Bătălia de pe Câmpul Pâinii, 13 octombrie 1479, la Șibot

La 13 octombrie 1479, în culoarul Mureșului, lângă Șibot, oastea Transilvaniei a nimicit o armată otomană care prădase patru zile ținutul dintre Sebeș și Orăștie. Bătălia de pe Câmpul Pâinii a rămas cea mai mare victorie creștină de la Belgrad 1456 încoace. Izvoarele ei se contrazic însă la aproape fiecare cifră, iar o bună parte din ce se povestește azi vine dintr-o singură cronică.

Ce s-a întâmplat pe Câmpul Pâinii la 13 octombrie 1479?

Bătălia de pe Câmpul Pâinii s-a dat în ziua de 13 octombrie 1479, pe șesul dintre satele Vinerea și Șibot, în actualul județ Alba. Oastea Transilvaniei, condusă de voievodul István Báthory, s-a ciocnit acolo cu o armată otomană de pradă, însoțită de oastea lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, zis Țepeluș, domnul Țării Românești. Lupta s-a încheiat cu nimicirea forței otomane.

Martorul care a scris cel mai aproape de eveniment, un sas care a luptat el însuși acolo și a lăsat o cronică datată 1479, spune că încleștarea a ținut între orele unu și cinci după-amiaza. A doua zi, pe 14 octombrie, oștile biruitoare au intrat în cetatea Alba Iulia.

Alegerea locului a fost făcută cu cap. La hotarul estic al Șibotului culoarul Mureșului se îngustează brusc, iar oastea transilvăneană s-a așezat cu spatele spre valea Cugirului și cu flancurile sprijinite pe Mureș și pe niște terenuri mlăștinoase, pe care toponimia locală le mai ține minte și azi: Lacuri, La Baltă, În Baltă. Pe un bot de terasă din hotarul Vinerii, numit până astăzi Tăbărâște, cercetătorii caută tabăra lui Báthory.

Cum au ajuns otomanii până la Orăștie

Expediția nu a fost o surpriză. Încă din primăvară, sibienii și brașovenii primeau avertismente, iar la 20 aprilie 1479 Ștefan cel Mare îi înștiința pe brașoveni despre pregătirile otomane. La 3 iulie, Báthory le scria că turcii ajunseseră în Țara Românească.

Trecerea munților s-a făcut cel mai probabil pe Olt, prin pasul Turnu Roșu, după joncțiunea cu oastea lui Țepeluș, apoi pe direcția Sibiu, Sebeș, Orăștie. Cronica Chronicon Dubnicense, redactată la 1480, vorbește de pătrunderea pe potecile de munte, pe drumul Câlnicului.

• Prima zi de pradă a fost a lui Isa-bei, a doua a lui Ali-bei.
• La 11 octombrie 1479, Mihaloglu Iskender-bei a pustiit zona dintre Sebeș și Orăștie.
• Împrejurimile Sebeșului au suferit cel mai mult, iar Báthory ceruse localnicilor să fugă în munți și în păduri.
• Otomanii au luat ostatici, mai ales femei și copii, pe care Báthory și Țepeluș i-au răscumpărat în săptămânile următoare.

Faptul că peste munți au fost aduse și tunuri arată că nu era vorba doar de un raid de jaf. Același lucru îl spune coordonarea acțiunii de către Isa-bei, socotit de Matia Corvin a doua putere în statul otoman.

Câți oameni au luptat, de fapt, pe Câmpul Pâinii?

Aici documentele se bat cap în cap, iar diferențele sunt uriașe. Umanistul Antonio Bonfini, ajuns la curtea lui Matia Corvin, scrie că Ali-bei trecuse Dunărea cu 60.000 de oșteni. Cronica turcului Orudj dă 15.000. Pentru tabăra creștină, cifrele cele mai vehiculate adună peste 45.000 de oameni: 16.000 de secui călări, 10.000 de nobili din comitate, între 5.000 și 10.000 de sași și un corp de 2.000 de români.

Cel mai interesant calcul pleacă de la cai. Martorul sas spune că după luptă au fost prinse 30.000 de animale. Cum un acângiu venea cu doi cai, istoricii maghiari Ferenc Szakály și Pál Fodor au coborât oastea otomană la vreo 15.000 de oameni. Cifrele lor sunt reluate aici după studiul lui Cristian Ioan Popa, care le discută pe larg. Ioan Hațegan propusese între 10.000 și 25.000 de partea otomană și între 25.000 și 30.000 de partea creștină.

Popa se oprește la un punct de vedere de mijloc: în jur de 15.000 de otomani, plus vreo 2.000 de oșteni munteni, deci aproximativ 17.000 de oameni, față de cel mult 25.000 de creștini. Este o bătălie mare pentru Transilvania veacului al XV-lea, dar nu una de zeci de mii de morți.

La fel stau lucrurile cu pierderile. Cronicile dau între 30.000 și 60.000 de morți otomani și în jur de 10.000 de partea transilvăneană. Evaluările recente coboară la 5.000, 6.000 de morți de partea otomană, cu pierderi foarte grele în pedestrimea Țării Românești, și la vreo 3.000 de partea transilvăneană, cifră luată chiar din cronica sasului care a fost acolo.

A sosit Paul Kinizsi în ultima clipă?

Nu, cel mai probabil nu. Imaginea salvatorului care coboară de pe dealuri cu oastea lui, chiar când transilvănenii erau gata să cedeze, vine din Bonfini și a fost preluată aproape fără rezerve de istoriografia românească. Două izvoare mai apropiate de luptă spun altceva: cronica sasului participant și cronica turcului Semseddin îl așază pe comitele de Timiș în linie încă înainte de începerea luptei.

Și logica militară merge în aceeași direcție. De la Timișoara până pe Câmpul Pâinii sunt vreo 175 de kilometri în linie dreaptă, iar înaintea bătăliei căzuseră ploi mari. O oaste care ar fi străbătut drumul acela în marș forțat nu ar mai fi fost bună de nimic la capăt. Báthory, care ceruse ajutorul la 11 octombrie, știa asta.

Ce rămâne sigur este că intervenția lui a decis bătălia. Semseddin descrie corpul lui Kinizsi ca pe un munte, cu 10.000 de oameni în platoșe de oțel, de care acângii obosiți nu au mai avut curajul să se apropie. Când Ali-bei s-a retras de pe aripa lui, Kinizsi a putut lovi din lateral turcii care îl încercuiseră pe voievod. Martorul sas spune limpede că fără acest atac Báthory ar fi fost învins.

A dansat Kinizsi cu un turc mort în dinți?

Scena cea mai cunoscută a zilei nu apare în niciun document al luptei, ci într-o cronică scrisă la curtea regelui. Bonfini povestește petrecerea de pe câmpul de bătălie și dansul comitelui:

Și Paul a fost invitat la dans; acesta a sărit în mijlocul cercului, a apucat cu dinții un trup neînsuflețit de pe jos de mijloc și în uimirea spectatorilor s-a plimbat cu el în gură, după care a interpretat un dans demn de Hercule.

Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades

Cristian Ioan Popa notează că relatarea este neverosimilă, dar că Bonfini i-a dat crezare, iar de acolo a intrat în toate repovestirile. Povestea spune ceva adevărat despre cum era privit Kinizsi în epocă, nu despre ce s-a petrecut în seara de 13 octombrie 1479.

A doua poveste crescută peste el privește originea. Numele românesc, Pavel Chinezu, a fost fixat de istoriografia noastră din ultimii 150 de ani. Ioan Drăgan a arătat că primul care i-a sugerat obârșia românească a fost Ioan Stoica de Hațeg, într-un manuscris din jurul anilor 1825-1827, în plină epocă romantică. La 1864, Aron Densușianu îl numea deja „Herculele Român”. Cercetările recente îi caută familia în Ungaria superioară.

Căderea celor două povești nu îl micșorează pe omul de arme. Comandant al părții de sud a armatei regale, Kinizsi a strâns oastea din iulie 1479, la ordinul regelui, și a dus la capăt o bătălie pe care el însuși a numit-o, mai târziu, cea mai dârză la care luase parte. Iar pe acel câmp românii s-au bătut de ambele părți: un corp de 2.000 de oameni și cnezii din Bihor și Maramureș de partea creștină, pedestrimea lui Țepeluș de cealaltă. Nicolae Iorga a numit ziua „o luptă de români contra românilor”.

Ce a mai rămas azi pe Câmpul Pâinii?

Îndată după luptă, pe câmp s-au ridicat două monumente, adesea confundate între ele. Unul este capela lui Báthory, înălțată, după Nicolaus Olahus, pe locul unde voievodul căzuse de pe cal. Celălalt este un mausoleu așezat peste una dintre movilele în care fuseseră îngropați morții. Amândouă mai apar pe hărțile iosefine din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, capela cu mențiunea Capela Destructa.

Ultimul monument, cel care se mai vede, a fost inaugurat la 30 mai 1889, la 410 ani de la bătălie, în gara Șibot, din inițiativa Societății de Istorie și Arheologie a comitatului Hunedoara. Este o columnă cu piedestal, cu un bust de bronz al unui cavaler în armură, cu un buzdugan, o lance și două steaguri încrucișate. Nicolae Iorga l-a văzut acolo în 1906 și l-a găsit sărăcăcios.

Inscripția pusă atunci repetă cifrele exagerate ale cronicilor, 8.000 de patrioți și 30.000 de dușmani rămași pe câmp, dar spune și un lucru pe care epoca de după el l-a uitat: că „maghiari, secui, sași și români au apărat împreună patria comună”. Starea monumentului nu este bună, iar gara Șibot este azi aproape izolată.