Sursa originală
Pe scurt
Cutremurul din Chile din 1960 s-a produs la 22 mai, ora 19:11 UTC, cu epicentrul în largul coastei chiliene, la 38,1 grade latitudine sudică. Cu magnitudinea de moment 9,5, rămâne cel mai mare cutremur măsurat cu instrumente: ruptura a avut circa 920 de kilometri, iar tsunamiul a ucis oameni în Chile, Hawaii, Japonia și Filipine.
- 01La 22 mai 1960, ora 15:11 ora Chile, s-a rupt o falie de 850-1.000 de kilometri, între Lebu și sudul Chile.
- 02Magnitudinea de moment 9,5 vine din momentul seismic, calculat prima dată de Hiroo Kanamori în 1977.
- 03Datele de deformare a terenului dau 9,2, iar cele seismologice 9,5 sau mai mult: diferența nu a fost închisă nici în 2010.
- 04Din seismograma de la Isabella, California, s-au făcut primele observații ale oscilațiilor libere ale Pământului.
- 05Terenul a coborât cu până la 2,3 metri pe coastă și a urcat cu până la 5,8 metri în larg și la Arauco.
- 06Bilanțul de morți se dă între aproximativ 1.650 și 2.300; cifra de 5.700 vine din rapoarte inițiale exagerate.
- 07Straturile din estuarul Maullín arată că astfel de cutremure revin la aproape 300 de ani, nu la 128.
La 22 mai 1960, la ora 15:11 ora Chile, pământul s-a rupt pe aproape o mie de kilometri, de la Lebu până în apele din sudul țării. Cutremurul din Chile din 1960 a rămas cel mai mare cutremur măsurat cu instrumente, iar seismogramele lui au arătat pentru prima dată Pământul vibrând întreg, ca un clopot lovit. Cifra 9,5 nu a fost însă citită de nimeni pe un aparat: ea a fost calculată, contestată și recalculată timp de cincizeci de ani.
Ce se întâmpla în Chile în mai 1960?
Chile este o țară lungă și îngustă așezată peste una dintre cele mai active granițe de plăci din lume. Placa Nazca intră sub placa Americii de Sud, cu o apropiere măsurată la 8,4 centimetri pe an, adică vreo 8 metri într-un secol, iar energia adunată astfel se descarcă, la intervale de secole, pe planul de contact dintre plăci.
În mai 1960, oamenii de pe coasta de sud ascultau la radio cu totul altceva: tensiunea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, după doborârea unui avion american de recunoaștere. José Argomedo, 22 de ani, de pe o fermă din afara orășelului Maullín, a crezut, când pământul a început să se zguduie sub el, că Războiul Rece devenise război adevărat. Mărturia lui a fost strânsă de cercetători decenii mai târziu și publicată de Serviciul Geologic al Statelor Unite.
Cutremurul cel mare nu a venit pe nepregătite. Catalogul USGS înregistrează, la 21 mai 1960, ora 10:02:57 UTC, un cutremur de magnitudine de moment 8,1 lângă Cañete, care a făcut pagube grele în zona Concepción. Textul mai vechi al aceluiași serviciu, preluat din anuarul „United States Earthquakes, 1960”, vorbește despre patru precursori mai mari de magnitudine 7, inclusiv unul de 7,9 pe 21 mai. Aceeași zguduire apare, deci, o dată cu 7,9 și o dată cu 8,1, după felul în care a fost măsurată.
Ziua de 22 mai a adus, tot după catalogul USGS, un cutremur de 7,14 la ora 10:30:44 UTC lângă Angol, apoi unul de 7,8 la ora 18:56:02 UTC la 38 de kilometri de Traiguén, iar la 19:11:20 UTC, adică la 15 minute și 18 secunde după acesta, cutremurul principal: magnitudinea de moment 9,5, epicentrul la 38,143 grade latitudine sudică și 73,407 grade longitudine vestică, adâncimea estimată 25 de kilometri.
La Queule, sat de pescari de pe coastă, Jovita Riquelme își dusese fetița de cinci ani la slujbă în dimineața aceea de duminică, iar preotul vorbea de la amvon despre cutremure: în ziua precedentă, un roi de zguduiri ajunsese la magnitudinea 8 la vreo sută șaizeci de kilometri spre nord. Anuarul american pune numărul relativ mic de morți pe seama a trei lucruri: ora de după-amiază, construcțiile gândite să reziste la cutremur și seria de precursori.
Pagubele s-au întins de la Chillán, unde circa 20 la sută din clădiri au fost grav avariate, până în insula Chiloé. Orașul cel mai greu lovit nu a fost cel mai apropiat de epicentru, ci Valdivia, la vreo 200 de kilometri spre sud, așezat pe un bazin tectonic coborât. De aici și numele sub care a intrat în literatură: cutremurul de la Valdivia.
Ce înseamnă magnitudinea 9,5 și de unde vine cifra?
În zilele cutremurului, nimeni nu a scris 9,5. Determinarea inițială, amintită în analiza inginerului Felipe Villalobos din 2011, a fost o magnitudine Richter de 8,5. Explicația nu este neglijența celor care au măsurat, ci o limită a scalelor folosite.
Scalele clasice de magnitudine se saturează. Magnitudinea locală, cea pe care publicul o numește „scara Richter”, se blochează în jurul valorii 6; cea calculată din undele de volum, în jurul lui 7; cea din undele de suprafață, în jurul lui 8. Două cutremure foarte diferite pot primi astfel aceeași notă, fiindcă aparatul măsoară perioade scurte, iar un cutremur uriaș își pune cea mai mare parte a energiei în unde foarte lungi.
Soluția a venit în 1977, prin lucrarea seismologului Hiroo Kanamori, „The energy release in great earthquakes”, din Journal of Geophysical Research, volumul 82. Kanamori a propus o magnitudine calculată nu din amplitudinea unei unde, ci din momentul seismic, adică din produsul dintre rigiditatea rocii, suprafața faliei care a alunecat și alunecarea medie. Momentul seismic nu se saturează.
Pentru cutremurul din Chile din 1960, momentul folosit de Kanamori în calculele lui este de ordinul a 2,7 ori 10 la puterea 23 newton-metri, iar magnitudinea de moment care îi corespunde este 9,5. Aceleași metode dau 9,2 pentru Alaska 1964, 9,2 pentru Sumatra 2004 și 9,0 pentru Kamceatka 1952. Scala este logaritmică: Kanamori atrage atenția, într-o comunicare ținută la Serviciul Geologic al Statelor Unite la cincizeci de ani de la cutremur, că o diferență de 0,3 în magnitudine înseamnă un moment seismic de trei ori mai mare.
Dimensiunile rupturii explică cifra. Ileana Cifuentes a estimat în 1989 lungimea rupturii la 920 de kilometri, cu o incertitudine de 100, pornind de la distribuția replicilor și de la deformarea crustei. Plafker și Savage, cei care au cartat deformarea pe teren, dau circa 850 de kilometri lungime și 60-150 de kilometri lățime, cu o alunecare medie de vreo 20 de metri și un maxim de 54.
De ce dau unele studii 9,2 și altele 9,5?
Aici începe partea pe care rar o aflăm din tabelele cu recorduri: magnitudinea 9,5 nu este un număr unanim. Ea vine din datele seismologice, adică din undele lungi și din modurile proprii de vibrație ale planetei; calculată din deformarea rămasă în teren, aceeași energie iese mai mică.
Kanamori formulează problema fără ocolișuri în rezumatul comunicării sale din 2010: determinarea magnitudinii de moment pentru cutremurul chilian s-a făcut cu un număr relativ mic de înregistrări, iar incertitudinile privind geometria sursei, constanta instrumentului și întinderea rupturii sunt mari; cele mai multe studii bazate pe deformarea statică sugerează 9,2, iar deosebirea dintre estimările seismice și cele statice „a fost obiectul unor dezbateri considerabile”.
Tabăra datelor din teren are nume și ani precise. Plafker și Savage, în Geological Society of America Bulletin, volumul 81, 1970, construiesc modele de dislocație pornind de la ridicările și coborârile măsurate; modelul lor dă, în recalcularea lui Kanamori, 9,26. Sergio Barrientos și Steven Ward, în Geophysical Journal International, volumul 103, 1990, inversează aceleași deformări și ajung tot în zona 9,2, ca și Marcos Moreno și colaboratorii lui în 2009.
Tabăra datelor seismologice merge în sus. Kanamori și John Cipar, în Physics of the Earth and Planetary Interiors, volumul 9, 1974, analizează înregistrarea de deformație de la Pasadena. Recalcularea din 2010, făcută cu Luis Rivera, dă 9,55 sau 9,35, după cum se aleg unghiul de înclinare al faliei, adâncimea și întinderea sursei. Cifuentes și Paul Silver, în 1989, ajung la un moment total de 5,5 ori 10 la puterea 23 newton-metri, cu o incertitudine pe care o declară ei înșiși: circa 50 la sută.
Alan Linde și Paul Silver au propus, în Geophysical Research Letters, volumul 16, 1989, o împăcare a celor două tabere. Reanalizând deformările verticale din apropierea sursei, ei constată că alunecarea trebuie să coboare până la o adâncime între 60 și 85 de kilometri, mult sub zona obișnuită a cutremurelor de contact. Momentele obținute din deformare reprezintă doar 30-45 la sută din valoarea dedusă din oscilațiile libere, iar diferența este, în citirea lor, urma unei alunecări adânci, care nu lasă aceleași semne la suprafață.
Kanamori și Rivera au încercat în 2010 o a treia cale: comparația. Au luat spectrele modurilor proprii înregistrate de același aparat, extensometrul de la Isabella, în California, pentru cutremurul chilian și pentru cel din Alaska, și le-au interpretat cu geometriile de sursă cunoscute azi. Momentul chilian iese de 3-5 ori mai mare. Comparația nu depinde de calibrarea exactă a aparatului, fiindcă instrumentul, locul și metoda sunt aceleași.
Cifra publicată astăzi de USGS este 9,5, dar are o bară de eroare adevărată, iar deosebirea dintre metode spune ceva despre felul în care s-a rupt falia.
Ce au arătat seismogramele: clopotul Pământului și precursorul de 15 minute
Prima măsurare a oscilațiilor libere ale Pământului
Ideea că o sferă elastică poate vibra întreagă, pe tonuri proprii, era scrisă în matematică din secolul al XIX-lea: Horace Lamb publicase „On the Vibrations of an Elastic Sphere” în 1881. Numai că nimeni nu prinsese Pământul făcând acest lucru, fiindcă perioadele se măsoară în zeci de minute, iar seismografele obișnuite nu le înregistrează.
Cutremurul din 1960 a fost destul de mare încât să pună în mișcare toată planeta, iar un aparat potrivit se afla la Isabella, în California: un extensometru construit de Hugo Benioff, care măsoară nu mișcarea solului, ci întinderea și comprimarea unei bare lungi. Înregistrarea este, în formularea lui Kanamori, „una dintre cele mai importante seismograme istorice”.
Rezultatele au apărut în același volum al revistei Journal of Geophysical Research, volumul 66, numărul 2, din 1961, în trei lucrări așezate una după alta: Benioff, Frank Press și Stewart Smith; Norman Ness, J. C. Harrison și Louis Slichter; Leonard Alsop, George Sutton și Maurice Ewing.
Momentul în care comunitatea științifică a aflat este consemnat de manualul lui Keith Edward Bullen, din 1963, într-un pasaj reprodus de Kanamori:
Apoi, în 1960, la întrunirea de la Helsinki a Asociației Internaționale de Seismologie și Fizica Interiorului Pământului, a avut loc una dintre cele mai dramatice ședințe științifice la care a asistat autorul acestor rânduri. Press a anunțat că Benioff observase din nou unde cu perioadă foarte lungă. Slichter a anunțat, la rândul lui. Apoi rezultatul de la Lamont.
K. E. Bullen, 1963, citat de Hiroo Kanamori, 2010
Spectrul extras din înregistrarea de la Isabella acoperă perioade de la 7 minute și jumătate până la 54 de minute. Cel mai lung ton este vibrația fundamentală a planetei: Pământul se lungește și se turtește alternativ, cu o perioadă de aproape o oră. Stewart Smith a publicat în 1966 comparația dintre spectrele cutremurului chilian și ale celui din Alaska, înregistrate de același aparat, și a găsit în spectrul chilian o energie de vreo 25 de ori mai mare. Geometria faliilor nu era însă cunoscută atunci, deci raportul nu putea fi tradus în momente seismice: pasul acela l-au făcut Kanamori și Rivera, patruzeci și patru de ani mai târziu.
Din aceeași înregistrare a ieșit și o nedumerire care nu s-a stins. Bara extensometrului de la Isabella este orientată la numai 4,5 grade de cercul mare care leagă stația de Chile, adică aproape exact în direcția din care veneau undele. În această poziție, modurile toroidale, adică vibrațiile de răsucire, ar fi trebuit să fie mici dacă mecanismul a fost o simplă cabrare a plăcii. Pe seismogramă ele sunt mari, iar aparatul nu era defect: s-a comportat normal la Alaska 1964 și la Mongolia 1957. Concluzia lui Kanamori este că nicio falie inversă pură nu explică raportul observat.
A existat un cutremur lent înainte de cel mare?
Pe înregistrarea de deformație de la Pasadena, Kanamori și Cipar au descris în 1974 un semnal care începe cu vreo 15 minute înaintea cutremurului principal și care este, după mărime, comparabil cu el. În catalogul USGS, acelui interval îi corespunde zguduirea de magnitudine 7,8 de la 18:56:02 UTC. Întrebarea a fost dacă semnalul lung e doar acea zguduire sau ceva în plus: o alunecare lentă, uriașă, care nu produce unde scurte.
Cifuentes și Silver au răspuns în 1989 cu un model din trei evenimente, cu un moment total de 5,5 ori 10 la puterea 23 newton-metri și o durată de 1.500 de secunde. Primul începe cu 1.150 de secunde înaintea șocului principal, iar autorii scriu că datele arată „în mod concludent” o alunecare la scară mare, vizibilă doar la frecvențe joase, înaintea lui. În lucrarea sa separată din același an, Cifuentes a arătat și cum s-a mișcat seria: activitatea seismică a progresat către punctul din care a pornit cutremurul principal, iar acesta a început în interiorul suprafeței rupte de primul eveniment.
Și totuși, la cincizeci de ani de la cutremur, cel care a început discuția își încheia comunicarea cu o frază prudentă: „existența și mecanismul precursorului rămân neconcludente”. Diferența dintre un „concludent” din 1989 și un „neconcludent” din 2010 nu arată că unul dintre cei doi greșește, ci că datele din 1960 sunt puține. Și încă un lucru, fiindcă publicul îl așteaptă: nimeni nu susține că un asemenea semnal ar putea servi la prezicerea cutremurelor.
Ce spun martorii care au trecut prin 22 mai 1960?
Cea mai bogată colecție de mărturii a fost strânsă de o echipă condusă de geologul Brian Atwater împreună cu cercetătorul chilian Marco Cisternas și publicată de Serviciul Geologic al Statelor Unite în broșura „Surviving a Tsunami. Lessons from Chile, Hawaii, and Japan”, Circulara 1187.
Pe coasta chiliană
În zona Maullín, Quenuir și La Pasada, toți locuitorii au supraviețuit cutremurului de magnitudine 9,5. Cei 122 de morți ai zonei au fost luați de valul care a venit după: lângă o zonă de subducție, cutremurul omoară mai puțini oameni decât tsunamiul care îl urmează.
Jovita Riquelme a rămas cu familia în casa de pe terenul jos de lângă râul Queule. Valul i-a prins acolo; și-a pierdut fetița, iar soțul a murit din pricina rănilor. La câțiva kilometri spre nord, în afara satului Mehuín, Vitalia Llanquimán a primit vestea altfel: un om călare i-a spus că marea se retrăsese de la țărm. Ea nu s-a alarmat, dar soțul a luat vestea ca pe un semn că apa, la întoarcere, va veni peste uscat. Au luat în brațe cei doi copii mici și au urcat pe un deal, unde au stat în siguranță.
Geograful Wolfgang Weischet, care lucra atunci la Universidad Austral de Chile, în Valdivia, strânsese date chiar înainte de cutremur, așa că a putut compara aceleași locuri înainte și după. La Queule a fotografiat satul din același punct și a estimat, după înălțimea la care rămăseseră resturi prinse în ramurile copacilor, că apa a avut în sat o adâncime de până la vreo patru metri. Observațiile lui au apărut în 1963, în Bulletin of the Seismological Society of America.
În Hawaii și în Japonia, la 15 și la 22 de ore
Valurile au ajuns în Hawaii după 15 ore și în Japonia după 22 de ore. În Hilo a fost timp berechet pentru evacuare: la ora 18:47, ora Hawaiului, serviciul american de coastă și geodezie a emis o avertizare oficială, iar sirenele au sunat de la 20:30, cu întreruperi, timp de douăzeci de minute. Au murit totuși 61 de oameni, iar 282 au fost răniți grav. Motivul e de citit cu atenție: aproape toți au auzit sirenele, dar numai vreo treime au înțeles că este un semnal de evacuare imediată.
Carol Brown avea 16 ani. S-a întors în oraș după ce a auzit la radio că valurile intrate deja în Hilo erau de numai doi metri, iar pe drum un polițist i-a spus că pericolul trecuse. În jurul orei 1:00 un perete de apă a lovit casa și a smuls-o de pe fundație. Ceasul din turnul cartierului Waiakea s-a oprit la 1:04 și arată încă acea oră.
Pe podul peste râul Wailuku, în aceeași noapte, seismologul Jerry Eaton și patru colegi de la Observatorul Vulcanologic Hawaiian măsurau nivelul apei cu rulete de oțel, fiindcă despre înălțimile valurilor venite din Chile nu se știa aproape nimic. Au notat: primul val, puțin după miezul nopții, un metru și ceva peste normal; la 0:46, aproape trei metri; la ora 1:00, apa coborâtă cu doi metri sub normal. Atunci au auzit, după amintirea lui Eaton, „un zgomot amenințător, un huruit slab ca de tren îndepărtat”, iar la 1:04 au fugit spre terenul înalt și au privit de acolo cum frontul aproape vertical, de vreo șase metri, lovea podul.
În Japonia, tsunamiul a ucis 138 de oameni, după cifra din broșura USGS; textul de catalog al aceluiași serviciu spune că valuri de până la 5,5 metri au lovit nordul insulei Honshū, au distrus peste 1.600 de case și au lăsat 185 de morți și dispăruți. În orășelul Onagawa nu a murit nimeni: Kimura Kunio, pompierul aflat în tura de dimineață lângă port, a observat o mișcare neobișnuită a apei și a dat alarma, iar o parte din locuitori erau deja pe deal la 4:45, când a intrat primul val mare.
Cât a coborât pământul la Valdivia și cât a urcat la Arauco?
Cea mai solidă dovadă că un cutremur a fost uriaș nu este seismograma, ci pământul însuși. Plafker și Savage au cartat deplasările verticale rămase după 1960 pe aproximativ 170.000 de kilometri pătrați. Tabloul este asimetric: o coborâre largă, de până la 2,3 metri, între coastă și linia vulcanilor, și o ridicare alipită ei, de până la 5,8 metri, care cuprinde o parte din Peninsula Arauco și câteva insule din larg.
Catalogul USGS dă o coborâre de 1-1,5 metri de la capătul sudic al Peninsulei Arauco până la Quellón, în insula Chiloé, și o ridicare de până la 3 metri în insula Guafo. Villalobos adună măsurătorile mai amănunțit: coborâre pe o bandă de 600 de kilometri lungime și 30 de kilometri lățime, cu dovezi pe coastă și în amonte pe râurile Maullín, Bueno, Calle Calle și Cruces; ridicare de 1,2 metri în Peninsula Arauco; până la 3 metri în insula Guafo, unde insulița Guafito a fost legată de insula mare printr-o plajă nouă, care nu dispărea nici la flux.
Promenada din Valdivia, fotografiată de inginerul Karl Steinbrugge la 19 iunie 1960, apare coborâtă cu vreo doi metri, cu pavajul de beton rupt și înclinat spre râu, iar batimetria portului Corral s-a schimbat atât de mult încât bancurile de nisip care ieșeau deasupra apei au rămas sub nivelul ei.
Cât din coborâre a fost mișcare a crustei și cât îndesare a pământului moale este o întrebare veche. Valdivia stă pe vreo 40 de metri de depozite aluvionare. Weischet a fost printre primii care au arătat că principala cauză este deformarea crustei, nu tasarea, iar Villalobos socotește că îndesarea dinamică explică doar câțiva centimetri.
Urmează partea care se vede abia după decenii. Valdivia nu mai este inundată astăzi, deși coborârea din 1960 a fost reală. Explicația pe care o dau măsurătorile geodezice este o revenire în două timpuri, un efect elastic rapid și un efect vâscoelastic lent, iar relaxarea tensiunii se mai vedea în date și la aproape cincizeci de ani de la cutremur. În 2018, o echipă condusă de Daniel Melnick a reconstituit, pentru insula Guafo, istoria blocării dintre plăci, din fotografii aeriene de după 1974 și din măsurători GPS de după 1994: blocarea a urcat la aproximativ 70 la sută în primul deceniu de după cutremur și, treptat, la 100 la sută până în 2005.
Riñihuazo: cum a fost ținut în loc un lac, 23 de zile
Cea mai puțin cunoscută urmare a cutremurului nu a fost nici valul, nici coborârea coastei, ci o primejdie de apă dulce. În Anzi, zguduirea a dezlănțuit alunecări de teren mari între lacul Villarrica și lacul Todos los Santos. Trei dintre ele au astupat ieșirea râului San Pedro din lacul Riñihue, ultimul dintr-un șir de șapte lacuri legate între ele, iar în aval se aflau sate și, la capăt, Valdivia.
Precedentul era cunoscut și era îngrozitor. Cutremurul din 16 decembrie 1575 astupase exact aceeași ieșire. În aprilie 1576, barajul natural a cedat singur, iar viitura a pustiit o suprafață mare în aval. Faptul a fost reconstituit de Stanley D. Davis și K. Karzulović într-un studiu publicat în 1963, în Bulletin of the Seismological Society of America.
În 1960 nu s-a așteptat ca barajul să cedeze singur. Oamenii au tăiat dopul de pământ încet, cu mâna, ca să lase să treacă milioane de metri cubi fără rupere brutală. Dopul avea 24 de metri înălțime, iar nivelul lacului a început să scadă după 23 de zile de muncă grea. Episodul a rămas în memoria chiliană sub numele de Riñihuazo: un dezastru anunțat, oprit de oameni cu unelte simple, pornind de la citirea corectă a ceea ce se întâmplase în secolul al XVI-lea.
La 24 mai, două zile după cutremurul principal, a erupt vulcanul Puyehue, din complexul Cordón Caulle, trimițând cenușă și abur până la 6.000 de metri, iar erupția a continuat câteva săptămâni. Luis Lara, José Naranjo și Hugo Moreno au tratat-o, în 2004, ca urmare structurală a rupturii seismice.
Câți oameni au murit în 1960? Drumul unei cifre
Cititorul care caută un număr va găsi, în funcție de pagină, între o mie și șase mii de morți. Așa se întâmplă cu orice bilanț făcut în grabă, pe o coastă unde satele fuseseră rase și comunicațiile căzuseră.
Iată cifrele, cu sursa fiecăreia:
- Aproximativ 1.655 de morți, 3.000 de răniți, două milioane de oameni fără adăpost și pagube de 550 de milioane de dolari în sudul Chile, după anuarul „United States Earthquakes, 1960”, preluat în fișa evenimentului de la USGS. În acest total sunt incluși și morții tsunamiului din afara Chile.
- 2.226 de morți în total, 58.622 de case distruse, pagube de un miliard de dolari și o înălțime maximă a apei de 25 de metri, în baza de date a tsunamiurilor administrată de agenția americană pentru oceane și atmosferă.
- Peste 2.000 de morți în Chile, plus 230 de morți în Japonia, Hawaii și Filipine, în rezumatul comunicării lui Plafker și Savage din 2010.
- 61 de morți în Hawaii, 138 în Japonia și 32 de morți și dispăruți în Filipine.
Cifra de 5.700 de morți, care circulă și astăzi, are și ea o origine documentată: fișa USGS o amintește explicit și o respinge, notând că Rothé și alți autori au arătat că rapoartele inițiale au fost mult exagerate. Nu este, deci, o invenție a internetului, ci o estimare veche, suprascrisă de cataloage mai bune.
Concluzia cinstită: cataloagele serioase se strâng între aproximativ 1.650 și aproximativ 2.300 de morți, numărul celor rămași fără casă se dă între un milion și două milioane, iar un bilanț exact nu există. Pentru scara locală avem însă o cifră curată, strânsă de la fața locului: 122 de morți în zona Maullín, toți în tsunami, niciunul în cutremur.
Merită spus de ce bilanțul nu a fost mult mai greu, fiindcă aici se vede meritul oamenilor din 1960, nu doar norocul. Cutremurul a venit într-o duminică după-amiază, nu în somn. Casele chiliene din lemn, cu schelet și contravântuiri, s-au deformat fără să se prăbușească. Și, mai ales, seria de precursori din ultimele treizeci și două de ore îi făcuse pe localnici neliniștiți: mulți au plecat pe dealuri înainte de orice avertizare oficială.
Cum știm ce știm: nivelmente, moduri proprii, turbidite și straturi de nisip
Un cutremur de acum șaizeci și șase de ani nu se mai poate măsura direct. Tot ce știm despre cutremurul din Chile din 1960 vine din cinci feluri de dovezi, fiecare cu puterile ei:
- Deformarea permanentă a terenului, măsurată pe cheiuri, pe linii de nivelment și pe mareografe. Din ea se construiesc modele de dislocație: se caută ce alunecare, pe ce suprafață de falie, ar da exact forma de coborâre și de ridicare observată. Deformarea nu minte, dar punctele de măsură sunt inegal răspândite, iar partea de falie aflată sub mare nu are niciun reper.
- Modurile proprii și undele lungi, măsurate cu extensometre ca cele de la Isabella și Pasadena. Ele dau momentul seismic total, inclusiv partea care alunecă prea lent ca să apară pe seismografele obișnuite; recalcularea din 2010 a folosit spectrele pe un interval de la 285 la 8.139 de minute, adică vreo cinci zile și jumătate de vibrație.
- Valul. Înălțimile de inundare se citesc pe mareografe, ca cel din portul Onagawa, pe urme rămase pe clădiri sau, ca pe podul din Hilo, pe o ruletă ținută în mână la ora unu noaptea. Marina chiliană a publicat în 1961 un raport propriu asupra valului de 22 mai pe coastele Chile.
- Straturile din pământ. În estuarul râului Maullín s-au săpat șaizeci de puțuri de sondaj pe două kilometri de profile, pentru a citi alternanța dintre soluri îngropate, semn de coborâre bruscă, și pânze de nisip, semn de inundare. Controalele sunt mai multe: diatomeele din solurile de deasupra și de dedesubt spun dacă apa a devenit mai sărată, radiocarbonul pe rămurele arse dă intervalele de timp, iar inelele anuale ale arborilor morți în picioare dau anul morții. S-au adăugat o hartă nautică din 1874, desenată de Francisco Vidal Gormaz, și raportul botanistului Carlos Juliet din 1875.
- Sedimentele din lacuri. O zguduire puternică declanșează pe fundul lacurilor adânci curgeri de nămol care lasă straturi caracteristice, numite turbidite. Jasper Moernaut și colaboratorii lui au numărat în carotele din lacul Calafquén și din lacul Riñihue până la 35 de turbidite depuse în ultimii 4.800 de ani, folosind straturile de cenușă vulcanică drept repere de timp. Întinderea și grosimea unei turbidite depind de intensitatea seismică locală, iar intensitatea cutremurelor istorice este cunoscută, deci lacul se poate citi ca un seismograf cu memorie de milenii.
Un gol trebuie spus pe față, fiindcă schimbă felul în care se citesc toate cifrele de inginerie: pentru cutremurul din 1960 nu există accelerograme. Valorile de accelerație a terenului care circulă, în jur de 0,25 și 0,3 din accelerația gravitațională, sunt deduse din intensitatea Mercalli X, iar Villalobos le numește inexacte și discutabile.
Cât de des se repetă un cutremur ca acesta?
Documentele spaniole și chiliene dau, pentru segmentul rupt în 1960, patru cutremure mari: 1575, 1737, 1837 și 1960, cu o medie a intervalelor de 128 de ani. Dacă fiecare cutremur ar elibera exact energia adunată de la precedentul, cel din 1960 ar fi consumat cei 123 de ani scurși de la 1837. Numai că alunecarea din 1960 corespunde unei adunări de 250-350 de ani de mișcare a plăcilor.
Răspunsul a venit din pământ. În 2005, Cisternas, Atwater și colaboratorii lor au publicat în Nature reconstituirea a două mii de ani de coborâri și tsunamiuri în estuarul Maullín. Au găsit urmele a șapte cutremure dinainte de 1960, iar cel corespunzător anului 1575 lasă o pânză de nisip la fel de groasă și la fel de întinsă ca a celui din 1960. Cutremurele din 1737 și 1837 nu lasă în estuar aproape nicio urmă, deci intervalele adevărate dintre cutremurele uriașe de pe acest segment sunt de aproape 300 de ani, nu de 128: cel din 1960 a încheiat un interval de 385 de ani. O falie poate păstra energie peste mai multe cicluri, iar cutremurul care vine la capăt este cu atât mai mare.
Dovada cea mai elegantă vine de la copaci și de la o hartă. Din cei cincisprezece arbori morți în picioare, tăiați în 2003, zece erau în viață în 1837 și doi în 1737: dacă în 1837 terenul ar fi coborât cât a coborât în 1960, ei ar fi murit atunci, cum au murit arborii de după 1960, care formau câteva decenii mai târziu zece kilometri pătrați de trunchiuri desfrunzite. Harta nautică din 1874 arată însă în aceeași zonă copaci cu coroană verde, iar botanistul expediției nu pomenește niciun arbore mort.
Datele din lacuri confirmă și rafinează tabloul. Moernaut și colaboratorii lui au arătat în 2018, în Earth and Planetary Science Letters, că evenimentele cele mai puternice se repetă la 292 de ani, cu o abatere de 93, în timp ce cele mai slabe revin la 139 de ani. Important este și cât de regulate sunt: coeficientul de variație este 0,32 pentru cele mari și 0,5 pentru cele mai mici, adică marile cutremure vin aproape periodic. Pentru următoarea sută de ani, autorii dau o probabilitate crescută pentru unul de magnitudine între 7,7 și 8,5 și una mică pentru repetarea celui din 1960.
Semnalele de pe teren merg în aceeași direcție. Zona ruptă de cutremurul din Chile din 1960 a fost liniștită decenii, dar blocarea dintre plăci s-a refăcut integral până în 2005, iar cutremurul de magnitudine 7,6 din 2016, care a rupt o porțiune mică de sub coasta sudică a insulei Chiloé, este descris de echipa lui Melnick drept vestea trezirii seismice a zonei rupte în 1960. Niciuna dintre aceste lucrări nu prezice un cutremur: toate spun același lucru în limbaj de probabilități.
Ce știm sigur și ce rămâne deschis
Se poate spune cu siguranță, pe documente și pe măsurători:
- Cutremurul principal a avut loc la 22 mai 1960, ora 19:11:20 UTC, adică 15:11 ora Chile, cu epicentrul la 38,143 grade latitudine sudică și 73,407 grade longitudine vestică.
- Ruptura a avut între 850 și 1.000 de kilometri lungime, cu o estimare de 920, plus sau minus 100.
- Terenul a coborât cu 1-2,3 metri pe o bandă de coastă de vreo 600 de kilometri și a urcat cu până la 5,8 metri în larg și în Peninsula Arauco.
- Tsunamiul a traversat Pacificul, a ajuns în Hawaii după 15 ore și în Japonia după 22 de ore și a ucis oameni în Chile, Hawaii, Japonia și Filipine.
- Primele observații ale oscilațiilor libere ale Pământului s-au făcut pe seismograma de la Isabella și au fost publicate în 1961 de trei echipe independente.
- Este cel mai mare cutremur măsurat vreodată cu instrumente.
Rămâne deschis, și e corect să fie spus:
- Momentul seismic exact: datele seismologice duc spre 9,5 și mai sus, cele de deformare spre 9,2.
- Dacă a existat o alunecare lentă înaintea cutremurului principal și pe ce parte a faliei. Cifuentes și Silver spun da, Linde și Silver propun o alunecare adâncă, iar Kanamori scrie în 2010 că întrebarea rămâne neconcludentă.
- Cât din deplasare a fost pe verticală și cât lateral. Modurile toroidale de pe seismograma de la Isabella cer o componentă laterală mare, ceea ce nu se potrivește cu imaginea obișnuită a unui cutremur de subducție.
- Numărul exact al morților, care nu va fi niciodată stabilit.
- Dacă acest cutremur ține de un supraciclu, în care tensiunea laterală se adună peste mai multe cutremure mari și se descarcă rar, așa cum presupune Kanamori.
Ce are cutremurul din Chile din 1960 cu Vrancea
Pentru un cititor din România, cifra 9,5 pune imediat o întrebare: se poate întâmpla asta la noi? Răspunsul scurt este nu, iar motivul nu e noroc, ci geometrie.
Magnitudinea de moment crește cu suprafața de falie care alunecă și cu cât alunecă. În Chile, în 1960, au alunecat vreo 900 de kilometri de lungime și între 60 și 150 de kilometri de lățime, cu o alunecare medie de vreo 20 de metri. Cutremurele din Vrancea se nasc altfel, într-un volum îngust de litosferă coborâtă, la adâncimi între aproximativ 90 și 150 de kilometri: nu există acolo un plan de contact de o mie de kilometri care să alunece deodată.
Dar lecția despre cifre este aceeași, iar la noi se vede chiar mai bine. Cel mai puternic cutremur înregistrat instrumental în România în secolul XX, cel de la 10 noiembrie 1940, este dat în cataloage cu magnitudinea Gutenberg-Richter 7,4 și cu magnitudinea de moment 7,7. Cel mai distrugător, cel de la 4 martie 1977, apare cu magnitudinea Gutenberg-Richter 7,2 și cu magnitudinea de moment o dată 7,4 și o dată 7,5, în același tabel al unei sinteze publicate de Institutul Internațional de Seismologie și Inginerie Seismică din Japonia. Același cutremur, două numere, în același tabel.
Cutremurul din 1977 a ucis 1.578 de oameni, dintre care 1.424 în București, iar pierderile materiale au fost evaluate la 2,05 miliarde de dolari din 1977. A fost și momentul în care România a obținut prima ei înregistrare de mișcare puternică a terenului, în estul Bucureștiului, o înregistrare neobișnuită, cu o perioadă predominantă lungă a vibrației solului, despre care Nicholas Ambraseys a publicat în revista Nature încă în iulie 1977.
Mai este un amănunt din același tabel care arată cât de vii sunt aceste numere: adâncimea focarului cutremurului din 10 noiembrie 1940 apare în surse mai vechi cu 133 și cu 135 de kilometri, iar valoarea acceptată în prezent este de 140. Așa se așază o măsurătoare, exact ca magnitudinea din Chile.
Surse
- Hiroo Kanamori, „The energy release in great earthquakes”, Journal of Geophysical Research, vol. 82, nr. 20, 1977, p. 2981-2987, https://doi.org/10.1029/JB082i020p02981
- Hiroo Kanamori, „Revisiting the 1960 Chilean Earthquake. For the 50th Anniversary”, comunicare și rezumat, în W.H.K. Lee, S.H. Kirby, M.F. Diggles (ed.), „Program and Abstracts of the Second Tsunami Source Workshop”, U.S. Geological Survey, Open-File Report 2010-1152, 2010, https://pubs.usgs.gov/of/2010/1152/
- Hiroo Kanamori, John J. Cipar, „Focal process of the great Chilean earthquake May 22, 1960”, Physics of the Earth and Planetary Interiors, vol. 9, 1974, p. 128-136, https://doi.org/10.1016/0031-9201(74)90029-6
- George Plafker, James C. Savage, „Mechanism of the Chilean Earthquakes of May 21 and 22, 1960”, Geological Society of America Bulletin, vol. 81, nr. 4, 1970, p. 1001-1030, https://pubs.usgs.gov/publication/70207253
- Sergio E. Barrientos, Steven N. Ward, „The 1960 Chile earthquake: inversion for slip distribution from surface deformation”, Geophysical Journal International, vol. 103, nr. 3, 1990, p. 589-598, https://doi.org/10.1111/j.1365-246X.1990.tb05673.x
- Ileana L. Cifuentes, Paul G. Silver, „Low-frequency source characteristics of the great 1960 Chilean earthquake”, Journal of Geophysical Research, vol. 94, nr. B1, 1989, p. 643-663, https://doi.org/10.1029/JB094iB01p00643
- Ileana L. Cifuentes, „The 1960 Chilean earthquakes”, Journal of Geophysical Research, vol. 94, nr. B1, 1989, p. 665-680, https://doi.org/10.1029/JB094iB01p00665
- Alan T. Linde, Paul G. Silver, „Elevation changes and the Great 1960 Chilean Earthquake: support for aseismic slip”, Geophysical Research Letters, vol. 16, nr. 11, 1989, p. 1305-1308, https://doi.org/10.1029/GL016i011p01305
- Hugo Benioff, Frank Press, Stewart W. Smith, „Excitation of the free oscillations of the Earth by earthquakes”, Journal of Geophysical Research, vol. 66, nr. 2, 1961, p. 605-619, https://doi.org/10.1029/JZ066i002p00605
- Norman F. Ness, J. C. Harrison, Louis B. Slichter, „Observations of the free oscillations of the Earth”, Journal of Geophysical Research, vol. 66, nr. 2, 1961, p. 621 și urm., https://doi.org/10.1029/JZ066i002p00621
- Leonard E. Alsop, George H. Sutton, Maurice Ewing, „Free oscillations of the Earth observed on strain and pendulum seismographs”, Journal of Geophysical Research, vol. 66, nr. 2, 1961, p. 631 și urm., https://doi.org/10.1029/JZ066i002p00631
- Stewart W. Smith, „Free oscillations excited by the Alaskan earthquake”, Journal of Geophysical Research, vol. 71, nr. 4, 1966, p. 1183-1193, https://doi.org/10.1029/JZ071i004p01183
- Horace Lamb, „On the Vibrations of an Elastic Sphere”, Proceedings of the London Mathematical Society, vol. s1-13, 1881, p. 189-212, https://doi.org/10.1112/plms/s1-13.1.189
- Marco Cisternas, Brian F. Atwater, Fernando Torrejón et al., „Predecessors of the giant 1960 Chile earthquake”, Nature, vol. 437, 2005, p. 404-407, https://doi.org/10.1038/nature03943
- Daniel Melnick, Shaoyang Li, Marcos Moreno et al., „Back to full interseismic plate locking decades after the giant 1960 Chile earthquake”, Nature Communications, vol. 9, art. 3527, 2018, https://doi.org/10.1038/s41467-018-05989-6
- Jasper Moernaut, Maarten Van Daele, Karen Fontijn et al., „Larger earthquakes recur more periodically: new insights in the megathrust earthquake cycle from lacustrine turbidite records in south-central Chile”, Earth and Planetary Science Letters, vol. 481, 2018, p. 9-19, https://doi.org/10.1016/j.epsl.2017.10.016
- Jasper Moernaut, Maarten Van Daele, Katrien Heirman et al., „Lacustrine turbidites as a tool for quantitative earthquake reconstruction: new evidence for a variable rupture mode in south central Chile”, Journal of Geophysical Research: Solid Earth, vol. 119, 2014, p. 1607-1633, https://doi.org/10.1002/2013JB010738
- Stanley D. Davis, K. Karzulović, „Landslides at Lago Riñihue, Chile”, Bulletin of the Seismological Society of America, vol. 53, nr. 6, 1963, p. 1403-1414, https://doi.org/10.1785/BSSA0530061403
- Cinna Lomnitz, „Major Earthquakes of Chile: A Historical Survey, 1535-1960”, Seismological Research Letters, vol. 75, nr. 3, 2004, p. 368-378, https://doi.org/10.1785/gssrl.75.3.368
- C. Martin Duke, David J. Leeds, „Response of soils, foundations, and earth structures to the Chilean earthquakes of 1960”, Bulletin of the Seismological Society of America, vol. 53, nr. 2, 1963, p. 309-357, https://doi.org/10.1785/BSSA0530020309
- Karl V. Steinbrugge, Rodrigo Flores A., „The Chilean earthquakes of May, 1960: a structural engineering viewpoint”, Bulletin of the Seismological Society of America, vol. 53, nr. 2, 1963, p. 225-307, https://doi.org/10.1785/BSSA0530020225
- Luis E. Lara, José A. Naranjo, Hugo Moreno, „Rhyodacitic fissure eruption in Southern Andes (Cordón Caulle; 40,5 grade S) after the 1960 (Mw 9,5) Chilean earthquake: a structural interpretation”, Journal of Volcanology and Geothermal Research, vol. 138, 2004, p. 127-138, https://doi.org/10.1016/j.jvolgeores.2004.06.009
- Felipe Villalobos, „Crustal deformation associated with the 1960 earthquake events in the south of Chile”, 5th International Conference on Earthquake Geotechnical Engineering, Santiago, 2011, lucrarea CDDFV, biblioteca Societății Internaționale de Mecanica Pământurilor și Inginerie Geotehnică, https://www.issmge.org/uploads/publications/59/67/12.2.CDDFV.pdf
- Brian F. Atwater, Marco Cisternas V., Joanne Bourgeois, Walter C. Dudley, James W. Hendley II, Peter H. Stauffer, „Surviving a Tsunami. Lessons from Chile, Hawaii, and Japan”, U.S. Geological Survey, Circular 1187, 1999, retipărită și revizuită în 2005, https://pubs.usgs.gov/circ/c1187/
- U.S. Geological Survey, fișa evenimentului „M 9.5. 1960 Great Chilean Earthquake (Valdivia Earthquake)”, catalog și text de impact preluat din anuarul „United States Earthquakes, 1960”, https://earthquake.usgs.gov/earthquakes/eventpage/official19600522191120_30/executive
- National Oceanic and Atmospheric Administration, National Centers for Environmental Information, baza de date istorică a tsunamiurilor, evenimentul din 22 mai 1960, https://www.ngdc.noaa.gov/hazel/view/hazards/tsunami/event-more-info/1902
- Dan Lungu, Radu Văcăreanu, Alexandru Aldea, Cristian Arion, „Earthquake Hazard and Risk in Romania”, Buletinul Institutului Internațional de Seismologie și Inginerie Seismică, Tsukuba, https://iisee.kenken.go.jp/en/uploads/bltndb/28_D._Lungu,_R._Vacareanu,_A._Aldea,_C._Arion_2013.pdf
- Centrul Internațional de Informare asupra Tsunamiurilor, pagina de istoric a sistemului de avertizare din Pacific, Serviciul Național de Meteorologie al NOAA, https://www.tsunami.gov/?page=itic
✓ Ce știm sigur
- Data, ora și epicentrul cutremurului principal, din catalogul USGS.
- Ruptura, de 920 de kilometri plus sau minus 100, din replici și deformare.
- Coborârea coastei cu 1-2,3 metri și ridicarea de până la 5,8 metri în larg.
- Tsunamiul transpacific, cu 15 ore până în Hawaii și 22 de ore până în Japonia.
- Primele observații ale oscilațiilor libere ale Pământului, publicate în 1961 de trei echipe.
- Faptul că este cel mai mare cutremur măsurat vreodată cu instrumente.
? Ce rămâne neclar
- Momentul seismic exact: datele seismologice duc spre 9,5 și mai sus, cele de deformare spre 9,2.
- Dacă a existat o alunecare lentă cu 15 până la 19 minute înaintea cutremurului principal.
- Cât din deplasare a fost laterală, ceea ce cer modurile toroidale de pe seismograma de la Isabella.
- Numărul exact al morților și al celor rămași fără adăpost.
- Dacă evenimentul face parte dintr-un supraciclu, cu descărcări rare de tensiune laterală.
Contextul românesc
Pentru România, legătura este de metodă, nu de loc. Cel mai puternic cutremur înregistrat instrumental la noi în secolul XX, cel de la 10 noiembrie 1940, apare în cataloage cu magnitudinea Gutenberg-Richter 7,4 și cu magnitudinea de moment 7,7, iar cel de la 4 martie 1977, care a ucis 1.578 de oameni, dintre care 1.424 în București, este dat în același tabel și cu 7,4 și cu 7,5, după felul conversiei. Este exact problema din Chile, la scară mai mică: un cutremur are atâtea magnitudini câte metode de calcul. Diferența fizică este că la Vrancea cutremurele se nasc într-un volum îngust, la 90-150 de kilometri adâncime, deci nu există falia de o mie de kilometri care ar putea da o cifră ca 9,5.
Întrebări frecvente
Care a fost cel mai mare cutremur din istorie?
Cel mai mare cutremur măsurat cu instrumente este cel din Chile, de la 22 mai 1960, cu magnitudinea de moment 9,5. Urmează cutremurul din Alaska din 1964 și cel din Sumatra din 2004, ambele cu 9,2, apoi cel din Kamceatka din 1952, cu 9,0.
Unde a fost epicentrul cutremurului din Chile din 1960?
Catalogul Serviciului Geologic al Statelor Unite dă epicentrul la 38,143 grade latitudine sudică și 73,407 grade longitudine vestică, în largul coastei chiliene, la o adâncime estimată de 25 de kilometri. Orașul cel mai greu lovit a fost Valdivia, la vreo 200 de kilometri spre sud.
Cât de departe a ajuns tsunamiul din 1960?
Valurile au traversat Pacificul: au ajuns în Hawaii după 15 ore și în Japonia după 22 de ore. În Hilo au murit 61 de oameni, în Japonia 138, iar în Filipine 32 de morți și dispăruți. În Chile, inundarea a atins 11,5 metri la Puerto Saavedra.
De ce a erupt un vulcan după cutremurul din Chile?
La 24 mai 1960, două zile după cutremur, vulcanul Puyehue din complexul Cordón Caulle a erupt, trimițând cenușă și abur până la 6.000 de metri, iar erupția a durat câteva săptămâni. Luis Lara și colaboratorii lui au interpretat-o în 2004 ca urmare structurală a rupturii seismice.
Există cutremure mai mari de magnitudinea 9,5?
Nu în perioada măsurată cu instrumente, adică din aproximativ 1900 încoace. Magnitudinea de moment nu are o limită matematică, dar ea depinde de suprafața de falie care poate aluneca deodată, iar foarte puține zone de subducție din lume au segmente de o mie de kilometri.
Când a fost cutremurul de dinaintea celui din 1960 în aceeași zonă?
Documentele spaniole dau cutremure în 1575, 1737 și 1837. Straturile de nisip și solurile îngropate din estuarul Maullín arată însă că numai cel din 1575 seamănă cu cel din 1960, deci intervalul real dintre cutremurele uriașe este de aproape 300 de ani.
Cum a fost măsurat un cutremur din 1960, când nu existau aparate moderne?
Prin trei căi: deformarea rămasă în teren, măsurată pe cheiuri și linii de nivelment; extensometrele de la Isabella și Pasadena, care au prins vibrațiile lungi ale planetei; și înălțimile valului, citite pe mareografe. Accelerograme nu există pentru 1960.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


