Cranii din mormintele Dinastiei I de la Abydos: 18 din 46 au urme de lovituri

O reanaliză a 46 de cranii scoase acum un secol din mormintele anexe ale incintelor funerare de la Abydos, în Egipt, a găsit la 18 dintre ele, adică 39 la sută, fracturi produse în jurul momentului morții. Studiul a apărut pe 5 octombrie 2026 în revista Frontiers in Environmental Archaeology și este semnat de Roselyn A. Campbell, de la Universitatea Purdue. Urmele fuseseră puse multă vreme pe seama deteriorării din pământ.

Oase vechi, întrebări noi

Craniile provin din mormintele anexe care înconjoară incintele funerare ale regilor Djer, Djet și Merneith, la Umm el-Qaab, lângă Abydos. Sunt morminte ale Dinastiei I, ridicate în jurul anului 3000 î.Hr. Săpăturile au fost făcute de William Matthew Flinders Petrie, iar cea mai mare parte a osemintelor a fost reîngropată la fața locului. În colecții au ajuns doar craniile, 46 la număr, păstrate astăzi în Colecția Duckworth de la Universitatea Cambridge. Alte două persoane sunt reprezentate numai prin mandibule și au fost lăsate deoparte.

Autoarea nu a săpat nimic. A recitit însemnările și fotografiile lui Petrie și a reexaminat craniile cu ce se știe azi despre felul în care se rup oasele, despre momentul în care se produce o fractură și despre ce lasă în urmă pământul. Datele privind traumatismele craniene vin din analiza ei mai veche, din 2019, pe care studiul din 2026 o citează, fără să o reia integral.

Ce arată fracturile

Cea mai frecventă urmă este fractura liniară de pe bolta craniană, care traversează oasele parietale. Campbell le consideră produse în jurul momentului morții, nu după îngropare.

Pe câteva cranii apar și leziuni făcute cu obiecte tăioase: o rană penetrantă pe o parte a capului și o lovitură de tăiere în zona ochiului, la un singur individ. Alte urme sunt mai vechi, vindecate în timpul vieții.

Un amănunt ține de istoria săpăturii. Ceara de parafină cu care Petrie a consolidat oasele a fost pusă adesea chiar în jurul fracturilor. Autoarea citește asta ca semn că el le-a văzut, dar le-a pus pe seama deteriorării din pământ, pentru că deosebirea dintre o ruptură făcută pe os viu și una făcută pe os uscat nu era încă bine descrisă.

Ce spun sursele

Petrie a presupus, la începutul secolului trecut, că oamenii din mormintele anexe au fost sacrificați pentru a-și urma stăpânul. Studiul din 2026 nu respinge ipoteza, dar îi schimbă temelia: în loc de o deducție pornită din așezarea mormintelor, avem acum urme pe oase.

Deși ipoteza inițială a lui Petrie privind sacrificiul însoțitorilor poate fi corectă, acum avem cunoștințe suplimentare despre felul în care unii dintre acești oameni ar fi putut muri.

Roselyn A. Campbell, în traducere din engleză

Autoarea respinge, în schimb, ideea că oamenii ar fi fost îngropați de vii. Mormintele sunt primare, adică fiecare om a fost pus direct în groapa lui, iar umplerea s-a făcut treptat, nu prin mutarea trupurilor dintr-un loc în altul. Campbell atrage atenția și asupra cuvântului „harem”, folosit de literatura mai veche pentru femeile din aceste morminte, pe care îl consideră nepotrivit, și susține că practicile funerare au fost mai variate decât se credea.

Ce nu se știe încă

O fractură produsă în jurul morții nu dovedește, singură, că aceea a fost și cauza morții. Autoarea spune limpede că fereastra de timp nu poate fi mereu îngustată și că loviturile nu pot fi legate cu certitudine de deces.

Mai există o limită, mai mare. Ansamblul este, în cuvintele autoarei, foarte incomplet. Oasele de sub cap au fost pierdute sau reîngropate laolaltă, deci nu mai pot fi puse alături de craniul potrivit. Cele 46 de cranii reprezintă între 5 și 15 la sută din oamenii îngropați la fiecare incintă, așa că nu se știe cât de reprezentative sunt. Ceara și pământul acoperă o parte din detalii, iar estimările de sex făcute de Petrie nu pot fi verificate fără oasele bazinului.

Rămâne deschisă și întrebarea cum au murit ceilalți. Unii pot să fi murit de moarte bună, alții în feluri care nu lasă urme pe os, de pildă prin sufocare. Pentru asta ar fi nevoie de scheletele întregi, care nu mai există. Datele brute nu sunt încă publicate, iar autoarea anunță că vor apărea separat.