Omagiul de la Liov, 26 septembrie 1387: ce scrie, de fapt, în act

Pe 26 septembrie 1387, la Liov, cancelaria regală a scris actul prin care Petru, domnul Moldovei, se declara supus al lui Vladislav Iagello și al reginei Hedviga. Documentul s-a păstrat și este tipărit de peste nouăzeci de ani. Citit de aproape, el spune mai puțin, și altceva, decât i se pune de obicei în seamă.

Ce s-a întâmplat la Liov pe 26 septembrie 1387?

În toamna anului 1387, Liovul era un oraș abia recâștigat. Regina Hedviga condusese în acel an campania care readucea Rusia Roșie, cu centrul la Halici, sub stăpânirea coroanei polone. Vladislav Iagello, marele cneaz al Lituaniei botezat în 1386 și ajuns rege al Poloniei prin căsătoria cu Hedviga, își consolida astfel granița de sud-est.

Acolo a venit Petru, domnul Moldovei, însoțit de cinci boieri de frunte. Omagiul de la Liov s-a încheiat cu un act scris, pecetluit cu pecetea domnească și datat 26 septembrie 1387. Boierii au întărit jurământul în aceeași zi, printr-un document al lor.

Ce scrie, de fapt, în actul omagiului

Actul este tipărit de Mihai Costăchescu în al doilea volum din „Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare” (Iași, 1932). Istoricul Ion Eremia, într-un studiu publicat în anuarul „Tyragetia” (2006), îi desface cele patru părți.

• omagiul propriu-zis: domnul se face supus cu omagiu regelui, reginei și urmașilor lor;
• promisiunea de serviciu: ajutor militar și sfat, date nestrămutat și necorupt;
• jurământul, depus „după ritul și obiceiul Bisericii de Răsărit”, prin sărutarea lemnului de viață ținut în mâini de Kiprian, mitropolitul Kievului;
• pecetea domnească, care autentifică actul.

Ce nu cuprinde textul contează la fel de mult: nicio cedare de teritoriu, nicio sumă de tribut anual, nicio clauză prin care regele să capete drept de decizie în treburile interne ale Moldovei. Omagiul de la Liov este un angajament de fidelitate și de sprijin, nu un act de anexare.

De ce a jurat Petru pe cruce, și nu cu mâinile între mâinile regelui?

Omagiul apusean avea un gest al lui: vasalul își punea mâinile între mâinile suzeranului. La Liov nu s-a făcut așa. Petru a jurat sărutând crucea, în rit ortodox, iar martorul a fost un ierarh de rang înalt al Bisericii de Răsărit.

Liviu Pilat, în studiul „The Vassal Homage of Moldavian Ruler to the King of Poland: Ritual and Symbols (1387-1415)”, tipărit în volumul „Medieval and Early Modern Studies for Central and Eastern Europe” (2009), citește gestul ca semn de autonomie. Prezența mitropolitului Kievului trimite, în plus, spre latura lituaniană a persoanei regale: Iagello era în acel moment și mare cneaz al Lituaniei, iar Kiprian păstorea exact lumea ortodoxă a acelui spațiu.

A devenit Moldova provincie poloneză?

Nu, iar aici istoriografia românească nu se pune de acord cu sine. Aceleași câteva rânduri de act au primit lecturi foarte diferite.

• Petre P. Panaitescu a văzut în actele de acest fel tratate politice, contracte feudale care asigurau comerțul și protecția polonă, fără subordonare reală;
• Ștefan Ștefănescu a vorbit despre o formulă de alianță compatibilă cu autonomia politică și religioasă;
• Veniamin Ciobanu a descris intrarea Moldovei în sfera de influență polonă, ca alianță de protecție;
• Șerban Papacostea a folosit pe rând ambele registre, de la alianță moldo-polonă până la o supunere apăsătoare;
• Ștefan S. Gorovei a citit actul ca vasalitate de tip apusean, o măsură de prevedere legată de drumurile de comerț;
• Valentin Al. Georgescu a considerat că legăturile vasalice erau golite de conținut real, practic o alianță între egali;
• Ion Eremia conchide că avem un angajament luat între două țări libere și suverane, după obiceiul feudal răspândit în Europa.

Diferențele nu vin din documente noi, ci din felul în care fiecare autor cântărește raportul dintre formula juridică și puterea efectivă. Merită spus și că unele dintre aceste lecturi purtau amprenta epocii lor: în deceniile în care suveranitatea era un cuvânt politic fierbinte, actul a fost citit mai des ca alianță decât ca supunere.

Data actului: 14 sau 26 septembrie?

Aici calendarul și cronologia critică se despart. Constantin Rezachevici, în „Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova” (București, 2001), susține că jurământul a fost depus pe 14 septembrie 1387, iar actul scris a fost întocmit douăsprezece zile mai târziu. Aceeași distincție apare la Vasile M. Demciuc, într-un studiu despre întemeierea Mitropoliei Moldovei publicat în „Codrul Cosminului”.

Prin urmare, 26 septembrie este data documentului, nu neapărat ziua ceremoniei. Pentru un calendar de evenimente diferența pare măruntă. Pentru cine caută ziua în care Petru a sărutat crucea la Liov, nu este.

Ce a urmat și ce rămâne neclar

În anii imediat următori, Moldova lui Petru apare ca un stat care își bate moneda proprie, groși de argint și jumătăți de gros cu cap de bour și stea între coarne, și care își așază scaunul domnesc la Suceava. Din datele disponibile, în 1388 domnul Moldovei i-a împrumutat regelui polon 3.000 de ruble de argint, primind Pocuția zălog. Relația nu era, așadar, una de tributar sărac.

În plan bisericesc, Petru a cerut hirotonirea a doi episcopi, Iosif pentru Cetatea Albă și Meletie pentru Rădăuți, de la mitropolitul Antonie al Haliciului, ocolind Constantinopolul. Patriarhul Nil i-a respins pe amândoi. Recunoașterea lui Iosif ca mitropolit al Moldovei a venit abia în 1401, sub patriarhul Matei, arată studiul lui Demciuc.

Rămân întrebări fără răspuns. Nu știm câți oameni au fost de față la Liov, în afara celor numiți în acte. Obligația de tribut de 306 ruble, pomenită uneori în legătură cu raportul moldo-polon, vine dintr-o cronică și nu are confirmare în documente de cancelarie, cum notează chiar Eremia. Iar numerotarea domnului rămâne în discuție: în lucrările mai vechi este Petru I Mușat, în cronologia critică mai nouă apare ca Petru al II-lea, fiindcă lista domnilor Moldovei a fost refăcută. Moartea lui este pusă, în aceeași cronologie, în decembrie 1391.