Tunelurile din Bucegi: cine a lansat povestea și ce spune geologia

Se spune că, în 2003, sub Platoul Bucegi a fost găsită o sală artificială, cu proiecții holografice și cu arhiva unei civilizații dispărute, iar din ea ar porni trei tuneluri care duc departe, sub pământ. Am urmărit povestea până la primul text care o spune, apoi am pus lângă ea ce se știe despre subsolul Bucegilor: geologia platoului, cadastrul peșterilor și rapoartele de cercetare.

Ce se afirmă, exact, despre tunelurile din Bucegi?

Versiunea care circulă cel mai des sună așa: în 2002-2003, un radar american ar fi detectat sub platou, lângă Sfinx, o cavitate cu contur regulat. O structură secretă a serviciilor românești, „Departamentul Zero”, ar fi ajuns acolo cu o echipă americană, ar fi trecut printr-o barieră de energie și ar fi găsit o sală uriașă, cu mese de piatră făcute pentru oameni mult mai înalți și cu proiecții care arătau istoria omenirii. Din sală ar porni trei tuneluri, unul spre Egipt și unul spre Tibet.

Verificabile nu sunt hologramele, ci trei lucruri mai modeste: unde apare prima dată relatarea, dacă muntele poate găzdui fizic o asemenea construcție și dacă vreun raport de cercetare o pomenește.

De unde vine povestea?

Punctul de plecare este o carte: „Viitor cu cap de mort. În culisele puterii”, semnată Radu Cinamar, pseudonim, apărută la Editura Daksha, în ediții datate 2006. Descrierea pusă de editură în librării spune limpede despre ce e vorba: o descoperire făcută în 2003 în Munții Bucegi de „Departamentul Zero”, sub presiunea Statelor Unite, cu echipe românești și americane, cu intervenția Illuminati și cu un personaj central, Cezar Brad.

Trei ani mai târziu povestea a trecut granița. „Transylvanian Sunrise” a apărut în 2009 la editura americană Sky Books, semnată Radu Cinamar împreună cu Peter Moon. Sinopsisul editurii vorbește despre o cameră sigilată descoperită în 2003 de Pentagon lângă un sfinx străvechi din Bucegi, despre o „sală holografică a arhivelor” lăsată de o civilizație avansată și despre trei tuneluri care coboară spre interiorul Pământului. Peter Moon nu este arheolog: este autorul și editorul seriei despre proiectul Montauk, cărți despre călătorii în timp.

Seria a continuat cu „Misterul din Egipt. Primul tunel” și „În interiorul Pământului. Al doilea tunel”, iar azi se vinde ca set de șapte volume, la raftul de ezoterism.

Asta nu e o acuzație: un autor are dreptul să scrie ce vrea. Problema apare la pasul următor, când o carte de dezvăluiri semnată cu pseudonim e citată drept descoperire.

Ce spune geologia platoului?

Platoul Bucegi este format din Conglomeratele de Bucegi, depuse în Albian, la finalul Cretacicului inferior. În studiile publicate de GeoEcoMar, institutul național de geologie și geoecologie marină, conglomeratele ating în nordul masivului circa 1.300 m grosime și sunt descrise ca depozite de curgeri de debrite: prost sortate, cu bolovani de peste 10 cm și cu blocuri mari prinse în masă.

Detaliul important vine din al doilea studiu. Calcarul jurasic, adică roca din care se sapă peșterile mari, apare în Bucegi mai ales ca blocuri exotice, olistolite, prinse în conglomerat. Ele au de la câțiva metri până la peste 200 m, excepțional peste 1.000 m. Blocul măsurat în 2018 de Dan Jipa, Cornel Olariu și Andrei Briceag, numit olistolitul Patrulius, are 218 m lungime, 110 m lățime și 55 m grosime.

De aici urmează o concluzie simplă: o rețea naturală de galerii lungi cere o masă continuă de rocă solubilă, iar platoul Bucegi nu e așa. Chiar și formele de la suprafață care par lucrate, Sfinxul și Babele, se explică prin dezagregare la îngheț, eroziune eoliană, nivație și șiroire, arată studiul geomorfologilor Răzvan Oprea, Alexandru Nedelea și Laura Comănescu din 2012. Aceiași autori observă că numele „Sfinx” nu apare în poveștile vechi ale locului: e o denumire cultă, dată târziu, bună pentru turism.

Câte peșteri se cunosc în Bucegi?

În toată România sunt înregistrate în jur de 12.500 de peșteri, potrivit ghidului publicat în 2019 de comisia de carst a Asociației Internaționale a Hidrogeologilor. În Munții Bucegi, numărul peșterilor cunoscute este 34, după inventarul citat într-un articol din 2020 de Claudiu Gavriloaie, Marian Proorocu și Miklos Botha.

Cea mai mare este Peștera Ialomiței, săpată în calcarele jurasice din muntele Bătrâna. Are 1.228 m lungime, se deschide la 1.560 m altitudine și doar 480 m sunt amenajați pentru vizitatori, potrivit Ansamblului Național Muzeal „Curtea Domnească” din Târgoviște, care o administrează. Cea mai mare încăpere, Sala Urșilor, are 70 m lungime, 35 m lățime și 25 m înălțime, iar în ea s-au găsit schelete de urs de peșteră.

Deci da, sub Bucegi există o sală mare. Este naturală, e trecută în inventare, are oase de urs pe fund și poate fi văzută cu bilet.

Putea un radar să vadă o sală la mare adâncime?

Radarul de sol funcționează doar în materiale uscate și slab conductive. Agenția americană de protecție a mediului dă, ca valori raportate, până la circa 50 m în pietriș și nisip uscat și 100 m în gheață, iar în argile saturate adâncimea scade la ordinul centimetrilor.

Conglomeratul umed, cu matrice argiloasă și bolovani mari, e aproape cel mai prost mediu posibil pentru un asemenea semnal, iar sute de metri de rocă nu se străbat, indiferent de cine ține antena. Radarul din avion sau din satelit lucrează, din aceleași motive fizice, pe suprafață și pe primele straturi.

Cum s-a transformat povestea?

În trei pași. Mai întâi a fost o carte vândută ca dezvăluire, cu narator anonim. Apoi a venit traducerea americană, într-o colecție de cărți despre călătorii în timp și despre Pământul gol, ceea ce a dat impresia unei confirmări din afară. În fine, povestea s-a întors acasă cu argumentul „scriu și americanii despre asta”, iar detaliile au crescut la fiecare reluare: tunelurile spre Egipt și Tibet, uriașii, scutul de energie.

A ajutat și un sprijin real: Sfinxul și Babele există, arată spectaculos și aveau deja legende mai vechi, de ciobani și de călugări. Pe ele s-a altoit ușor o construcție subterană.

Ce lipsește, în schimb, e urma birocratică. Cercetările arheologice din România se publică anual în Cronica cercetărilor arheologice, cu rapoarte din 1983 până în 2023. Din datele disponibile, nicio campanie de pe platou nu raportează o structură de felul celei descrise, iar o săpătură într-un parc natural cere autorizație și raport.

Mai e și o problemă de logică. Povestea își explică singură lipsa dovezilor: sala e secretă, accesul sigilat, documentele clasificate. O afirmație construită așa nu poate fi verificată niciodată, iar ce nu poate fi verificat nu devine adevărat prin repetare.

Ce rămâne o întrebare legitimă

Carstul Bucegilor nu e epuizat: 34 de peșteri e un număr modest pentru un masiv atât de mare, iar zonele de calcar din Cheile Ialomiței pot da în continuare cavități noi.

Rămâne deschisă și arheologia de altitudine: din datele disponibile, cercetarea de peste 2.000 m este mult mai rar raportată decât cea din așezările de vale.

Și mai rămâne o întrebare cinstită: ce ar conta ca dovadă? Un profil geofizic publicat, o autorizație de cercetare, un raport de săpătură, o fotografie cu proveniență verificabilă. Până atunci, avem o serie de romane și un munte de conglomerat.

Cum recunoști o poveste umflată

• Sursa e o carte de dezvăluiri sau un video, nu un raport de cercetare.
• Naratorul e anonim, iar martorii nu pot fi întrebați.
• Povestea explică din interior de ce nu există dovezi.
• Detaliile cresc la fiecare reluare, în loc să se precizeze.
• Confirmarea „din străinătate” e traducerea aceleiași povești.

Nimic din toate acestea nu îi face proști pe cei care repovestesc. Platoul arată ciudat, iar dorința ca istoria lumii să treacă și prin munții noștri e de înțeles. Numai că „Istoria, cu dovezi” înseamnă că afirmația trebuie să reziste la verificare, iar aici nu rezistă.