Sursa originală
Pe scurt
Sfânta Alianță este actul semnat la Paris pe 26 septembrie 1815 de țarul Alexandru I al Rusiei, împăratul Francisc I al Austriei și regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Are trei articole, invocă principiile creștine în politică și nu cuprinde nici mecanism de decizie, nici obligație militară precisă.
- 01Actul Sfintei Alianțe a fost semnat la Paris pe 26 septembrie 1815.
- 02Are trei articole, invocă principiile creștine și nu cuprinde nici mecanism de decizie, nici obligație militară precisă.
- 03Semnatari inițiali: Alexandru I al Rusiei, Francisc I al Austriei, Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
- 04Au rămas în afară prințul regent al Marii Britanii, sultanul otoman și papa.
- 05Intervențiile armate au fost hotărâte în congresele de la Aachen, Troppau și Laibach, nu prin acest act.
- Exagerat
„Sfânta Alianță a fost pactul prin care marile puteri au hotărât înăbușirea revoluțiilor din Europa.”
Actul din 1815 are trei articole, fără mecanism de decizie și fără vreo clauză despre revoluții sau intervenție; intervențiile armate au fost hotărâte în congresele sistemului de la Viena, la Troppau și la Laibach.
- Fals
„Marea Britanie a făcut parte din Sfânta Alianță.”
Prințul regent al Marii Britanii nu a semnat, fiindcă nu putea lua un asemenea angajament în nume propriu, și a trimis țarului doar o scrisoare personală; alături de el au rămas în afară sultanul otoman și papa.
- Fals
„Sfânta Alianță a fost semnată la Viena, de trei împărați.”
Actul a fost semnat la Paris, pe 26 septembrie 1815, iar unul dintre cei trei semnatari, Frederic Wilhelm al III-lea, era rege al Prusiei, nu împărat.
- Parțial adevărat
„Sfânta Alianță a decis intervenția otomană împotriva mișcării din 1821 din Principate.”
La Laibach, în martie 1821, țarul Alexandru I a dezavuat acțiunea lui Alexandru Ipsilanti, ceea ce a înlăturat acoperirea rusă; trimiterea trupelor otomane a fost hotărârea Porții.
Pe 26 septembrie 1815, la Paris, trei suverani au semnat un text de trei articole care începe cu invocarea Sfintei Treimi și se termină cu o invitație adresată celorlalți monarhi. Acesta este Actul Sfintei Alianțe. Reputația lui de mașină de reprimat revoluții vine din ce a urmat, nu din ce scrie în el.
Ce scrie, de fapt, în Actul Sfintei Alianțe?
Actul a fost semnat la Paris, într-un oraș aflat sub ocupația armatelor învingătoare, la câteva luni după ce Napoleon fusese înfrânt a doua oară. Congresul de la Viena se încheiase, harta Europei era refăcută, iar suveranii care câștigaseră războiul căutau o formulă care să țină. Alexandru I a propus una care nu semăna cu nimic din practica diplomatică a vremii: nu un tratat cu obligații, ci o mărturisire de credință politică.
Documentul este scurt. Preambulul invocă numele Preasfintei și Nedespărțite Treimi și declară că cei trei nu vor lua drept regulă de purtare, nici în cârmuirea statelor lor, nici în relațiile cu alte guverne, decât preceptele dreptății, ale milei creștine și ale păcii. Articolul întâi spune că cei trei monarhi vor rămâne uniți prin legăturile unei frății adevărate și de nedesfăcut, că se socotesc compatrioți și își vor da „asistență, ajutor și sprijin” în orice împrejurare și în orice loc, iar față de supușii și de oștirile lor se vor purta ca niște părinți de familie. Articolul doi stabilește că singurul principiu în vigoare, atât între guverne cât și între supușii lor, va fi acela de a-și face servicii reciproce, cei trei suverani socotindu-se doar delegați ai Providenței pentru cârmuirea a trei ramuri ale aceleiași familii: Austria, Prusia și Rusia. Articolul trei invită orice putere care va voi să mărturisească solemn aceste principii să intre în alianță.
Ce nu există în text contează la fel de mult. Promisiunea de asistență din articolul întâi nu are nici termen, nici mecanism de decizie, nici vreun caz anume în care s-ar aplica, iar actul nu cuprinde nicio clauză despre revoluții, constituții sau intervenție într-un stat terț. C. K. Webster scrie limpede că tratatul nu punea nicio obligație anume pe niciunul dintre semnatari. Sfânta Alianță, în litera ei, este o declarație de principii între suverani, nu un tratat de securitate.
Cine a scris textul și de ce sună a predică?
Autorul și motorul a fost țarul Alexandru I al Rusiei. Metternich scrie în memoriile lui că din amestecul de idei religioase și de idei politice liberale a ieșit concepția Sfintei Alianțe și pune la originea ei influența doamnei de Krüdener, o pietistă protestantă cu înclinații mistice, și a lui Bergasse. Webster descrie aceeași stare de spirit la țar în toamna aceea: își petrecea tot timpul liber, împreună cu Krüdener și cu alții, în tălmăcirea mistică a Scripturii și în rugăciune lungă.
Reacțiile celor care conduceau practic diplomația europeană sunt consemnate și sunt tăioase. Metternich scrie în memoriile lui că actul nu trebuia să fie, nici în gândul autorului său, decât o manifestare morală, iar pentru ceilalți semnatari nici atât, și vorbește despre acest „monument gol și răsunător”; adaugă că a fost trimis la țar ca împuternicit comun al împăratului Austriei și al regelui Prusiei și că a obținut schimbarea unor fraze și scoaterea unor pasaje din proiect. Potrivit lui Webster, miniștrii de la Viena și de la Berlin îl socoteau pe țar nebun, dar suveranii lor au putut semna fără greutate un text care nu îi obliga la nimic. Oamenii aceștia au construit, totuși, sistemul care s-a ridicat în jurul actului.
Cine a semnat și cine a refuzat?
Semnatarii inițiali au fost trei: Alexandru I al Rusiei, Francisc I al Austriei și Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Actul a fost făcut public de țar printr-un manifest dat la Petersburg în ziua de Crăciun, 25 decembrie 1815, cu poruncă să fie tipărit în toate statele lui și citit în biserici. Adeziunile au venit apoi pe rând, cu acte separate: Regatul Țărilor de Jos pe 21 iunie 1816, regatul Saxoniei pe 1 mai 1817, iar orașele hanseatice în vara aceluiași an, Hamburg pe 26 iulie, Lübeck pe 5 august și Bremen pe 12 august.
Până la urmă, actul a fost semnat de aproape toți suveranii europeni. Trei au rămas în afară: prințul regent al Marii Britanii, care a invocat piedici de ordin constituțional, sultanul otoman și papa. Faptul că tocmai capul Bisericii Catolice nu a semnat un text plin de referințe creștine spune ceva despre natura lui: era un document ortodox și protestant, scris de un țar.
Sfânta Alianță și Cvadrupla Alianță: două lucruri diferite
Aici se naște cea mai răspândită confuzie. Ce a acționat efectiv în Europa de după 1815 a fost sistemul congreselor, construit pe Cvadrupla Alianță a puterilor învingătoare, nu pe actul din 26 septembrie. La Aachen, în 1818, la Troppau, în 1820, și la Laibach, în 1821, s-au luat hotărârile concrete, inclusiv autorizarea intervențiilor armate.
Sfânta Alianță a devenit numele popular al acestui sistem, iar apoi numele unei acuzații. Liberalii secolului al XIX-lea și o bună parte a istoriografiei de mai târziu au văzut în ea forța și simbolul conservatorismului represiv. Oamenii care făceau politica acelor ani o socoteau, în schimb, o asociație neînsemnată și trecătoare. Ambele imagini spun mai mult despre cei care le-au formulat decât despre cele trei articole.
Ce legătură are Sfânta Alianță cu 1821 în Principate?
Legătura trece prin Laibach, orașul care se numește azi Ljubljana. Congresul s-a ținut acolo între 26 ianuarie și 12 mai 1821, cu Alexandru I și Francisc I prezenți în persoană. Austria a primit acolo autorizarea de a interveni militar în Regatul celor Două Sicilii. Pe 19 martie, țarul a aflat că Alexandru Ipsilanti intrase cu Eteria în Principatele de la Dunăre.
Ipsilanti lăsase să se înțeleagă că mișcarea lui se bucură de sprijinul țarului. La Laibach, Alexandru I a dezavuat acțiunea, iar Capodistria a transmis dezavuarea conducătorului grec. Motivul era de sistem: un suveran care predica legitimitatea nu putea susține o răscoală împotriva unui alt suveran, fie el sultanul. Ce a urmat în Țara Românească și în Moldova s-a petrecut fără acoperire rusă.
De reținut, totuși, ce nu s-a hotărât la Laibach: nu s-a votat acolo trimiterea trupelor otomane în Principate. Aceea a fost decizia Porții. Congresul a luat doar acoperirea politică de sub picioarele Eteriei.
Ce rămâne neclar
Cât a cântărit exact baroana Krüdener în redactarea textului rămâne o chestiune de interpretare, nu de document. Relatările vremii, între ele cea a lui Metternich, îi dau un rol mare; niciun document nu arată însă ce anume a scris sau a schimbat ea în text.
Rămâne discutabil și când anume moare Sfânta Alianță. Unele lucrări duc sistemul până la Războiul Crimeii, în 1854. Altele îl socotesc încheiat mult mai devreme, odată cu retragerea britanică din politica de intervenție. Diferența ține de ce anume numim Sfânta Alianță: actul de trei articole din 1815 sau practica de guvernare europeană pe care a acoperit-o cu numele lui.
Un ultim lucru merită spus despre felul în care citim astăzi actul. Istoricii care au făcut din Sfânta Alianță simbolul reacțiunii scriau, mulți dintre ei, în epoci care aveau nevoie de un asemenea simbol. Documentul de trei articole nu susține nici acea lectură, nici pe cea care îl prezintă drept un proiect de pace creștină fără urmări. A fost amândouă, pe rând, după cum s-au folosit de el cei care îl invocau.
Surse
- Silvia Bocancea, „Marea Neagră, obsesia Rusiei”, Anuarul Universității „Petre Andrei” din Iași, https://anuarupa.ro/index.php/upa-sw/article/download/103/117
- G. F. de Martens, „Nouveau Recueil de Traités d’alliance, de paix, de trêve… des puissances et états de l’Europe”, tomul II (1814-1815), Dieterich, Göttingen, 1818, p. 656-660 (textul francez al Actului Sfintei Alianțe semnat la Paris, manifestul prin care țarul Alexandru I l-a publicat pe 25 decembrie 1815 și actele de adeziune ale celorlalți suverani), https://archive.org/details/nouveaurecueilde02martuoft
- C. K. Webster, „The Foreign Policy of Castlereagh 1815-1822. Britain and the European Alliance”, G. Bell and Sons, Londra, 1925, p. 58-59, 337-338 și 353 (actul nu impune nicio obligație anume semnatarilor; prințul regent, papa și sultanul rămân în afară; numele Sfintei Alianțe trece asupra întregului sistem de congrese; dezavuarea de la Laibach a acțiunii lui Ipsilanti), https://archive.org/details/in.ernet.dli.2015.59397
- Klemens von Metternich, „Mémoires, documents et écrits divers”, publicate de prințul Richard de Metternich, tomul I, E. Plon et Cie, Paris, 1880, p. 211-212 (geneza actului, influența doamnei de Krüdener și a lui Bergasse, formula „monument vide et sonore”), https://archive.org/details/mmoiresdocume01mett
✓ Ce știm sigur
- Data și locul semnării: Paris, 26 septembrie 1815, de către trei suverani.
- Textul are trei articole și niciun mecanism de constrângere sau de intervenție.
- Metternich numește actul, în memoriile lui, un monument gol și răsunător și spune că între cabinete nu a mai fost niciodată vorba despre Sfânta Alianță.
- La Congresul de la Laibach, ținut între 26 ianuarie și 12 mai 1821, țarul Alexandru I a dezavuat acțiunea lui Alexandru Ipsilanti.
? Ce rămâne neclar
- Cât a cântărit baroana Julie von Krüdener în redactarea textului.
- Până când a funcționat sistemul numit Sfânta Alianță; unele lucrări merg până la 1854.
- În ce măsură dezavuarea de la Laibach a schimbat concret cursul evenimentelor din Principate.
Contextul românesc
Prin dezavuarea de la Laibach, în martie 1821, mișcarea Eteriei intrată în Principatele de la Dunăre a rămas fără acoperire rusă, iar intervenția otomană a urmat fără opoziția marilor puteri.
Întrebări frecvente
Când s-a încheiat Sfânta Alianță?
Pe 26 septembrie 1815, la Paris, după încheierea Congresului de la Viena și după a doua înfrângere a lui Napoleon. Adeziunile celorlalți suverani au venit ulterior, cu acte separate: Regatul Țărilor de Jos pe 21 iunie 1816, regatul Saxoniei pe 1 mai 1817.
De ce a refuzat Marea Britanie să semneze?
Prințul regent a invocat piedici de ordin constituțional: într-o monarhie parlamentară, suveranul nu putea lua singur un asemenea angajament. Potrivit lui C. K. Webster, suveranul britanic nu avea dreptul să își asume în nume propriu nici măcar susținerea principiilor religiei creștine, așa că a trimis țarului doar o scrisoare personală.
Ce s-a hotărât la Congresul de la Laibach?
Austria a primit autorizarea de a interveni militar în Regatul celor Două Sicilii. Pe 19 martie 1821, țarul a aflat acolo de intrarea Eteriei în Principatele de la Dunăre și a dezavuat acțiunea lui Alexandru Ipsilanti. Britanicii au protestat față de principiul intervenției.
Ce state au rămas în afara Sfintei Alianțe?
Trei suverani europeni nu au semnat: prințul regent al Marii Britanii, sultanul otoman și papa. Restul monarhilor europeni au aderat pe rând, ceea ce a făcut din act mai mult o declarație generală decât o alianță între câțiva.
Povestea întreagă a lui Dracula, pe izvoare
Cartea urmărește drumul de la Vlad Țepeș, domnul din documente, la contele din roman, cu izvoarele puse cap la cap. O primești întreagă, în PDF, dacă te abonezi la scrisoarea de sâmbătă, sau o cumperi de pe Amazon.
Linkul către Amazon este link de afiliat: dacă cumperi prin el, Historix primește un comision mic, fără niciun cost în plus pentru tine.
Ți-a plăcut? Primește ce e mai bun, o dată pe săptămână
Sâmbătă dimineața trimitem ce s-a publicat pe Historix, cu un rând despre ce merită citit. Fără reclame și fără senzaționalism. Vezi ce conține scrisoarea.
Laurențiu Dicu
Fondator, editor, pasionat de istorie
Vezi pagina autorului →


