Cucuteni între dovezi și mituri: ce e adevărat din ce se spune despre ei

Puține subiecte de arheologie românească circulă pe internet în atâtea variante ca acesta. Cucutenii apar, pe rând, drept cea mai veche civilizație a Europei, drept primii oameni care au scris și drept strămoșii direcți ai dacilor și ai noștri. Merită luate pe rând, pentru că realitatea documentată e destul de impresionantă fără adaosuri.

Cea mai veche civilizație a Europei?

Cronologia radiocarbon așază cultura Cucuteni între 4600 și 3600 sau 3500 î.Hr., cu o fază pregătitoare, Precucuteni, între 5050 și 4600 î.Hr. Sunt date solide, sprijinite pe zeci de măsurători. Problema e alta: la 4600 î.Hr., sud-estul Europei era deja plin de comunități agricole vechi de peste un mileniu.

Două exemple sunt suficiente. Așezarea de la Tărtăria, în județul Alba, aparține culturii Vinča și a fost datată, pe oase umane găsite în același context, între 5370 și 5140 î.Hr. Este cu șase sute până la opt sute de ani mai veche decât începutul culturii Cucuteni. Iar necropola de la Varna, în Bulgaria, celebră pentru mormintele ei cu piese de aur, a fost datată printr-un program de 71 de măsurători radiocarbon pe 53 de morminte, coordonat de Thomas Higham împreună cu Vladimir Slavcev, Bisserka Gaydarska și John Chapman: cimitirul începe între 4596 și 4516 î.Hr. și se încheie între 4427 și 4341 î.Hr., adică a funcționat aproximativ un secol și jumătate, exact în perioada în care cultura Cucuteni abia își începea drumul.

Rămâne întrebarea dacă Cucuteni poate fi numită civilizație. Nu a lăsat scriere, state sau monumente de piatră. A lăsat însă așezări care ajung la 320 de hectare și la circa 10.000 de locuitori, printre cele mai mari comunități preistorice cunoscute din Europa. Dacă acelea pot fi numite orașe este o întrebare deschisă chiar pentru cercetătorii care le studiază: proiectul britanic care a săpat la Nebelivka se numește, cu semnul întrebării inclus în titlu, „Urbanism timpuriu în Europa?”.

De ce apar mereu titluri cu „cel mai vechi din Europa”?

Pentru că superlativul se obține prin schimbarea unui singur cuvânt, iar cuvântul schimbat nu se măsoară. Cel mai bun exemplu recent vine din Bulgaria.

La Provadia, în apropiere de Varna, se află o așezare preistorică ridicată lângă izvoare sărate. Publicația științifică a sitului, semnată de Margarita Lyuncheva într-un volum din 2012 despre rolul sării în Europa preistorică, descrie nivelurile Karanovo III-IV, din a doua jumătate a mileniului al VI-lea î.Hr., și o clădire, numărul 5, în care sarea se obținea prin fierberea saramurii, în vase de evaporare care nu au corespondent în alte așezări contemporane. Concluzia autoarei este limitată și precisă: cel mai vechi centru de producere a sării cunoscut până atunci, nu doar din Bulgaria, ci din Europa.

În toamna lui 2012, aceeași așezare a intrat în presa internațională cu alt titlu, „cel mai vechi oraș din Europa”, formulare dată aici ca exemplu de titlu, nu ca sursă. Vasil Nikolov, de la Institutul Național de Arheologie cu Muzeu al Academiei Bulgare de Științe, a publicat situl drept cel mai vechi centru de producere a sării din Europa, activ între 5600 și 4350 î.Hr., parte a unui complex de circa 30 de hectare, cu fortificații de piatră, iar așezarea datată între 4700 și 4350 î.Hr. este numită de el prima așezare urbană preistorică a continentului. Datele de săpătură sunt reale: saramura izvorâtă din zăcământul de sare de la Mirovo a fost fiartă în vase de ceramică mai bine de un mileniu, iar la sfârșitul calcoliticului s-a trecut la evaporarea saramurii într-un bazin mare, la soare. Numai că drumul de la „cel mai vechi centru de producere a sării” la „cel mai vechi oraș” trece printr-un cuvânt pe care nicio metodă nu îl poate verifica.

Mecanismul este identic în cazul Cucuteni. Datele sunt impresionante și fără adaos, iar ce se pune deasupra lor nu vine din săpătură, ci din nevoia de titlu.

Primii care au scris? Tăblițele de la Tărtăria nu sunt Cucuteni

Afirmația că populația Cucuteni ar fi inventat scrierea se sprijină, aproape de fiecare dată, pe tăblițele de la Tărtăria. Confuzia este ușor de arătat. Cele trei tăblițe de lut inscripționate au fost descoperite în 1961 la Tărtăria, lângă Turdaș, în județul Alba, într-o groapă rituală, în săpăturile conduse de Nicolae Vlassa. Aparțin culturii Vinča, în Transilvania, și nu culturii Cucuteni, din Moldova. Sunt, așa cum am văzut, cu secole mai vechi și provin din alt mediu cultural.

Ce se poate spune despre ele în sine e o discuție separată și la fel de aprinsă. Marco Merlini și Gheorghe Lazarovici au susținut, într-un studiu din 2008, că semnele reprezintă o formă timpurie de scriere, apărută cu una până la două mii de ani înaintea Mesopotamiei. Alți cercetători au arătat însă că însuși contextul descoperirii e nesigur: într-un articol din revista Antiquity, David Whipp a demonstrat că documentația săpăturii a fost greșit citită și că Vlassa nu a publicat niciodată un profil al gropii rituale, așa încât nu se poate verifica dacă aceasta fusese sau nu deranjată.

Pentru Cucuteni concluzia e simplă oricum ar fi. Nu există niciun corpus de texte cucuteniene, nicio descifrare acceptată și niciun obiect cu semne pe care specialiștii să îl citească drept document scris. Semne incizate apar pe vase și pe statuete, dar de la semn la scriere e o distanță pe care nimeni nu a parcurs-o cu dovezi.

Ce trebuie dovedit ca să numim niște semne scriere?

În primul rând, legătura cu o limbă. Peter Damerow a formulat problema într-un studiu din 2006, publicat în Cuneiform Digital Library Journal: în tradiția filologică, scrie el, un sistem de scriere este conceput în esență ca reprezentare a unei limbi anume. Fără limbă identificabilă în spate, un set de semne rămâne altceva.

Damerow separă scrierea propriu-zisă de proto-scriere, dar precizează că distincția nu este una de calitate.

Proto-scrierea nu trebuie privită ca o reprezentare deficitară a limbii, ci mai degrabă ca un mijloc reușit de a reprezenta cunoașterea.

Peter Damerow, Cuneiform Digital Library Journal, 2006

Al doilea criteriu este contextul. Cel mai vechi sistem documentat, proto-cuneiformul, apare spre sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr., iar cele mai multe dintre tăblițele lui sunt, scrie Damerow, documente de contabilitate, care consemnează activități de administrare economică, nu povești, argumente sau descrieri. Scrisul se naște acolo unde cineva are socoteli de ținut, iar socotelile lasă arhive: teancuri de tăblițe cu aceleași semne, în aceleași combinații, repetate ani la rând.

Pe aceste două criterii, dosarul cucutenian este gol. Nu există arhivă, nu există un repertoriu de semne care să revină în secvențe, nu există o limbă la care semnele să poată fi raportate și nu există o administrație care să aibă nevoie de scris. Semnele incizate pe vase și pe statuete sunt reale și merită studiate, dar distanța dintre ele și un depozit de tăblițe contabile nu s-a micșorat cu nimic de la prima formulare a ipotezei.

Strămoșii dacilor și ai noștri?

Aceasta e afirmația care rezistă cel mai prost la verificare, pentru un motiv aritmetic. Cultura Cucuteni se stinge în jurul anilor 3600 până la 3500 î.Hr., iar cultura care îi urmează în Moldova, Horodiștea-Erbiceni, se încheie în jur de 3150 î.Hr. Primele informații scrise despre geți și daci apar în mileniul I î.Hr. Între cele două lumi sunt aproximativ trei milenii, adică de două ori distanța care ne desparte pe noi de împăratul Traian.

În acel interval se schimbă nu doar ceramica și tipul de așezare, ci și compoziția genetică a populației. Analizele de ADN antic pe indivizi Cucuteni-Tripolie târzii din Republica Moldova, datați între 3500 și 3100 î.Hr., arată deja o componentă legată de populațiile de stepă, în proporții variabile de la om la om. Amestecul a fost treptat, nu o cucerire bruscă, dar a fost real și a continuat în mileniile următoare.

Asta nu înseamnă că Cucutenii nu au nicio legătură cu spațiul românesc. Înseamnă că legătura este una de teritoriu și de moștenire arheologică, nu o linie de descendență directă pe care cineva să o poată trasa. Nimeni nu poate spune astăzi cât din zestrea genetică a locuitorilor Moldovei de azi vine de la oamenii care pictau vasele de la Cucuteni, iar arheologia nu lucrează cu asemenea echivații.

Ce s-a întâmplat în cele trei milenii dintre Cucuteni și daci?

Nu un gol, ci un șir de culturi care se succed și se amestecă. Prima dintre ele, Horodiștea-Erbiceni, este și cea mai puțin cunoscută publicului, deși ocupă exact locul din care ar trebui să pornească orice linie de descendență.

La Costești-Cier, în județul Iași, un sit cu mai multe niveluri a dat materiale Horodiștea-Erbiceni II-III, între care un depozit ritual datat radiocarbon între 3365 și 3102 î.Hr., cu o valoare mediană în jur de 3234. Inventarul spune singur ce se schimbase: ceramică cenușie și cenușiu-negricioasă, decorată cu benzi canelate și linii incizate, amfore pictate, figurine de lut, fusaiole, roți miniaturale de căruță, o daltă de aramă. Dumitru Boghian și Sergiu-Constantin Enea, care au publicat descoperirea, văd aici o transformare treptată a tradițiilor cucuteniene târzii, prin contacte, conviețuire și aculturații succesive cu purtătorii amforelor sferice, ai ceramicii cu șnur și ai grupului Usatovo.

Genetica descrie același proces cu alte instrumente. Un studiu publicat în Nature pe 5 februarie 2025, semnat de Alexey Nikitin, Iosif Lazaridis și alți peste treizeci de autori, a analizat 81 de indivizi preistorici din spațiul nord-pontic. Rezultatul care ne privește: în jurul anului 4500 î.Hr., un val de migranți veniți din zona Caucazului și a Volgăi Inferioare s-a amestecat în părți egale cu fermierii tripolieni și a dat populația culturii Usatovo. Yamnaya, formată în jur de 4000 î.Hr., s-a extins abia din 3300 î.Hr.

Un singur sit arată cum se vede asta pe teren. La peștera Verteba, în vestul Ucrainei, o echipă din care au făcut parte Pere Gelabert, Ryan W. Schmidt și Daniel M. Fernandes a publicat în 2022, în Scientific Reports, genomurile a douăzeci de indivizi. Cei șase datați direct în eneoliticul târziu, între 3790 și 3535 î.Hr., sunt tripolieni tipici, fără componenta locală de vânători-culegători din Ucraina și practic fără ascendență de stepă. Un alt individ din aceeași peșteră, datat însă între 1960 și 1770 î.Hr., adică în bronzul mijlociu, are un semnal limpede de ascendență de stepă, apropiat de Yamnaya și de ceramica cu șnur. Aceeași peșteră, oameni diferiți, aproape două milenii între ei.

Asta este forma reală a legăturii: nu o linie, ci o succesiune de amestecuri, fiecare documentată separat, și niciunul dintre ele nu duce direct de la olarul care picta vase la Cucuteni până la războinicul dac.

De unde vine ideea: de la Densușianu la congresele de dacologie

Afirmațiile nu s-au născut pe internet. Au o istorie de aproape un secol și jumătate, cu autori care pot fi numiți și cu date care pot fi verificate.

Primele formulări vin din anii 1870, de la Bogdan Petriceicu Hasdeu, și de la contemporani precum arheologul amator Cezar Bolliac sau profesorul Teohari Antonescu. Cartea care le-a dat însă formă a fost „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, apărută postum în 1913, la doi ani după moartea autorului, cu o prefață semnată de C. I. Istrati. Densușianu construia acolo un imperiu pelasgic pornit din Dacia în mileniul al VI-lea î.Hr. și întins peste Europa, Asia și Africa, cu latina redusă la un dialect dacic și cu dacii ca întemeietori ai Romei.

Reacția istoricilor de meserie a fost imediată. Vasile Pârvan a numit cartea un roman fantastic, plin de mitologie și de filologie absurdă. Alexandru Xenopol a spus despre teoria potrivit căreia dacii ar fi creat prima civilizație a omenirii că ține de șovinism, nu de știință. Nicolae Iorga a considerat ipotezele mai mult decât ciudate.

Al doilea moment este 1974, când Edgar Papu a publicat în revista „Secolul 20” eseul „Protocronismul românesc”, susținând o prioritate cronologică românească pentru o serie de realizări europene. Papu scria despre literatură, nu despre preistorie, dar termenul a fost preluat de regimul Ceaușescu după Congresul al XI-lea al partidului, din același an, și extins asupra întregului trecut, cu sprijinul financiar al milionarului Iosif Constantin Drăgan.

După 1990, direcția a fost continuată de medicul Napoleon Săvescu, prin cartea „Noi nu suntem urmașii Romei”, prin revista „Noi, Dacii” și prin congresele anuale de dacologie. Critica academică a răspuns cu două lucrări devenite ele înseși repere: „National Ideology under Socialism” a Katherinei Verdery, din 1991, și „Istorie și mit în conștiința românească” a lui Lucian Boia, din 1997.

Cucutenii au ajuns în acest dosar pentru că ofereau exact ce îi lipsește de obicei unei asemenea teorii: obiecte frumoase, foarte vechi, scoase din pământ românesc și făcute de oameni care nu au lăsat niciun rând scris. Acolo unde nu există text, se poate spune aproape orice.

De ce prind aceste afirmații

Explicația e mai puțin misterioasă decât pare. Vasele Cucuteni sunt spectaculoase, cifrele sunt mari, iar cuvintele „cele mai vechi” și „primii” funcționează bine în titluri. Se adaugă o tradiție mai veche de valorizare națională a preistoriei, care caută în trecutul îndepărtat argumente pentru prezent.

Paradoxul e că adevărul documentat e mai interesant decât exagerările. O societate fără scriere, fără regi cunoscuți și fără temple de piatră a construit așezări cât un oraș de provincie de azi, a pictat zeci de mii de vase după reguli stilistice care se schimbă coerent timp de un mileniu și și-a ars sistematic casele după o logică pe care încă încercăm să o înțelegem. Nimic din toate acestea nu are nevoie de supralicitare.

Ce au făcut, de fapt, oamenii aceștia

Niciuna dintre corecturile de mai sus nu micșorează ce au construit oamenii aceștia. Le schimbă eticheta, nu fapta.

Așezările mari ale lumii Cucuteni-Tripolie sunt, în mileniul al IV-lea î.Hr., printre cele mai întinse din Europa: Taljanky ajunge la 340 de hectare, Nebelivka la 260, Dobrovody la 250, Tomașivka la 220, Maidanețke la 200. Sunt suprafețe de oraș mic de azi, ridicate de oameni fără scriere, fără regi cunoscuți și fără piatră de construcție.

Iar așezările acelea nu au crescut la voia întâmplării. Planul geofizic complet al Nebelivkăi, ridicat de echipa lui John Chapman împreună cu Mihailo Videiko și Bisserka Gaydarska, arată case așezate în cercuri concentrice, grupate în vecinătăți și în cartiere, după reguli care se repetă. Tot acolo a fost săpată o construcție de lut și lemn de 60 pe 20 de metri, cu o curte mărginită de galerie. A planifica o așezare de mărimea asta fără a o putea desena și fără o autoritate care să dea ordine este o problemă mai grea, nu mai ușoară.

Ceramica spune același lucru. La Maidanețke și la Taljanky au fost săpate cuptoare de olar, iar producția era organizată pe vecinătăți, nu într-un singur atelier central. Vasele pictate se numără cu zecile de mii și respectă reguli de stil care se schimbă coerent timp de un mileniu, ceea ce presupune meșteri formați, ucenici și o transmitere făcută fără niciun rând scris.

Că sunt cu șase sute de ani mai tineri decât Vinča și că nu se leagă de noi printr-o linie directă de descendență nu schimbă nimic din toate acestea. Ce au lăsat în urmă a rămas în pământul de aici, iar moștenirea asta merită cunoscută și dusă mai departe exact așa cum este, fără adaosuri și fără micșorări.

Unde se văd azi piesele și siturile

Cea mai importantă adresă este Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni din Piatra-Neamț, deschis pe 24 iunie 2005 și întemeiat de arheologul Gheorghe Dumitroaia, al cărui nume îl poartă astăzi. Este singurul muzeu dedicat exclusiv artei cucuteniene și deține, potrivit prezentării oficiale, cea mai importantă colecție de artă eneolitică din estul Europei. Se află pe strada Ștefan cel Mare la numărul 3, într-o clădire proiectată de arhitectul Roger Bolomey și ridicată între 1927 și 1928, monument istoric aflat în incinta Curții Domnești.

În același oraș, Muzeul de Istorie și Arheologie păstrează piesele cele mai cunoscute ale culturii: ansamblul numit „Soborul zeițelor”, de la Poduri, suportul „Hora de la Frumușica”, vasul cu colonete de la Izvoare, atribuit fazei Cucuteni A3, și complexul cu altar și trei idoli de la Ghelăiești, din faza Cucuteni B1. Aceleași piese au călătorit în expoziții internaționale, de la Salonic în 1997 până la expoziția dedicată Europei vechi, unde materialul a fost prezentat sub datarea generală 5000-3500 î.Hr.

La Cucuteni, în județul Iași, funcționează din 1974 un muzeu de sit, pe dealul Gosan, la marginea de nord a satului. Aici apare o nuanță pe care puțini o știu: construcția de protecție ridicată în 1984, la o sută de ani de la descoperirea culturii, adăpostește nu o locuință cucuteniană, ci movila numărul 2 dintr-o necropolă tumulară geto-dacică din secolul al IV-lea î.Hr., înaltă de 3,30 metri și lată de 35 de metri, cu patru morminte de incinerație. Muzeul expune însă și piese originale din epoca Cucuteni, iar așezarea eneolitică propriu-zisă, cea care a dat numele culturii, se află în apropiere, pe dealul Cetățuia.

Colecții importante se mai găsesc la Complexul Muzeal Național Moldova din Iași și la muzeele din Republica Moldova și din Ucraina. Piese Cucuteni se văd și în străinătate: la Neues Museum din Berlin sunt expuse vase pictate provenind chiar de la Cucuteni, în județul Iași, iar Muzeul Național de Istorie a Moldovei de la Chișinău păstrează o colecție bogată de statuete și ceramică.