Trei glife pictate, documentate într-o peșteră de la Chalcatzingo, în Mexic

Într-o peșteră mică de pe coasta dealului Cerro Delgado, la Chalcatzingo, în statul mexican Morelos, arheologii au documentat trei grupuri de semne pictate cu roșu, datate în secolele al IV-lea până al VI-lea. Sunt glife în stilul orașului Teotihuacan, iar autorii studiului le citesc drept nume de loc, titlu militar și cadru ritual. Publicarea în revista Antiquity readuce în discuție o întrebare veche despre scrierea de la Teotihuacan: a fost ea una adevărată?

Ce s-a găsit în peștera 19 de la Chalcatzingo

Peștera 19 nu e o grotă adâncă, ci un adăpost sub stâncă: 5,43 metri lățime, 2,24 metri adâncime, aproximativ 7,4 metri pătrați de suprafață utilă. Se află pe fața vestică a dealului Cerro Delgado, la circa 330 de metri de centrul sitului și la 110 metri deasupra lui pe pantă.

Pe peretele din fund sunt trei compuși glifici pictați cu roșu. Cercetarea de teren s-a făcut în 2022, iar rezultatele au fost publicate în 2026 în revista Antiquity, a Cambridge University Press, de Christophe Helmke, Jesper Nielsen, C. Meza Rodríguez și Mario Córdova Tello.

Sub al treilea glif se află o poliță de stâncă, de 1,45 metri lățime și 0,52 metri adâncime, cu urme de înnegrire de la foc. Ceva a ars acolo, repetat. Suprafața mică a adăpostului spune, la rândul ei, ceva: nu era un spațiu pentru adunări, ci pentru câțiva oameni și un gest.

Ce reprezintă cele trei glife?

Primul combină semnul stilizat de munte cu volute care ies dintr-o gură deschisă. În convențiile mezoamericane, volutele înseamnă vorbire sau cânt, așa că autorii îl citesc „Muntele care cântă”. Îl leagă de dealul însuși și de o referință care apare în picturile murale de la Teotihuacan; în epoca colonială, un toponim nahuatl cu același sens, Cuicatepec, e atestat în zonă.

Al doilea pune laolaltă un colier, o bucată de țesătură și o suliță ridicată, aruncată cu atlatl. Combinația e asociată în arta de la Teotihuacan cu imaginea războinicului, iar autorii o citesc ca titlu militar, posibil numele unui ordin de luptători.

Al treilea e un cadru dreptunghiular umplut cu stele în cinci colțuri. Motivul seamănă cu structurile rituale reprezentate pe cădelnițele de la Teotihuacan, cele legate de ceremonii în cinstea războinicilor morți. Polița arsă de dedesubt intră bine în această citire.

De ce contează pentru discuția despre scrierea de la Teotihuacan?

Pentru că e o discuție care durează de decenii și care nu s-a purtat în termeni neutri.

Teotihuacan a fost cel mai mare oraș al Mexicului central din secolul I până în al VI-lea, cu o populație care poate a ajuns la 125.000 de locuitori. A lăsat sute de semne pictate și sculptate. Multă vreme însă, specialiști precum Joyce Marcus și Esther Pasztory le-au numit cu prudență „sistem notațional” sau „glife emblematice”, nu scriere. Autorii noului studiu observă că formularea aceasta i-a refuzat, practic, Teotihuacanului statutul acordat mayașilor și aztecilor.

Poziția lor e explicită: Teotihuacan a avut o scriere adevărată, de tip logofonetic, cu aproximativ 120 de glife cunoscute, în majoritate logograme, adică semne pentru cuvinte întregi. Adaugă imediat și limitele. Sistemul nu e descifrat integral, iar limba pe care o nota rămâne în dezbatere.

Cele trei glife din peșteră contează pentru că sunt citibile în context: un loc, o persoană sau un grup, o acțiune rituală, toate legate de un punct anume din teren. Nu e o listă de simboluri decorative.

Diferența dintre „notație” și „scriere” nu e o ceargă de termeni. Un sistem notațional însemna, în practică, o colecție de embleme care marchează apartenențe, cam ca stemele. O scriere logofonetică notează cuvinte și poate nota și sunete, deci poate consemna nume proprii pe care nu le cunoști dinainte. Prima variantă face din Teotihuacan un oraș fără texte; a doua, un oraș cu arhivă pierdută.

Ce afirmă autorii și ce a adăugat presa

Aici merită separate lucrurile, fiindcă titlurile din presa internațională au mers mai departe decât studiul.

Câteva publicații au anunțat că noile glife „dovedesc” că Teotihuacan scria ca mayașii și aztecii, sau că „dezvăluie sistemul de scriere pierdut” al orașului. Trei glife nu pot dovedi existența unui sistem de scriere. Argumentul autorilor se sprijină pe întregul corpus de semne cunoscut și pe modul în care acestea funcționează gramatical, nu pe descoperirea din peșteră. Peștera 19 aduce un caz bun, nu o probă decisivă.

Autorii sunt, de altfel, prudenți chiar și acolo unde ar putea specula. Despre ritualul din peșteră spun că nu îl cunosc. Polița înnegrită ar fi putut susține o cădelniță sau un pachet funerar în timpul unei incinerări, dar obiectele folosite au dispărut. Ce a rămas e urma de foc.

Ce este Chalcatzingo?

Un sit cu o istorie mult mai lungă decât episodul teotihuacan. Se află la circa 90 de kilometri sud-est de Ciudad de México, între două dealuri vulcanice, Cerro Chalcatzingo și Cerro Delgado.

Faima lui vine din reliefurile în stil olmec, cea mai mare parte datate între aproximativ 900 și 500 înainte de Hristos. Scenele acelea, sculptate în stâncă, arată personaje așezate în peșteri stilizate din care ies volute, adică tot vorbire sau vânt și ploaie.

Glifele noi sunt cu peste o mie de ani mai târzii. Faptul că oamenii veniți din nord, din Teotihuacan sau aflați sub influența lui, au ales să scrie exact într-un adăpost de stâncă de pe același deal spune ceva despre continuitatea felului în care locul era socotit sacru.

Ce nu se știe încă?

Mai multe lucruri, și autorii le enumeră singuri.

Nu se știe ce ritual se făcea în peștera 19. Nu se știe dacă oamenii care au pictat glifele veneau chiar din Teotihuacan sau erau localnici care foloseau convențiile orașului. Nu se știe ce limbă nota scrierea, iar asta rămâne una dintre cele mai disputate probleme ale arheologiei mexicane.

Datarea însăși, secolele al IV-lea până al VI-lea, se sprijină pe stil și pe context, nu pe o probă directă din pigment. Iar numărul de glife cunoscute, aproximativ 120, e mic pentru o descifrare de tipul celei reșite la mayași, unde corpusul e cu ordine de mărime mai mare.

Peste toate, rămâne întrebarea de fond: câte alte adăposturi de stâncă din Morelos au pe pereți semne care nu au fost încă documentate.