Actul Sfintei Alianțe, 26 septembrie 1815: trei articole și niciun soldat

Pe 26 septembrie 1815, la Paris, trei suverani au semnat un text de trei articole care începe cu invocarea Sfintei Treimi și se termină cu o invitație adresată celorlalți monarhi. Acesta este Actul Sfintei Alianțe. Reputația lui de mașină de reprimat revoluții vine din ce a urmat, nu din ce scrie în el.

Ce scrie, de fapt, în Actul Sfintei Alianțe?

Actul a fost semnat la Paris, într-un oraș aflat sub ocupația armatelor învingătoare, la câteva luni după ce Napoleon fusese înfrânt a doua oară. Congresul de la Viena se încheiase, harta Europei era refăcută, iar suveranii care câștigaseră războiul căutau o formulă care să țină. Alexandru I a propus una care nu semăna cu nimic din practica diplomatică a vremii: nu un tratat cu obligații, ci o mărturisire de credință politică.

Documentul este scurt. Preambulul invocă numele Preasfintei și Nedespărțite Treimi. Articolul întâi spune că cei trei monarhi vor rămâne uniți prin legăturile unei frății adevărate și de nedesfăcut și își vor conduce cârmuirea după învățăturile dreptății, ale milei creștine și ale păcii. Articolul doi stabilește că singurul principiu al forței între ei va fi acela de a își face servicii reciproce și îi îndeamnă să își întărească popoarele în principii creștine. Articolul trei invită orice putere care va voi să mărturisească solemn aceste principii să intre în alianță.

Ce nu există în text contează la fel de mult. Nu există nicio obligație militară, niciun mecanism de decizie, nicio clauză despre revoluții, constituții sau intervenție într-un stat terț. Sfânta Alianță, în litera ei, este o declarație de principii între suverani, nu un tratat de securitate.

Cine a scris textul și de ce sună a predică?

Autorul și motorul a fost țarul Alexandru I al Rusiei. În relatările vremii apare influența baroanei Julie von Krüdener, o pietistă protestantă cu înclinații mistice, pe care țarul a cunoscut-o în anii aceia. Cercetarea de azi nuanțează: Alexandru purta de mai mult timp ideea de a rupe cu o concepție machiavelică a relațiilor între state, iar întâlnirea cu Krüdener a dat acestei idei un vocabular religios, nu conținutul ei.

Reacțiile celor doi oameni care conduceau practic diplomația europeană sunt consemnate și sunt tăioase. Metternich a numit actul „un nimic cu sunet mare”. Castlereagh l-a expediat drept „o bucată de misticism sublim și de prostie”. Amândoi au construit, totuși, sistemul care s-a ridicat în jurul lui.

Cine a semnat și cine a refuzat?

Semnatarii inițiali au fost trei: Alexandru I al Rusiei, Francisc I al Austriei și Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Adeziunile au venit apoi pe rând, iar Franța a aderat în noiembrie 1815; pentru acel moment s-a bătut o medalie, gravată de Bertrand Andrieu și Jacques-Edouard Gatteaux.

Până la urmă, actul a fost semnat de aproape toți suveranii europeni. Trei au rămas în afară: prințul regent al Marii Britanii, care a invocat piedici de ordin constituțional, sultanul otoman și papa. Faptul că tocmai capul Bisericii Catolice nu a semnat un text plin de referințe creștine spune ceva despre natura lui: era un document ortodox și protestant, scris de un țar.

Sfânta Alianță și Cvadrupla Alianță: două lucruri diferite

Aici se naște cea mai răspândită confuzie. Ce a acționat efectiv în Europa de după 1815 a fost sistemul congreselor, construit pe Cvadrupla Alianță a puterilor învingătoare, nu pe actul din 26 septembrie. La Aachen, în 1818, la Troppau, în 1820, și la Laibach, în 1821, s-au luat hotărârile concrete, inclusiv autorizarea intervențiilor armate.

Sfânta Alianță a devenit numele popular al acestui sistem, iar apoi numele unei acuzații. Liberalii secolului al XIX-lea și o bună parte a istoriografiei de mai târziu au văzut în ea forța și simbolul conservatorismului represiv. Oamenii care făceau politica acelor ani o socoteau, în schimb, o asociație neînsemnată și trecătoare. Ambele imagini spun mai mult despre cei care le-au formulat decât despre cele trei articole.

Ce legătură are Sfânta Alianță cu 1821 în Principate?

Legătura trece prin Laibach, orașul care se numește azi Ljubljana. Congresul s-a ținut acolo între 26 ianuarie și 12 mai 1821, cu Alexandru I și Francisc I prezenți în persoană. Austria a primit acolo autorizarea de a interveni militar în Regatul celor Două Sicilii. Pe 19 martie, țarul a aflat că Alexandru Ipsilanti intrase cu Eteria în Principatele de la Dunăre.

Ipsilanti lăsase să se înțeleagă că mișcarea lui se bucură de sprijinul țarului. La Laibach, Alexandru I a dezavuat acțiunea, iar Capodistria a transmis dezavuarea conducătorului grec. Motivul era de sistem: un suveran care predica legitimitatea nu putea susține o răscoală împotriva unui alt suveran, fie el sultanul. Ce a urmat în Țara Românească și în Moldova s-a petrecut fără acoperire rusă.

De reținut, totuși, ce nu s-a hotărât la Laibach: nu s-a votat acolo trimiterea trupelor otomane în Principate. Aceea a fost decizia Porții. Congresul a luat doar acoperirea politică de sub picioarele Eteriei.

Ce rămâne neclar

Cât a cântărit exact baroana Krüdener în redactarea textului rămâne o chestiune de interpretare, nu de document. Relatările vremii îi dau un rol mare, cercetarea recentă îl reduce.

Rămâne discutabil și când anume moare Sfânta Alianță. Unele lucrări duc sistemul până la Războiul Crimeii, în 1854. Altele îl socotesc încheiat mult mai devreme, odată cu retragerea britanică din politica de intervenție. Diferența ține de ce anume numim Sfânta Alianță: actul de trei articole din 1815 sau practica de guvernare europeană pe care a acoperit-o cu numele lui.

Un ultim lucru merită spus despre felul în care citim astăzi actul. Istoricii care au făcut din Sfânta Alianță simbolul reacțiunii scriau, mulți dintre ei, în epoci care aveau nevoie de un asemenea simbol. Documentul de trei articole nu susține nici acea lectură, nici pe cea care îl prezintă drept un proiect de pace creștină fără urmări. A fost amândouă, pe rând, după cum s-au folosit de el cei care îl invocau.