Cum trăiau dacii: viața de zi cu zi în regatul dac, de la fier la negoț

Despre regii daci avem cronici, despre războaie avem Columna, iar despre omul obișnuit nu avem nici un rând scris. Cum trăiau dacii se reconstituie din cereale carbonizate, lupe de fier, cioburi și monede. Acest capitol adună ce se poate demonstra și marchează, cinstit, găurile din dovezi.

De unde știm cum trăiau dacii?

Despre regii daci avem cronici, iar despre războaiele cu Roma avem Columna. Despre felul în care trăia un om obișnuit din regatul dac nu avem aproape nimic scris. Autorii antici care pomenesc Dacia sunt greci și romani, scriu de la distanță și se interesează de ce îi privea pe ei: armata, tributul, granița. Restul, adică hrana, casa, uneltele, vasele din care se mânca și mărfurile care urcau pe văi, vine din săpături, din analize de laborator și din monede.

Asta schimbă felul în care se poate scrie un capitol despre viața cotidiană. Nu avem contracte, nu avem liste de prețuri, nu avem registre de magazie. Avem, în schimb, cereale carbonizate pe o terasă arsă, lupe de fier abandonate într-un atelier, cioburi care se pot număra și măsura, amfore care se pot atribui unui atelier din Baetica și denari care se pot data. Fiecare dintre aceste categorii răspunde la o întrebare îngustă, iar imaginea de ansamblu se construiește din ele, cu găuri mari între ele.

Mai este o capcană. O parte din ce se găsește la Sarmizegetusa Regia nu este dacic, ci roman, ajuns acolo după anul 106, odată cu garnizoana care a ocupat locul. Separarea celor două straturi este una dintre operațiile cele mai delicate ale arheologiei sitului, iar acolo unde nu se face corect, un fragment de amforă spaniolă ajunge să fie prezentat drept dovadă pentru gustul aristocrației lui Decebal.

Cum arăta o casă dacică?

Așezările din Munții Orăștiei stăteau pe terase săpate în versant, iar casele se ridicau pe ele, una sau două de terasă. Într-un studiu publicat în 1986 în revista „Sargetia”, Gelu Florea aduna informațiile despre locuirea dacică din zonă și descria trei forme principale: rectangulară, cea mai frecventă, documentată de pildă în punctul Laz de lângă Costești, circulară, cum sunt construcțiile de la Fețele Albe, și poligonală, mai rar atestată.

Materialul de bază era lemnul și lutul. Pereții se făceau din împletitură de nuiele lipită cu lut, iar stratul de chirpic ars, adică lutul copt de incendii, este cel care se păstrează și azi în săpătură. Tot el conservă, uneori, amprenta bârnelor și a nuielelor, astfel încât grosimea peretelui poate fi măsurată. Acoperișul era, cel mai probabil, din șindrilă, iar în așezările de munte apar și țigle, ceea ce presupune ateliere care le produceau.

Numărul teraselor spune ceva despre densitatea locuirii. În același studiu erau cartate peste 200 de terase antropogene în zona capitalei, circa 50 la Fața Cetei și peste 70 în zona civilă de la Sarmizegetusa. Cifrele au crescut mult după scanările laser din ultimii ani, dar raportul rămâne: partea locuită a sitului este de zeci de ori mai mare decât partea cu temple, iar despre ea știm de zeci de ori mai puțin, pentru că pe majoritatea teraselor nu s-a săpat niciodată.

Ce aveau dacii în casă?

Inventarul unei locuințe obișnuite este modest și repetitiv: o vatră, vase de bucătărie lucrate cu mâna, râșnițe de piatră, fusaiole de lut folosite la tors, cuțite, ace, fibule de fier sau de bronz. În locuințele mari, interpretate ca aparținând aristocrației, apar vase de masă lucrate la roată, piese de import și, ocazional, obiecte de metal prețios. Diferența dintre cele două categorii de case este vizibilă mai degrabă în calitatea ceramicii decât în dimensiuni.

Ce mâncau dacii?

Baza era cerealele. Într-o groapă și pe suprafața terasei a VIII-a de la Sarmizegetusa Regia, cereale carbonizate au fost găsite împrăștiate pe întreaga suprafață, după un incendiu care a conservat exact ce se afla în depozit la momentul acela: mei, grâu și leguminoase. Aceeași imagine se repetă în așezările dacice din afara munților, unde gropile de provizii sunt una dintre cele mai frecvente descoperiri.

Gropile nu erau o soluție improvizată. Pereții se ardeau ușor sau se căptușeau, iar bioxidul de carbon rezultat din respirația boabelor sufoca insectele și ținea rozătoarele la distanță. O groapă își păstra conținutul doi sau trei ani, după care se abandona și se săpa alta, ceea ce explică de ce așezările sunt pline de ele. Alături de gropi apar chiupurile, vase mari de provizii îngropate parțial în podea, cu capacități care merg de la câteva zeci de litri la câteva sute.

Uneltele agricole se cunosc mai ales din depozite. La cetatea de la Căpâlna, în județul Alba, s-a găsit un lot de unelte de fier expus azi la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia: brăzdare de plug, sape, seceri, coase. Prezența coasei, nu doar a secerii, arată că se cosea fân, deci că animalele erau ținute peste iarnă în adăposturi, ceea ce presupune o gospodărie organizată, nu doar pășunat sezonier.

Beau dacii vin?

Cea mai citată informație antică despre băutura dacilor vine de la Strabon, care povestește, în cartea a VII-a a „Geografiei”, cum Burebista și preotul Deceneu și-au dovedit autoritatea asupra geților printr-un gest radical.

Au fost convinși să își taie viile și să trăiască fără vin.

Strabon, Geografia VII.3.11

Pasajul este folosit de obicei ca dovadă că dacii ar fi renunțat la vin. Ce arată el, de fapt, este altceva: că exista o viticultură suficient de răspândită încât distrugerea ei să conteze ca demonstrație de putere. Amforele de vin importate din lumea greacă, apoi din cea romană, se găsesc în așezările dacice și după domnia lui Burebista, deci interdicția, dacă a existat, nu a fost nici generală, nici durabilă.

Despre felul în care arăta iarna la marginea lumii getice există o mărturie de primă mână, a lui Ovidiu, exilat la Tomis. Ea privește Dobrogea, nu Transilvania, și trebuie citită ca atare, dar rămâne singura descriere a unui martor ocular din regiune.

Fierul: cum ajungea minereul unealtă?

Regatul dac stătea pe fier. Munții Poiana Ruscă, la vest de capitală, și zona Șureanu au zăcăminte accesibile, iar reducerea minereului se făcea în cuptoare cu vatră joasă, în care se obținea o lupă, adică un bulgăre spongios de fier care trebuia apoi curățat prin batere repetată. Într-un atelier din apropierea capitalei s-au găsit lupe cântărind, împreună, în jur de 1.000 de kilograme, materie primă pregătită pentru prelucrare.

Sinteza clasică pe acest subiect rămâne volumul „Civilizația fierului la daci”, publicat în 1979 de Ioan Glodariu și Eugen Iaroslavschi. Într-un interviu de mai târziu, Iaroslavschi rezuma concluzia de laborator care contrazice cel mai des clișeele: analizele au arătat lupe cu o puritate a fierului de 99,93 la sută, iar oțelul se obținea prin absorbția carbonului la temperaturi înalte, urmată de călire. Cantitativ, producția dacică era sub cea romană. Calitativ, piesele se compară fără complexe cu cele din lumea greco-romană.

Inventarul de unelte de la Sarmizegetusa Regia arată ateliere care lucrau continuu. Sunt documentate circa 30 de nicovale, unele cântărind aproape 50 de kilograme, și 12 tipuri de clești, alături de baroase, ciocane, dălți, pile și poansoane. Uneltele de tâmplărie acoperă întreg procesul: topoare, tesle, burghie, raspele, compasuri, ferăstraie, cleștii de scos cuie. Fără această trusă nu se putea construi murus dacicus și nu se puteau tăia lespezile drumului pavat.

A fost influența celtică sau romană?

Multă vreme s-a spus că meșterii daci au învățat tehnica de la celți, prin contactul din secolele III-II î.Hr. Observațiile mai noi, invocate de Iaroslavschi, mută accentul spre lumea romană, pentru că formele uneltelor și soluțiile tehnice se apropie mai mult de repertoriul roman decât de cel celtic. Disputa nu este încheiată, iar pentru unele categorii, cum sunt foarfecele sau anumite tipuri de clești, argumentele se împart.

Cât de mult controlau dacii sarea?

Sarea este una dintre acele resurse despre care toată lumea știe că erau importante și despre care dovezile directe lipsesc aproape complet. Transilvania are unele dintre cele mai bogate zăcăminte de sare din Europa, aflate uneori la mică adâncime, iar exploatarea lor este documentată arheologic încă din neolitic.

Pentru epoca fierului, cel mai bun dosar vine de la Băile Figa, lângă Beclean, unde Anthony Harding și Valeriu Cavruc au cercetat între 2006 și 2009 un sit de exploatare a sării cu structuri de lemn conservate în sol umed. Datările radiocarbon acoperă mai multe perioade: o fază intensă în epoca bronzului, între circa 1620 și 970 î.Hr., și o utilizare în a doua epocă a fierului, în jur de 380-200 î.Hr., cu o structură de lemn datată în secolele IV-III î.Hr. și ceramică dacică asociată. Autorii sunt prudenți cu interpretarea acelei structuri și scriu că, prin analogie cu alte situri, ar putea fi urma unei galerii săpate în malul pârâului.

A doua piesă de dosar vine din Carpații de Curbură. Dan Ștefan și Bogdan Ciupercă au publicat în 2016 cazul fortificației de la Piatra Verde, de pe valea Slănicului, în județul Prahova, aflată exact la marginea celui mai important zăcământ de sare din zonă și pe drumul care lega valea de trecătoarea Tabla Buții. Materialul recuperat este puțin, doar fragmente ceramice databile în secolele II-I î.Hr., între care chiupuri, o fructieră și torți de tip Ciolănești, pentru că situl a fost distrus de o carieră de piatră între anii 1960 și 1980, fără cercetare prealabilă. Concluzia autorilor este onestă: poziția sugerează control asupra sării, dar dovezi directe nu există.

Prin urmare, propoziția „dacii exportau sare” este plauzibilă și nedemonstrată. Ce se poate spune în siguranță este că zonele cu sare au fortificații dacice în apropiere, că drumurile de acces erau supravegheate și că, după cucerire, administrația romană a organizat exploatarea sării ca monopol, ceea ce presupune că a preluat o activitate deja existentă.

Ce spun vasele despre gusturile dacilor?

Ceramica este obiectul cel mai numeros din orice săpătură și, din acest motiv, cel mai bun indicator statistic. Cătălin Cristescu a publicat în 2014, în „Caiete ARA”, o analiză a ceramicii dacice de la Sarmizegetusa Regia care pune câteva cifre pe o discuție veche. Pe terasa a VII-a, vasele de bucătărie reprezintă doar circa 7 la sută din material, restul fiind vase de masă și de provizii, ceea ce spune ceva despre funcția acelui spațiu.

Analizele de pastă au dat un rezultat neașteptat: rețetele folosite de olarii care lucrau pe Dealul Grădiștii erau practic identice pentru ceramica fină și pentru cea grosieră. Cu alte cuvinte, aceleași ateliere produceau și oalele lucrate cu mâna, care păstrau forme tradiționale din a doua epocă a fierului, și vasele de masă lucrate la roată, care copiau modele mediteraneene și celtice.

Repertoriul de forme influențate este lung: fructiere care imită veselă de lux romană, boluri cu buza întoarsă spre interior după prototipuri dunărene, străchini cu buza evazată de tradiție pontică, chiupuri cu buza profilată derivate din modele elenistice, situle de origine celtică, posibil venite din valea Mureșului. La fel, tehnicile decorative: angoba, pictura figurativă pe fond gălbui, apropiată de stilul ceramicii Hadra, rozeta ștampilată de probabilă origine elenistică.

Pe cioburi apar și litere grecești și latine, zgâriate după ardere, alături de alte semne. Ele nu formează texte și nu demonstrează că se scria curent în regat, dar arată că alfabetul era cunoscut și folosit practic, cel mai probabil pentru marcaje de atelier sau de proprietate.

Cu cine făceau daci negoț și ce cumpărau?

Direcțiile comerțului se citesc cel mai bine din amfore și din monede. Un inventar recent al descoperirilor din Carpații de Curbură, teza susținută în 2024 de Alexandru Halbac la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, enumeră amfore grecești din Rodos, Heracleea Pontică, Sinope, Thasos, Cnidos, Chersones și Cos, care aduceau vin și ulei, și arată, prin analiză GIS a drumurilor de cost minim, că transportul nu se făcea doar pe văile râurilor, ci și pe drumuri de culme.

Monedele dau cronologia. Întâi circulă tetradrahmele macedonene din anii 158-148 î.Hr. și cele thasiene, apoi drahmele din Dyrrhachium și Apollonia, iar de pe la 75-65 î.Hr. intră masiv denarul roman republican. Ioan Glodariu adunase deja în 1974, în „Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană”, corpusul importurilor, iar discuția de atunci despre direcțiile comerțului a rămas cadrul în care se lucrează.

De ce au ajuns atâția denari romani în Dacia?

Aici se află una dintre cele mai vii dispute din arheologia epocii. Michael Crawford a propus în 1977 explicația comerțului cu sclavi: denarii ar fi fost bătuți la Roma și trimiși spre nord în schimbul oamenilor, mai ales după anul 67 î.Hr., când Pompei a încheiat cu piraterie aprovizionarea obișnuită a pieței de sclavi. Kris Lockyear, analizând statistic structura tezaurelor, a susținut în 2008 că importul sistematic s-a produs între 75 și 65 î.Hr., cu un posibil al doilea vârf în anii 40 î.Hr.

Peste denarii autentici se suprapun imitațiile locale. Într-un tezaur descoperit în România în 2001-2002, cu circa 5.000 de denari, aproximativ 100 de piese sunt copii locale, iar în tezaurul de la Poroschia au fost identificate 49. Descoperirea care arată cum se lucra vine de la Tilișca, în județul Sibiu: în 1961, într-un vas ceramic ascuns într-o nișă din zidul unui turn, au fost găsite 14 ștanțe de bronz, dintre care cinci montate în manșoane de fier forjat, zece gravate cu imagini și legende de denari republicani și patru nefinisate. Tehnica era directă: denari autentici erau folosiți drept poanson și bătuți cu ciocanul în ștanțe de bronz încălzite la roșu.

Ștanțe asemănătoare s-au găsit și la Ludești, la Sarmizegetusa Regia, în zona Brașovului și la Poiana, în județul Galați. Numărul mic de legături între ștanțe, observat în analiza publicată în 2020 de American Numismatic Society, sugerează o producție descentralizată, adică mai multe ateliere mici, nu o monetărie de stat. Cine vrea să vadă în asta dovada unui stat dac centralizat, cu monedă proprie, trebuie să explice tocmai absența acestor legături.

Au lucrat meșteri romani pentru Decebal?

Există o informație antică explicită pe acest subiect. Cassius Dio, povestind pacea încheiată de Domițian în anul 89, scrie că împăratul i-a dat lui Decebal bani și, pe lângă ei, meșteri.

I-a dat lui Decebal sume mari de bani pe loc, precum și meșteri de toate felurile, pentru pace și pentru război.

Cassius Dio, Istoria romană 67.7.4

Pasajul este folosit de obicei pentru a explica fortificațiile târzii ale regatului, dar el privește la fel de mult viața cotidiană: meșteri de toate felurile înseamnă și constructori, și metalurgiști, și probabil medici. Două descoperiri de la Sarmizegetusa Regia capătă altă greutate în această lumină.

Prima este trusa medicală găsită în 1955 pe terasa a V-a, într-o locuință ovală din chirpici. Conținea o pensetă de bronz turnat, o lamă de cuțit de fier, cinci vase miniaturale lucrate la roată, o plăcuță de tuf vulcanic și o cutie de lemn cu toartă de fier și bandă de bronz, din care s-au păstrat doar accesoriile metalice. Piesele se datează în secolul I d.Hr. și sunt singurul ansamblu de acest fel din România, păstrat azi la Muzeul Național de Istorie a României. Penseta este de tip mediteranean, deci obiectul arată atât practică medicală în capitală, cât și legătura cu lumea greco-romană.

A doua este matrița de bronz descoperită în 2013, după o furtună care a răsturnat un copac pe sit. Piesa cântărește în jur de 8 kilograme, are fețe hexagonale cu latura de aproximativ 8 centimetri și o grosime de circa 5 centimetri, iar pe ele sunt săpate în negativ zeci de animale: grifoni de mai multe tipuri, tigri, lei, leoparzi, rinocer, hipopotam, urși, mistreți, lupi, tauri, cerbi, cai, capre, antilope, iepuri. Servea la imprimarea motivelor pe foițe subțiri de metal prețios, pentru medalioane și aplice. Cercetarea, coordonată de Gelu Florea, a durat doi ani, iar piesa este expusă la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva. Bestiarul de pe ea nu este local: rinocerul și hipopotamul nu se vânau în Carpați, deci modelele au venit din repertoriul elenistic.

Ce nu știm despre viața de zi cu zi a dacilor

Lipsa cea mai supărătoare este cea a mormintelor. Pentru secolul I d.Hr., în Transilvania dacică, numărul înmormântărilor cunoscute este derizoriu în raport cu numărul așezărilor. Fără cimitire nu avem eșantioane osteologice, deci nu putem face analize de izotopi care să spună ce mâncau oamenii, nu putem estima speranța de viață și nu putem vorbi despre boli decât prin excepții. Explicațiile propuse merg de la incinerare cu împrăștierea cenușii la practici funerare care nu lasă urme arheologice, dar problema rămâne deschisă.

A doua necunoscută este numărul de oameni. Cifrele care circulă pentru populația zonei capitalei, de la câteva mii la câteva zeci de mii, nu se sprijină pe săpături extinse, ci pe extrapolări din numărul de terase. A treia este cronologia fină: pentru multe așezări nu știm dacă durata de locuire este de câteva decenii sau de două secole, ceea ce schimbă complet calculele despre producție și despre consum.

În sfârșit, o parte din datele care ar lămuri aceste chestiuni există, dar nu sunt publicate integral. Rapoartele de săpătură de pe unele terase de la Sarmizegetusa Regia au rămas la stadiul de note preliminare, iar materialul zace în depozite. Până când aceste loturi ajung în circuitul științific, orice sinteză despre cum trăiau dacii rămâne o schiță făcută cu creionul, nu un tablou terminat.