru. Tipul D este monolitic, de factură grecească. Cea mai veche piesă din catalog, un exemplar de tip B de la Herrera de Pisuerga, în Spania, se datează de la sfârșitul secolului I înainte de Hristos până la începutul secolului I după Hristos.

Argumentul luat din chiar textul lui Arrian

Schuckelt folosește împotriva citirii „numai la paradă” un argument scos din sursa invocată de partea cealaltă: „In his Tactica, Arrian describes how soldiers change their equipment and arm themselves as if for war. He does not mention that the horses use different chamfrons for the occasion”. Altfel spus, Arrian schimbă echipamentul oamenilor, nu al cailor.

Concluzia lui generală este formulată la fel de apăsat: „The conception that horse armour relates primarily to heavily armoured cataphractarii and clibanarii has been disproven”. Armura de cal nu ar fi, deci, apanajul cavaleriei grele, ci o dotare mai răspândită decât lasă să se creadă monumentele funerare.

Contraargumentul: monumentele nu sunt inventare

Exact aici intervine o precizare publicată de Dávid Petruț în 2024, pe un relief funerar de la Brâncovenești, în județul Mureș. Autorul arată că reprezentarea unui ofițer în cuirasă anatomică nu este o fotografie a dotării lui, ci un limbaj de statut: „These symbolic representations of heroic service to the empire allude usually to parades”, iar soldatul arătat în tunică și mantie urma să treacă drept „fellow citizen and family man rather than that of battle-hardened warrior”.

Cele două poziții nu se bat cap în cap, ci se completează. Dacă monumentele funerare aleg ce să arate după statut, atunci absența apărătorilor de cal de pe ele nu dovedește că piesele erau rare, iar prezența cuirasei nu dovedește că ofițerul o purta la patrulare. Rămâne obiectul, iar obiectul de la Gherla nu are o grosime publicată, deci nu intră în disputa din capitolul întâi.

Ce rămâne din armura de paradă de la Gherla în literatura de astăzi?

Cea mai recentă trecere în revistă a materialului, studiul despre coiful de la Islaz publicat în 2023 în revista Cercetări Arheologice, enumeră pentru Dacia trei măști de coif: Gilău, Cincșor și Romula. Gherla nu apare în lista aceea, și pe bună dreptate: nu a dat nicio mască.

Asta explică o parte din invizibilitatea descoperirii. Corpusul măștilor și corpusul armurilor de paradă nu se suprapun, iar sintezele recente se ocupă de măști. Armura romană de paradă de la Gherla intră în al doilea corpus, cel adunat de Garbsch în 1978, și iese din primul.

Literatura de specialitate pentru asemenea piese există, dar e risipită. Bibliografia studiului din 2023 trimite, pentru coifurile și plăcile de piept decorate din Dacia, la o lucrare a lui Liviu Petculescu din 1990, apărută într-un volum de comunicări. Nu într-o monografie, ci într-un volum de congres, cum se întâmplă cu majoritatea acestui material.

Starea normală a echipamentului militar roman din Dacia se vede bine în publicarea recentă a materialului de la Micia, semnată de același Liviu Petculescu în Cercetări Arheologice, volumul 31.2 din 2024, la paginile 397-430: 58 de obiecte, dintre care douăsprezece arme, un singur fragment de armură și șapte piese de harnașament, cele mai multe din ultimul sfert al secolului al II-lea până pe la 260.

Un fragment de armură la 58 de obiecte. Pe fondul acesta, un lot care conține bucăți din două armuri și o apărătoare de frunte de cal cu zeu în relief este o descoperire mare, oricât de prost documentată. Și tocmai de asta merită spus limpede ce nu se știe despre ea.

Cum știm ce știm, și ce rămâne deschis

Pentru Gherla, cunoașterea stă pe trei picioare de lungimi foarte diferite. Unitatea militară este bine documentată, prin nouă diplome datate între 109 și 164 și prin aproximativ douăzeci și trei de stele funerare cu nume de soldați. Castrul este cercetat din 1901 și publicat într-o monografie de 504 pagini, apărută la Editura Mirton din Timișoara în 2008. Obiectul, însă, nu are nici context, nici raport de restaurare, nici dimensiuni publicate în literatura la care am ajuns.

Deci cel mai valoros lucru găsit la Gherla este și cel despre care se poate spune cel mai puțin. Asta nu e un paradox, e regula acestui material: contextul se pierde la descoperire, nu la publicare, iar o descoperire din 1835 nu are cum să aibă unul.

Ce rămâne de lămurit

• Câte fragmente s-au păstrat efectiv din cele două armuri și sub ce numere de inventar, fiindcă legenda monografiei dă doar instituția.
• Dacă apărătoarea de frunte este una singură, cu trei bucăți, sau bucăți din două piese diferite, întrebare la care un raport de restaurare ar răspunde imediat.
• Cât din piesa de pe copertă este original și cât este completare făcută între 1965 și 1970.
• Dacă afirmația despre cataphractarii la Gherla se susține, fiindcă ea este reluată, nu demonstrată, în studiul care o citează.
• Dacă echipamentul aparținea unității sau unor călăreți anume, întrebare rămasă deschisă pentru toate piesele de acest fel.

Un lucru se poate însă spune fără rezervă. Judecată cu mijloacele vremii ei, o apărătoare de frunte de cal, bătută în foaie de bronz, cu un Marte întreg în relief și montată din trei bucăți, este o piesă de meșter bun, comandată de o unitate care avea bani și motive să arate bine. Faptul că legenda ei s-a încurcat în traducere nu scade nimic din asta.

Capitolul următor merge la Romula, adică la Reșca, în județul Olt: masca publicată în 1981 de Cristian Vlădescu, cu cele două inscripții laterale, și drumul pieselor romane din Dacia ajunse în colecții din afara țării.