Camere ascunse în mormântul lui Tutankhamon: ce arată, de fapt, scanările

„Descoperire uriașă în Egipt: camere ascunse găsite dincolo de mormântul lui Tutankhamon.” Titluri de acest fel au circulat în presa internațională și românească la jumătatea lui septembrie 2026. Ideea de camere ascunse în mormântul lui Tutankhamon, poate chiar cu mormântul reginei Nefertiti, nu e nouă: are 11 ani, mai multe rânduri de scanări radar și cel puțin o infirmare oficială în spate. Ce s-a măsurat, de fapt, și ce nu s-a găsit încă?

Ce se afirmă și cât circulă

Pe 17 septembrie 2026, revista Nature a publicat în exclusivitate o știre despre un raport nou: o echipă condusă de egiptologul Mamdouh Eldamaty, de la Universitatea Ain Shams din Cairo, fost ministru al antichităților, spune că a găsit indicii geofizice pentru un coridor și încăperi dincolo de camera funerară a faraonului. Printre autori se află geofizicianul George Ballard, de la firma britanică GBG Group, egiptologul Nicholas Reeves și cercetători de la Institutul Național de Cercetări Astronomice și Geofizice al Egiptului.

În câteva zile, povestea s-a transformat. Tabloidul britanic Express a titrat „Huge Egypt breakthrough as hidden chambers discovered”, deși textul de sub titlu spunea doar că dovezile „sugerează” că încăperile „ar putea exista”. În România, un site de tehnologie a titrat că mormântul lui Tutankhamon „ar ascunde încă cinci sau șase camere”, o cifră pe care nu am găsit-o în rezumatul raportului.

Cine era Tutankhamon și de unde vine numele Nefertiti în poveste

Tutankhamon a domnit la capătul dinastiei a XVIII-a, în secolul al XIV-lea î.Hr., și a urcat pe tron copil. Înaintea lui domnise Akhenaton, faraonul care a mutat capitala într-un oraș nou din Egiptul Mijlociu, la Amarna, și a impus cultul unui singur zeu, discul solar Aton. Nefertiti a fost marea soție regală a lui Akhenaton și apare pe monumente într-un rol pe care nicio altă regină egipteană nu îl avusese.

După moartea lui Akhenaton, tronul este ocupat pentru scurt timp de una sau două figuri greu de identificat: un Smenkhkare și o Neferneferuaton, al doilea nume apărând în unele inscripții într-o formă feminină. Că această Neferneferuaton ar fi chiar Nefertiti, domnind ca faraon, este una dintre ipotezele aflate în circulație. Tutankhamon readuce apoi curtea la Teba și restaurează vechile culte.

Genetica a adăugat o piesă la dosar. În 2010, în revista JAMA, volumul 303, numărul 7, paginile 638-647, o echipă condusă de Zahi Hawass a publicat analiza a 16 mumii, examinate între septembrie 2007 și octombrie 2009: 11 bănuite că aparțin familiei lui Tutankhamon și cinci mumii de control, mai vechi. Rezultatul: bărbatul din mormântul KV55 este tatăl lui, iar o femeie cunoscută drept „Doamna cea tânără”, găsită în KV35, este mama lui, iar cei doi erau frate și soră.

Femeia aceea nu a fost identificată cu un nume. Nefertiti nu este însă cunoscută din niciun document ca soră a lui Akhenaton, motiv pentru care majoritatea egiptologilor nu o văd în „Doamna cea tânără”. Unde a fost îngropată rămâne necunoscut, iar gaura aceasta din dosar este exact ce face ca numele ei să se lipească de fiecare anunț nou.

De unde vine povestea: ipoteza lui Nicholas Reeves din 2015

Mormântul lui Tutankhamon, numerotat KV62 în Valea Regilor, a fost găsit de Howard Carter în noiembrie 1922. E surprinzător de mic pentru un faraon: o scară, un coridor și patru încăperi, dintre care doar camera funerară e pictată. Explicația clasică este că regele a murit tânăr, pe la 19 ani, și a fost îngropat în grabă, într-un mormânt pregătit inițial pentru altcineva sau neterminat.

Atelierul madrilen Factum Arte înregistrase pereții camerei funerare în iunie 2009, pentru facsimilul aflat azi în Valea Regilor, lângă casa lui Howard Carter. La începutul anului 2014, atelierul a publicat online datele acelei înregistrări: fotografie de înaltă definiție, la 600-800 DPI, și o scanare a suprafeței pereților, cu rezoluții între 100 și 700 de microni. Studiind aceste imagini, Nicholas Reeves a observat linii drepte sub pictura de pe pereții de vest și de nord. În vara lui 2015 a publicat lucrarea „The Burial of Nefertiti?”. Ipoteza lui: liniile sunt conturul unor uși zidite. Ușa din vest ar duce la o cameră de depozitare, iar cea din nord la un coridor care continuă mormântul spre un înhumat mai vechi, o regină ridicată la rang de faraon. Reeves a propus-o pe Nefertiti.

Egiptologul Chris Naunton a numit atunci argumentul „captivant”, dar a avertizat că întreaga construcție se prăbușește dacă liniile se dovedesc fisuri naturale sau lucrări abandonate. Întrebarea era deci una care se putea verifica fizic.

Ce s-a consemnat, de fapt, la descoperirea mormântului

Discuția despre camere ascunse merită purtată cu însemnările lui Howard Carter pe masă. Ele se păstrează la Griffith Institute al Universității Oxford și au fost publicate online.

Arhiva cuprinde 2.265 de fișe de obiect, 852 de fotografii făcute de Harry Burton, 1.067 de note științifice și 202 note ale conservatorului Alfred Lucas, la care se adaugă jurnalele lui Carter și consemnările lui Arthur Mace. Săpătura s-a desfășurat în unsprezece campanii, din 1922-1923 până în iarna 1931-1932: aproape zece ani de lucru pentru un mormânt de patru încăperi. În 2025, la un secol distanță, institutul a lansat o versiune spațială a arhivei, pornind de la însemnările despre desfășurarea mumiei, făcută între 11 și 19 noiembrie 1925.

Detaliul contează aici pentru un motiv simplu: tot ce se afirmă despre mormânt, inclusiv argumentele lui Reeves despre pictura de pe peretele de nord și despre obiectele refolosite dintr-o înmormântare mai veche, se verifică în acest material. Este o situație rară în arheologie, în care o săpătură de acum o sută de ani e documentată destul de bine cât cineva să o poată contesta azi, fișă cu fișă.

Ce arată dovezile: trei scanări, rezultate opuse

În noiembrie 2015, Ministerul Antichităților din Egipt a comandat prima scanare radar a mormântului, făcută de specialistul japonez Hirokatsu Watanabe. Raportul lui a indicat două zone distincte, interpretate ca goluri dincolo de pereți, iar vestea a făcut înconjurul lumii. Certitudinea de „aproximativ 90%”, pusă atunci pe seama ministrului Mamdouh Eldamaty, vine din declarațiile de la conferința de presă, nu din raportul tehnic.

În martie 2016, o a doua scanare radar, comandată de minister unei echipe National Geographic, cu antene de 400 și 900 de megaherți, nu a detectat goluri mari. Între 31 ianuarie și 6 februarie 2018, după aproape un an de așteptare pentru autorizația egipteană, a urmat a treia, cea mai amplă, făcută de o echipă a Politehnicii din Torino coordonată de profesorul Franco Porcelli: trei sisteme radar, cu benzi de frecvență diferite, și circa 2,7 kilometri de profile, mai mult decât primele două campanii la un loc. Articolul științific, publicat în 2019 în Journal of Cultural Heritage, conchide „cu un nivel foarte ridicat de încredere” că ipoteza camerelor ascunse „nu este susținută de datele radar”. Autorii au explicat semnalele din 2015 prin reflexii parazite ale undelor care se propagă de-a lungul pereților.

Se conchide, prin urmare, că nu există camere ascunse imediat adiacente mormântului lui Tutankhamon.

L. Sambuelli, C. Comina, G. Catanzariti, F. Barsuglia, G. Morelli, F. Porcelli, Journal of Cultural Heritage, 2019

Eldamaty nu a renunțat. În februarie 2020, Nature relata că echipa lui găsise cu radar, la câțiva metri est de camera funerară, un spațiu asemănător unui coridor, lung de cel puțin 10 metri, paralel cu coridorul de intrare. Raportul nu a fost publicat atunci, ci predat autorităților egiptene.

De ce nu sunt convinși ceilalți egiptologi

Dincolo de radar, ipoteza lui Reeves a primit și un răspuns de arhitectură. David Ian Lightbody a publicat în 2021, în Journal of Ancient Egyptian Architecture, volumul 5, paginile 83-99, o critică punct cu punct.

Prima obiecție privește premisa de la care pleacă Reeves: că un mormânt regal ar trebui să urmeze un plan standard, cu patru anexe, deci un KV62 „prea mic” trebuie să continue undeva. Lightbody arată că planurile erau adaptate de la caz la caz, după rațiuni teologice, după forța de muncă disponibilă și după cum se lăsa săpată stânca.

Planurile urmau modelele anterioare, dar numai de la caz la caz. Prin urmare, acestea pot fi folosite doar ca îndrumar pentru ce ne-am putea aștepta să găsim, nu ca dovadă a ceea ce se află sigur acolo.

David Ian Lightbody, Journal of Ancient Egyptian Architecture, 2021

A doua obiecție privește orientarea. Reeves considera că întoarcerea spre dreapta, către camera funerară, este semnul unui mormânt făcut pentru o femeie. Lightbody dă contraexemple: KV20 și KV7, morminte ale unor faraoni bărbați, au aceeași configurație. Iar despre radar, el citează textual concluzia echipei din Torino: în radargrame nu s-a găsit nicio discontinuitate care să marcheze trecerea de la stânca naturală la un zid de blocare.

Ce e nou în 2026 la mormântul lui Tutankhamon

Raportul din septembrie 2026 adună două campanii de teren din 2023-2024, date de rezistivitate electrică din 2017 și radar din interiorul mormântului. Noutatea este microgravimetria: peste 1.200 de măsurători ale câmpului gravitațional pe circa 35 de metri pătrați. Golurile au densitate mai mică decât roca, deci o ușoară scădere a gravitației poate trăda un spațiu gol sau umplut cu moloz.

Potrivit Nature, echipa descrie un coridor lat de 2 metri, plin cu moloz, care pornește din camera funerară, și zone de densitate scăzută cu unghiuri drepte, paralele cu peretele de nord. Una dintre ele, numită „anomalia 7”, conține o zonă pătrată mai densă, pe care autorii o interpretează ca pe o posibilă încăpere cu obiecte. Rezumatul raportului spune că datele susțin ideea că structura KV62 este mai veche decât înmormântarea lui Tutankhamon și „probabil mai extinsă” decât se credea.

Raportul a apărut în seria online Occasional Papers a proiectului Amarna Royal Tombs, aceeași în care Reeves și-a publicat ipoteza în 2015, nu într-o revistă de geofizică. Specialiștii din afara echipei sunt prudenți. Christopher Gaffney, specialist în radar la Universitatea Bradford, a numit lucrarea „fascinantă”, dar a spus că nu conține destule informații pentru concluzii definitive. Geofizicianul Peter Styles, de la Universitatea Keele, consideră încăperile „plauzibile”, dar vrea mai multe detalii. Chiar autorii recunosc că rezultatele sunt la limita de detecție a tehnologiei.

Ce poate și ce nu poate măsura un aparat geofizic

Cele trei metode folosite la KV62 măsoară lucruri diferite și greșesc în feluri diferite.

Radarul trimite unde electromagnetice și citește ce se întoarce. Articolul echipei din Torino, publicat în 2019 în Journal of Cultural Heritage, explică exact de ce rezultatul din 2015 a fost greșit: o parte din unde nu au intrat în perete, ci au călătorit de-a lungul suprafeței lui și s-au întors la receptor, producând „semnale fantomă”, adică reflexii născute în fața peretelui, nu dincolo de el. Cauzele: stratul de aer dintre antenă și perete și tencuiala, care se poate purta ca un ghid de undă. Campania din 2018 a folosit trei benzi, de 150-200, 600-900 și 1500-3000 de megaherți, iar autorii estimează adâncimea maximă investigată la trei până la patru metri.

Rezistivitatea electrică măsoară cum conduce roca un curent, iar un gol apare ca o zonă foarte rezistivă. Microgravimetria măsoară variații minuscule ale câmpului gravitațional, fiindcă un gol cântărește mai puțin decât roca pe care o înlocuiește. Amândouă dau un semnal ambiguu prin natura lui: o zonă de densitate scăzută poate fi o încăpere, dar poate fi la fel de bine moloz, o fisură naturală sau o rocă mai poroasă.

Piramida lui Keops arată cum se închide, de obicei, un asemenea dosar. Acolo, o structură în formă de coridor, aflată în spatele unui ansamblu de blocuri de pe fața de nord, a fost găsită cu o a treia metodă, radiografia cu muoni din razele cosmice, de două echipe independente: filme cu emulsie nucleară ale Universității Nagoya, instalate între 2016 și 2019, și detectoare gazoase Micromegas ale comisariatului francez pentru energie atomică, între octombrie 2019 și aprilie 2020. Măsurătorile, publicate în 2023 în Nature Communications, volumul 14, au dat o lungime de aproximativ 9 metri și o secțiune de circa 2 pe 2 metri, cu marje de eroare de ordinul centimetrilor. Două metode independente, cifre care se suprapun, verificate mai departe prin comparație cu simulări numerice: aceasta este bara pe care o măsurătoare geofizică trebuie să o treacă înainte de a deveni o descoperire.

Ce s-a găsit, de fapt, la 25 de metri de mormântul lui Tutankhamon

În Valea Regilor există un precedent care merită ținut minte. În februarie 2006, o echipă a Institutului de Artă și Arheologie Egipteană de la Universitatea din Memphis, condusă de Otto Schaden, împreună cu Consiliul Suprem al Antichităților din Egipt, a anunțat o încăpere aflată la circa 25 de metri sud de mormântul lui Tutankhamon, catalogată KV63. Înăuntru: șapte sicrie de lemn în formă de om, cu fețe pictate, și aproximativ douăzeci de vase de ceramică.

Era prima încăpere găsită în vale după 1922 și a primit, previzibil, tratamentul de titlu. Două lucruri merită însă reținute. A fost găsită săpând în jurul unor colibe de lucrători din dinastia a XIX-a, nu cu vreun aparat. Iar declarația conducerii proiectului, pe care pagina institutului o păstrează și azi, era opusul unei concluzii: nu știm încă numele, titlurile sau statutul oamenilor care ar putea fi îngropați acolo, până nu putem examina și analiza materialul în amănunt.

Este exact poziția în care se află și dosarul camerelor ascunse. O anomalie măsurată corect rămâne o anomalie până când cineva ajunge fizic la ea.

Cum s-a transformat povestea

Traseul e tipic. O observație pe imagini de înaltă rezoluție a devenit o ipoteză publicată, apoi „90% sigur” la o conferință de presă, apoi un „nu există” oficial, apoi din nou „dovezi noi”. La fiecare pas, titlurile au sărit peste nuanțe: „posibile” a devenit „descoperite”, o anomalie de densitate a devenit „cameră secretă”, iar o cameră a devenit „cinci sau șase”. Numele Nefertiti, a cărei înmormântare nu a fost identificată niciodată cu certitudine, face restul.

Ce rămâne o întrebare legitimă

Ar fi nedrept să tratăm subiectul drept o simplă fantezie. Întrebarea de la care a pornit Reeves e serioasă: de ce un mormânt regal atât de mic și ce înseamnă liniile de sub pictură? Echipa lui Eldamaty folosește metode reale, iar microgravimetria e o abordare nouă aici. Pe de altă parte, rezultatul radar din 2018 există, e publicat și nu a fost retras.

Vestea bună e că disputa poate fi tranșată. Echipa propune găuri de 7-8 centimetri prin care să fie introduse camere pe mici vehicule teleghidate. Decizia aparține Consiliului Suprem al Antichităților din Egipt. Dacă o aprobă, lucrările ar putea începe în noiembrie 2026, iar camera video va spune ce nu poate spune nicio anomalie.

Cum recunoști o poveste umflată

• Compară titlul cu textul: dacă titlul spune „descoperit”, iar textul spune „sugerează” sau „ar putea”, nu s-a descoperit nimic încă.
• Întreabă cine a publicat și unde: o revistă cu evaluare independentă, un raport al autorilor sau un comunicat.
• Caută cealaltă tabără: aici, scanarea din 2018 și părerile specialiștilor din afara echipei.
• Fii atent la cifrele fără sursă, cum sunt „cinci sau șase camere”.
• Reține testul decisiv: în arheologie, o anomalie devine încăpere abia când cineva ajunge fizic în ea.