48 de săgeți preistorice, scoase din gheața munților Jotunheimen

În munții Jotunheimen din Norvegia, campania de teren încheiată în septembrie 2026 a scos din gheață 48 de săgeți preistorice. Cea mai veche dintre ele, un vârf de ardezie prins încă de tija de lemn, are între 5.000 și 6.000 de ani. Mai important decât numărul e însă altceva: obiectele care ies acum din gheață sunt sistematic mai vechi decât cele de acum douăzeci de ani.

Ce s-a găsit în campania din 2026

Cele 48 de săgeți provin din trei petece de gheață aflate în zona Kvitingskjølen, în masivul Jotunheimen: Langfonne, Storfonne și Handklefonne. Nu e vorba de ghețari propriu-ziši, ci de petece de zăpadă și gheață care persistă peste vară, la mare altitudine, și care se retrag acum de la un an la altul.

Inventarul e neobișnuit de variat. Piesa cea mai veche are un vârf de ardezie și o tijă de lemn păstrată, cu urme de legături, și e datată între 5.000 și 6.000 de ani. Alte exemple: un vârf de os vechi de aproximativ 5.000 de ani, un vârf lucrat dintr-o cochilie de scoică de apă dulce, de circa 3.600 de ani, și un vârf de os cu tijă de lemn, de aproximativ 1.800 de ani.

Ce face aceste descoperiri speciale nu sunt vârfurile, care se păstrează și în pământ, ci restul. Gheața păstrează lemnul tijei, tendonul cu care era legat vârful, scoarța de mesteacăn folosită la întărire și, uneori, resturi de piele și de țesături. În orice alt tip de sit, materialele astea dispar aproape complet în câteva secole.

De ce se găsesc săgeți tocmai în petece de gheață?

Explicația ține de comportamentul renilor. Vara, insectele care îi chinuie îi împing pe animale spre petecele de zăpadă rămase la înălțime, unde aerul e rece și muștele mai rare. Renii se adună acolo în grupuri, iar vânătorii știau asta foarte bine.

Petecele de gheață au fost, cu alte cuvinte, locuri de vânătoare folosite mii de ani la rând. Săgețile care nu își atingeau ținta se înfundau în zăpadă și rămâneau acolo. Asta explică și de ce inventarul e format aproape numai din săgeți și obiecte legate de vânătoare, nu din unelte de așezare.

Ce arată faptul că descoperirile sunt tot mai vechi?

Aici stă partea cu adevărat nouă a campaniei. Când programul norvegian de arheologie glaciară a început, în 2006, cele mai multe obiecte recuperate erau din epoca vikingilor și din evul mediu. În ultimii ani proporția s-a inversat: majoritatea pieselor depășesc 2.000 de ani, iar multe sunt din epoca pietrei și din epoca bronzului.

Cercetătorii formulează asta simplu: cea mai veche gheață conține cele mai vechi descoperiri. Straturile superficiale, cu obiecte relativ recente, s-au topit deja. Ce se topește acum sunt straturi care nu s-au mai deschis de milenii, iar odată ieșite la aer, obiectele organice se degradează în câțiva ani dacă nu sunt ridicate la timp.

Ce spun sursele

Descoperirile au fost anunțate de programul de arheologie glaciară al comitatului Innlandet, cunoscut sub numele Secrets of the Ice, care lucrează împreună cu Muzeul de Istorie Culturală al Universității din Oslo. Anunțul e semnat de Espen Finstad și Lars Holger Pilø, de la administrația comitatului Innlandet, cu contribuții de la Kjetil Loftsgarden, de la muzeul din Oslo, și Åsa Rommetveit Celius.

Datele pe care le dă echipa sunt încă preliminare. Vârstele comunicate pentru piesele din 2026 sunt estimări tipologice, pe baza formei vârfurilor și a comparatării cu piese deja datate. Datarea cu radiocarbon se face ulterior, în laborator, și poate corecta încadrările.

O parte dintre obiecte urmează să fie expuse la Muzeul Norvegian al Muntelui din Lom, localitatea de la poalele masivului care funcționează ca bază pentru campaniile de teren.

De ce nu e simplu de citit un asemenea sit

Un studiu publicat în 2021 în revista The Holocene, semnat de Lars Holger Pilø și de o echipă din care făceau parte James H. Barrett și geologul Atle Nesje, a analizat tocmai petecul Langfonne și a arătat o problemă de metodă care nu e evidentă la prima vedere.

Obiectele nu rămân acolo unde au căzut. Gheața se mișcă, apa de topire cară piesele ușoare la vale, iar fragmentele aceleiași săgeți pot ajunge la zeci de metri unul de altul. Echipa a găsit bucăți din același obiect în locuri diferite și a arătat că numărul de piese pe perioade nu reflectă direct intensitatea vânătorii în acele perioade, ci și șansele inegale de conservare.

Distribuția obiectelor pe suprafața unui petec de gheață nu e o hartă a vânătorii preistorice, ci rezultatul unui lung proces de îngheț, topire și deplasare.

concluzia studiului din 2021 despre situl Langfonne

Ce nu se știe încă

• Vârstele exacte ale pieselor din 2026, care așteaptă datarea cu radiocarbon și pot fi corectate.
• De unde provine materia primă. Cochilia de scoică de apă dulce folosită pentru un vârf ridică întrebarea dacă a fost adusă de departe sau luată dintr-un râu apropiat.
• Dacă golurile din șirul cronologic al descoperirilor înseamnă perioade fără vânătoare sau doar perioade în care gheața nu a păstrat nimic.
• Cât mai poate dura culegerea. Ritmul de topire depășește capacitatea echipelor de teren, iar obiectele rămase descoperite se pierd într-un sezon sau două.

Arheologia glaciară e, din motivul ăsta, o disciplină care lucrează contra cronometru. Fiecare vară călduroasă deschide arhiva și, în același timp, începe să o distrugă.