A sculptat cineva Sfinxul din Bucegi? Ce spun geologii despre stânca de 8 metri

Se spune că Sfinxul din Bucegi nu e o stâncă, ci un monument: sculptat de daci, mai vechi decât cel din Egipt, așezat deasupra unor galerii ascunse, iar pe 28 noiembrie, la apus, învelit într-o piramidă de energie. Am luat afirmațiile una câte una și le-am pus față în față cu studiile de geologie și de geomorfologie publicate despre platoul Bucegi, cu cartea din 1913 de la care pornește totul și cu ce se știe, din săpături, despre locurile sacre ale dacilor.

Ce se afirmă despre Sfinxul din Bucegi și cât de mult circulă?

Patru afirmații se repetă de decenii. Prima: stânca a fost sculptată, de daci sau de o civilizație mai veche. A doua: ar fi mai veche decât Sfinxul din Giza și i-ar fi servit ca model. A treia: ar marca intrarea în galerii ascunse sub masiv. A patra, cea mai nouă: pe 28 noiembrie, la apus, deasupra ei s-ar forma o piramidă de energie.

Cât circulă se vede pe teren: presa locală din Brașov și Prahova relatează că pe 28 noiembrie urcă pe platou sute de oameni, ca la un eveniment cu oră fixă, în jurul orei 16:45.

Obiectul discuției, în schimb, se măsoară simplu: un bloc de 12 metri lățime și 8 metri înălțime, pe platoul Bucegilor, la peste 2.200 de metri.

De unde vine povestea?

De la nume, în primul rând. Într-un studiu publicat în 2012 în GeoJournal of Tourism and Geosites, Răzvan Oprea, Alexandru Nedelea și Laura Comănescu scriu că „Sfinx” este un nume savant, împrumutat din mitologiile greacă și egipteană, apărut la începutul secolului XX și menit să atragă turiști. Nu este un nume vechi, nici local.

Al doilea izvor este o carte. Aceiași autori îl citează pe Nicolae Densușianu, care în „Dacia preistorică”, apărută în 1913, a interpretat formațiuni de acest fel ca rămășițe ale unor altare preistorice, legate de mitologia sacră a dacilor. De acolo pornește ideea că platoul Bucegi ar fi un ansamblu construit, nu unul erodat.

Densușianu lucra însă într-o epocă în care istoriile naționale se scriau ca demonstrații de vechime, iar arheologia europeană explica asemănările dintre culturi prin difuziune de la un centru unic. Interpretarea lui este marcată de vremea ei. Asta nu o face rău intenționată. O face datată.

Ce arată geologia?

Arată un martor de eroziune, adică o stâncă rămasă în picioare după ce roca din jur a fost luată de vreme. Studiul din 2012 descrie compoziția: partea de sus este din microconglomerate cu ciment grezos, partea de jos din conglomerate cu blocuri de calcare jurasice și roci cristaline.

Roca aparține Formațiunii Conglomeratelor de Bucegi. Un studiu de stratigrafie semnat de Dan C. Jipa, C. Ungureanu și G. Ion, publicat în 2013 în Geo-Eco-Marina, o plasează în Albianul mediu și superior, adică acum circa 112-113 milioane de ani, și o explică prin depuneri grosiere acumulate într-un bazin intramontan activ tectonic.

Mecanismul care a scos forma la iveală este eroziunea diferențiată. Autorii studiului din 2012 numesc procesele pe rând: crioclastism, adică dezagregare prin îngheț și dezgheț, coraziune eoliană, nivație și eroziune în rigole. Crioclastismul atacă mai puternic conglomeratele din bază decât microconglomeratele din vârf, așa că partea de sus rezistă și rămâne sprijinită pe un piedestal mai subțire. Este același mecanism care a făcut ciupercile de piatră de la Babele.

Cel mai important detaliu este cel despre privire. Profilul s-a format prin desprinderea blocurilor alterate de pe latura nordică, iar studiul precizează că fizionomia care a făcut celebru Sfinxul din Bucegi se poate vedea numai dinspre nord. Ocolești stânca și figura dispare.

Aici se rupe analogia cu Egiptul: Sfinxul din Giza este recognoscibil din aproape orice unghi, fiindcă un sculptor lucrează un volum. Pe blocul din Bucegi nu a fost raportată nicio urmă de unealtă.

Cum s-a transformat povestea, din altar în centru energetic

Ideea a trecut prin trei straturi. Primul este cel al lui Densușianu: altare preistorice, dovadă a unei vechimi excepționale. Al doilea a venit în ultimele decenii ale regimului comunist, când vechimea dacică a devenit argument politic.

Al treilea strat este cel de după 1989 și este cel care ține azi. Cristina Pănculescu, într-o cercetare începută înainte de 1989 și publicată apoi în volumul „Taina Kogaionului. Muntele sacru al dacilor”, propune ideea unui centru energetic și informațional în Bucegi, cu manifestări ciclice. De acolo vine data de 28 noiembrie, popularizată mai ales după 2015.

Ce se vede efectiv în ziua aceea este un joc de lumină: razele soarelui care apune înconjoară conturul stâncii și se proiectează spre bază. Efectul se poate fotografia, iar oamenii care urcă vorbesc despre o stare de calm. Până aici nimic de contestat. Pasul care nu s-a făcut niciodată este măsurătoarea: nicio observație publicată nu arată ce ar fi „energia” din acele fotografii și niciun calcul de azimut nu leagă data de o aliniere reală.

Cât despre galeriile de sub masiv, singura cavitate cartată din Bucegi este Peștera Ialomiței, săpată în calcarele jurasice ale muntelui Bătrâna: 1.228 de metri măsurați pe două niveluri, explorați pe etape între 1793 și 1979. Pentru galerii sub platoul Babele nu există nicio ridicare topografică publicată.

Ce rămâne o întrebare legitimă?

Rămân două, amândouă serioase. Prima: unde era Kogaionon. Strabon pomenește în cartea a șaptea a „Geografiei” un munte sacru al geto-dacilor, dar nu îl localizează în termeni verificabili pe hartă. Densușianu a propus Bucegii, alții alte vârfuri. Pe platoul Bucegi nu s-a săpat însă nimic care să documenteze o folosire de cult.

A doua întrebare privește astronomia dacilor, și aici răspunsul nu este „nimic”. În volumul „Astronomia străbunilor”, apărut în 2019, Aurora Pețan arată că mai multe temple de la Sarmizegetusa Regia au orientări către solstiții și către poziții stelare, iar analiza statistică susține că sunt intenționate, nu întâmplătoare. Cunoștințele dacilor ajung, scrie ea, cel puțin la nivelul mediu al epocii în spațiul greco-roman.

Aceeași cercetătoare demontează însă teoria calendarului dacic: calculele s-au prăbușit după săpăturile din 1980, care au dat 84 de stâlpi de lemn, nu 68 cât presupuneau modelele. Respinge și alinierea de pietre numită „săgeata”, fiindcă a fost montată după distrugerea zonei sacre, peste nivelul antic de călcare.

Concluzia nu mulțumește pe nimeni complet: dacii au avut sanctuare reale, orientate astronomic, dar ele sunt în Munții Orăștiei, săpate și publicate, nu în Bucegi. Întrebarea bună nu este dacă Sfinxul e un monument, ci unde altundeva și-au pus dacii locurile sacre și cât din ele nu a fost încă săpat.

Cum recunoști o poveste umflată

Sfinxul din Bucegi e un caz de manual, iar tiparul se repetă la aproape toate subiectele de acest fel.

• Afirmația crește, dovada stă pe loc: aceeași fraze, aceeași fotografii, nicio măsurătoare nouă.
• Un singur unghi: dacă forma se vede numai dintr-un punct, forma este a privitorului, nu a pietrei.
• Numele ține locul argumentului: „Sfinx” sugerează Egiptul înainte ca cineva să fi demonstrat o legătură.
• Sursa e o carte, nu un raport: cărțile de popularizare se citează între ele, rapoartele de săpătură se citează pe date.
• O dată fără calcul: un fenomen astronomic real vine cu azimut, oră și marjă de eroare.

Nimic din toate acestea nu e un motiv de dispreț față de cei care urcă pe 28 noiembrie. Platoul e spectaculos, lumina de la apus e reală, iar nevoia de a citi un sens într-o formă care seamănă cu o față este omenească. Literatura de geomorfologie tratează chiar Sfinxul ca pe un geomorfosit care are nevoie de măsuri de protecție.

Fizionomia care a făcut celebru Sfinxul din Bucegi poate fi văzută numai dinspre nord.

Oprea, Nedelea, Comănescu, GeoJournal of Tourism and Geosites, 2012

O stâncă din roci de 112 milioane de ani, care a stat în îngheț și vânt până s-a subțiat la bază, nu are nevoie de un sculptor ca să merite drumul până la ea.