Ce poți vedea azi din regatul dac: cetățile dacice, muzeele și arhivele

Cetățile dacice din Munții Orăștiei, șase la număr, au intrat în patrimoniul mondial în 1999, cu 19,53 hectare protejate și cu zonă tampon zero. Douăzeci și șapte de ani mai târziu capitala se vizitează doar sâmbăta și duminica, cinci dintre cele șase cetăți nu au pază permanentă, iar planul de management lipsește. Capitolul de încheiere a dosarului arată, concret, ce se poate vedea azi, ce e închis și de ce.

Care sunt cele șase cetăți dacice din patrimoniul mondial?

Lista patrimoniului mondial cuprinde, sub numărul 906, proprietatea „Cetățile dacice din Munții Orăștiei”, înscrisă în 1999 pe baza criteriilor ii, iii și iv. Fișa oficială a proprietății le descrie drept construcții ridicate în secolele I î.Hr. și I d.Hr. care arată „o fuziune neobișnuită de tehnici și concepte de arhitectură militară și religioasă din lumea clasică și din epoca fierului târzie europeană”. Sunt șase situri, nu unul, și asta e prima informație practică pentru cine își face un drum.

Numele exacte, așa cum apar în evaluarea ICOMOS din septembrie 1999, sunt acestea: Sarmizegetusa, adică Grădiștea de Munte, în comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara; Costești-Cetățuie, în satul Costești, aceeași comună; Costești-Blidaru; Luncani-Piatra Roșie, satul Luncani, comuna Bosorod; Bănița, în zona Petroșani; și Căpâlna, satul Căpâlna, comuna Săsciori, județul Alba. Cinci în Hunedoara, una în Alba.

Suprafețele protejate sunt mai mici decât și-ar imagina cineva. Raportul periodic trimis de România la UNESCO le dă pe rând: 17,83 hectare la Sarmizegetusa Regia, 1,2 hectare la Luncani-Piatra Roșie, 0,5 hectare la Costești-Blidaru, iar la Costești-Cetățuie, Bănița și Căpâlna suprafața raportată e zero. Totalul e de 19,53 hectare. Zona tampon, la toate șase, e de 0 hectare.

Ce recunoaște statul despre propriile limite

Același raport admite că „limitele nu împiedică păstrarea valorii universale excepționale a proprietății, dar ar putea fi îmbunătățite” și, mai important pentru ce se întâmplă pe teren, că limitele „sunt cunoscute de autoritatea de management, dar nu sunt cunoscute de comunitățile locale și de proprietarii de teren”. O graniță pe care n-o știe proprietarul vecin nu protejează mare lucru.

Merită ținut minte și că siturile n-au intrat în listă gata restaurate. Evaluarea ICOMOS din septembrie 1999 consemna lucrări făcute la Sarmizegetusa și la Căpâlna, dar scria că la Blidaru „rămâne mult de făcut pentru a preveni degradarea în continuare”, iar Bănița și Luncani aveau nevoie de săpături înainte de orice restaurare.

Ce se vede azi la Sarmizegetusa Regia și cum se ajunge?

Adresa din fișa Institutului Național al Patrimoniului e DJ705A, la Costești, comuna Orăștioara de Sus. Situl e administrat de Serviciul Administrare a Cetăților Dacice din Munții Orăștiei, structură a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva, condusă interimar de Cătălin Cristescu.

Programul valabil din 25 septembrie 2026 e restrâns: sâmbătă și duminică, între 9:00 și 20:00 în septembrie, între 9:00 și 18:00 în octombrie. De luni până vineri situl e închis. Motivul e scris pe pagina muzeului: „Programul redus din cursul săptămânii este impus de desfășurarea lucrărilor de restaurare și conservare de la Terasa a X-a.”

Tarifele afișate pentru 2026 sunt 30 de lei biletul de adult și 10 lei pentru elevi, studenți și pensionari, cu ghidaj specializat între 100 și 150 de lei și abonamente anuale între 100 și 300 de lei.

Câți oameni urcă, anual, se poate spune doar aproximativ. Raportul periodic dă cinci ani consecutivi cu 65.000, 74.442, 70.185, 77.250 și 64.651 de vizitatori, cifre venite din biletele vândute la Sarmizegetusa Regia; la celelalte cetăți, unde nu se vinde bilet, datele provin din registrele birourilor locale de turism, adică sunt estimări. Raportul nu precizează cărui an corespunde fiecare cifră.

Ce se vede efectiv, în ordinea în care apare pe traseu: fortificația, un trapez neregulat de circa trei hectare în forma pe care i-au dat-o romanii, cu ziduri păstrate la 1-1,5 metri înălțime și aproximativ 3 metri grosime; drumul pavat cu blocuri de calcar; zona sacră, cu șapte temple, două circulare și cinci patrulatere, și cu altarul de andezit de pe terasa a XI-a, unic până acum în Dacia. Ce erau aceste construcții am discutat în capitolul al doilea al dosarului; aici contează altceva: din peste o sută de terase amenajate în jurul capitalei, vizitatorul umblă practic pe două.

De ce arată sanctuarele altfel decât în fotografiile vechi?

Pentru că o bună parte din ce se vede a fost refăcută între 1979 și 1982. Istoria intervențiilor a fost scrisă de patru arhitecți ai Institutului Național al Patrimoniului, Diana Mihnea, Virgil Apostol, Petru Mortu și Ștefan Bâlici, în studiul istorico-arhitectural comandat pentru actualul proiect de restaurare. E documentul care spune, fără ocolișuri, ce e antic și ce nu.

Prima etapă, din anii 1950 și 1960, în timpul campaniilor lui Constantin Daicoviciu, aproape nu a fost documentată. Pentru 1958 rapoartele consemnează doar că „au fost consolidate discurile supraînălţate din mijlocul sanctuarului vechi”. Ce s-a atins atunci și cu ce nu se mai poate reconstitui exact.

Etapa mare a fost coordonată de arhitectul Cristian Călinescu și a cuprins zidurile cetății, templele, drumul pavat și sistemul de canale. Zidurile au fost demontate și repuse cu o înclinare de 5-10 grade spre interior. La porțile de est și de vest s-au adăugat asize noi din calcar de Podeni. În marele templu circular au fost reașezați stâlpii de lemn. Dalele drumului au fost în bună parte înlocuite, pentru că, scriu autorii studiului, „foarte multe erau corodate mai puternic pe dedesubt decât la suprafaţă”.

Limita dintre antic și modern, care nu s-a marcat

Între zidăria veche și cea nouă s-au turnat straturi de separație din beton, dar foliile de plumb care trebuiau să marcheze limita au fost abandonate pe parcurs. Consecința practică e că un vizitator nu poate citi pe teren unde se termină blocul antic și unde începe cel din 1980, iar un cercetător are nevoie de dosarul de șantier ca să afle. Aceasta e, probabil, cea mai importantă informație pe care o poate duce cu el cineva care urcă la Grădiștea de Munte.

Calcarul de Podeni s-a dovedit, la rândul lui, mai slab decât cel antic, cu „duritatea diminuată şi porozitatea ridicată”, deci a cedat la îngheț și dezgheț și la vandalism. Adăugarea de asize la porți a creat o presiune a pământului mai mare decât puteau duce zidurile, iar blocuri au căzut și în ultimii ani. Nici stâlpii de lemn din marele templu circular nu sunt cei din anii 1980: în toamna anului 2017 au fost înlocuiți cu „stâlpi de lemn de esență tare cu secțiune pătrată și înălțime variabilă”.

Șantierul de acum: ce se restaurează la capitala dacilor

Proiectul se numește „Conservarea, restaurarea și punerea în valoare a sitului arheologic Sarmizegetusa Regia” și acoperă 12 din cele 18,3 hectare ale proprietății. Documentația de avizare depusă la Consiliul Județean Hunedoara în 2019 enumeră obiectivele: marele templu de andezit, templul mic de calcar, marele templu de calcar, turnul pentagonal, băile romane, drumul pavat și canalul colector.

Diagnosticul e sever. „Starea de conservare a celor mai multe dintre elementele construite este medie și rea, în curs de deteriorare”, scrie memoriul. Despre intervențiile vechi, aceeași documentație reține „demantelarea asizelor zidurilor antice și turnarea unor ziduri masive de beton armat”, fără o consemnare bună a poziției blocurilor originale, ceea ce face reversibilitatea aproape imposibilă.

Lucrările prevăd tratamente biocide, îndepărtarea selectivă a depunerilor, consolidări structurale și scoaterea mortarelor de ciment incompatibile adăugate în timp. Starea de conservare a altarului de andezit e descrisă drept precară, bazele templelor suferă de infiltrații și de colonizare biologică, iar canalele antice sunt erodate de ciclurile de îngheț și de mușchi. Închiderea a cinci zile din șapte nu e, așadar, un capriciu administrativ: e un șantier deschis peste un monument.

Ce poți vedea la celelalte cinci cetăți dacice?

Aici e diferența mare dintre capitală și restul proprietății. Vitalie Bârcă, arheolog la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca, a publicat în 2019, în Journal of Ancient History and Archaeology, un bilanț al administrării. Constatarea de bază: singura cetate dacică din acest complex care beneficiază de servicii de securitate permanente este Sarmizegetusa Regia. Acolo, scrie el, braconajul arheologic și distrugerea deliberată „au dispărut complet”.

La celelalte cinci, tot după Bârcă, „acțiunile de distrugere și vandalism și braconajul arheologic sunt încă frecvent constatate”, clădirile sunt în ruină, ziduri sunt deplasate pe porțiuni întregi, iar vegetația a cucerit monumentele. Nu e o problemă de interes public, ci de pază și de întreținere.

Accesul e a doua problemă. Raportul periodic notează că doar Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie și Luncani-Piatra Roșie au infrastructură de acces existentă și întreținută. La Piatra Roșie se urcă pe potecă din Luncani, la Bănița se urcă pe stâncă. Semnalizarea și panourile explicative sunt descrise, la toate șase, ca „necorespunzătoare sau depășite”, iar muzeul de sit e trecut în raport la rubrica „nu există, dar e necesar”.

Căpâlna, singura cetate din afara județului Hunedoara

La Căpâlna ceva s-a mișcat recent. În 2023, un diagnostic arheologic condus de Aurel Rustoiu, de la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj, cu o echipă de 15 specialiști de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și Universitatea Babeș-Bolyai, a avut ca scop declarat stabilirea stării de conservare a sitului și pregătirea unui plan de săpături sistematice și de amenajare turistică. S-au făcut prospecțiuni geofizice, analiză de imagini LiDAR, două sondaje, eșantionări de sol și analize ale calcarului, pentru a afla de unde venea piatra. Raportul e public în Cronica Cercetărilor Arheologice și înregistrează, printre altele, o groapă de par în stânca nativă, pe a treia terasă, și un grajd modern în stare avansată de degradare lângă monument.

De ce nu au cetățile dacice un plan de management după 1999?

Cadrul juridic s-a limpezit lent. Hotărârea de Guvern 1237 din 2012 a dat Sarmizegetusa Regia în administrarea județului Hunedoara. Legea 23 din 2020 a reglementat regimul juridic al cetăților dacice din Munții Orăștiei ca sit al patrimoniului mondial și a introdus măsuri speciale de protecție. Decizia 42 din 2021 a Consiliului Județean Hunedoara a adus Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra Roșie și Bănița în domeniul public al județului.

Planul de management, însă, nu există. Cine spune asta nu e un critic din afară, ci raportul propriu al statului către UNESCO, care amână explicit: planul „va fi elaborat și detaliat în planuri anuale de acțiune” după ce va fi constituit comitetul de organizare pentru UNESCO. Același raport recunoaște că „resursele umane sunt insuficiente pentru nevoile de management” și că 87 la sută din costurile de funcționare vin de la bugetul local.

Două citiri ale aceluiași dosar

Aici apare singura dispută serioasă între specialiști din acest capitol, și merită dată corect. Bârcă, în 2019, împarte bilanțul în reușite și eșecuri, și pune la reușite paza permanentă a capitalei, care a oprit braconajul acolo. Aurora Pețan, în revista Plural, 8/1, 2020, paginile 107-149, merge mai departe: vorbește despre o neconformare dublă, una de fond, din abandonarea siturilor, și una de procedură, din felul în care România a raportat la UNESCO, unde factori pozitivi declarați ar fi, scrie ea, „inexistenți în realitate”, iar impacturi negative documentate au fost omise. În același an, într-un raport al rețelei World Heritage Watch, ea formula titlul „20 de ani fără un sistem de management” și nota că cinci din cele șase cetăți „sunt în aceeași situație ca în 1990”.

Ce se poate verifica independent e că absența planului de management e afirmată de documentul oficial al statului. Pe fapt, cele două poziții nu se contrazic. Diferența e de interpretare: dacă raportarea a fost doar optimistă sau înșelătoare. Aceasta e o chestiune care se tranșează cu documente de arhivă administrativă, nu cu argumente de principiu, și deocamdată rămâne deschisă.

Unde sunt piesele scoase din Munții Orăștiei?

Aurul e la București. În sala „Tezaur Istoric” a Muzeului Național de Istorie a României sunt expuse, după descrierea muzeului, „peste 3000 de piese deosebite” în 40 de vitrine, printre care brățările dacice de aur descoperite la Sarmizegetusa Regia. Catalogul online al muzeului numerotează 14 brățări; despre a treisprezecea scrie că a fost „recuperată de statul român în aprilie 2011, prin răscumpărare de la un colecționar din Germania”. Greutățile merg de la 885,02 grame la brățara numărul 12 până la 1.286,70 grame la numărul 14. Trei dintre ele lipsesc azi din țară, din motive despre care am scris în capitolul al cincilea.

Cea mai bogată colecție dacică e la Cluj

Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei anunță că „cuprinde în patrimoniul său cea mai bogată colecţie de artefacte dacice descoperite în Munţii Orăştiei, de la unelte din fier, ceramică pictată, vase de bronz și de sticlă, până la monede și podoabe din metale preţioase”. Din 15 ianuarie 2026, expoziția „Comori nespuse. Istoria Transilvaniei prin obiecte” acoperă, la sediul din strada Constantin Daicoviciu numărul 2, drumul de la primele urme umane din peșterile Carpaților până la stăpânirea romană; biletul întreg pentru toate expozițiile e 33 de lei. Pe 30 august 2026 muzeul a inaugurat la Florești, lângă Cluj, o clădire nouă, MuTRA, prezentată drept „primul sediu de muzeu cu toate funcțiunile integrate, construit de la zero în perioada postcomunistă”. Instituția are peste 450.000 de obiecte în patrimoniu.

La Deva, Muzeul Civilizației Dacice și Romane, care administrează situl, are secții la Magna Curia, la Sarmizegetusa, la Brad, la Orăștie și la Aurel Vlaicu. Materialul de la Căpâlna trece prin Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, partener în cercetarea din 2023. Nu există, deocamdată, un muzeu la fața locului, în Munții Orăștiei, iar raportul către UNESCO îl trece explicit între lipsuri.

Care Sarmizegetusa se vizitează, cea dacică sau cea romană?

Confuzia e frecventă și costă un drum întreg. Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac, e sus, în Munții Orăștiei, la Grădiștea de Munte. Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa e cu totul altundeva: în vestul Țării Hațegului, la aproximativ 8 kilometri de Poarta de Fier a Transilvaniei, în satul care se numește azi chiar Sarmizegetusa.

Acolo se vizitează un oraș roman, nu o cetate dacică. Zidurile lui aveau, după descrierea muzeului, „o lungime de 500 x 600 m şi închideau în interior o suprafaţă de aproximativ 33 ha”. Se văd amfiteatrul, de 88×69 metri, forul, palatul procuratorului, templele și un lapidariu cu monumente mari de marmură, plus un muzeu cu echipament militar roman, statui imperiale, ceramică și o secție despre tehnica romană, inclusiv instalațiile de apă și de încălzire. Programul e mai generos: marți-duminică, între 10:00 și 18:00 vara și între 9:00 și 17:00 iarna, luni închis. Ce a însemnat acest oraș pentru Dacia de după 106 am tratat în capitolul al șaptelea.

Unde se citesc rapoartele de săpătură și unde sunt arhivele?

Rapoartele preliminare ale fiecărei campanii apar în „Cronica Cercetărilor Arheologice din România”. Primul volum al seriei moderne a ieșit în 1994, iar baza de date, ținută de cIMeC, azi parte a Institutului Național al Patrimoniului, „numără peste 5.700 de rapoarte din 31 de campanii, acoperind toate județele țării” și e liber accesibilă online din 2005, cu filtre pe an, județ, instituție, epocă și tip de sit. Acolo se găsește, de pildă, raportul de la Căpâlna din 2023.

Fișa administrativă a sitului e în Repertoriul Arheologic Național: Sarmizegetusa Regia are codul RAN 90397.01 și codul de monument istoric HD-I-s-A-03190, comuna Orăștioara de Sus. Fișa înșiră cercetările din 1803 până în 2022, marchează începutul săpăturilor sistematice în 1949, sub Constantin Daicoviciu, la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca, și listează pentru campaniile din 2011-2022 pe Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu, Liliana Mateescu-Suciu și Eugen Iaroslavschi.

Programul de cercetare e comun mai multor instituții. Coordonarea e la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, cu finanțare de la Ministerul Culturii, iar partenerii sunt Universitatea Babeș-Bolyai, Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, Muzeul Național de Istorie a României și Institutul de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca. Obiectivul declarat e „intensificarea cercetărilor arheologice (săpături şi investigaţii pluridisciplinare) pentru sporirea informaţiei ştiinţifice privind monumentele şi locuirea dacică din Munţii Orăştiei”, cu angajamentul ca „în fiecare an, va fi publicat un volum de rapoarte privind campania din anul anterior”. Săpăturile se fac la patru situri: Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru și Piatra Roșie.

Arhiva pe care puțini o caută

Există și o arhivă mai puțin evidentă, cea fotografică. Marius-Bogdan Mîndruțău a susținut în 2023, la Universitatea Babeș-Bolyai, sub conducerea profesorului Gelu A. Florea, o teză de doctorat despre fotografia documentară de pe șantierul cetăților dacice din Munții Orăștiei. De acolo se află că primele fotografii luate în timpul cercetărilor sistematice de la Sarmizegetusa Regia aparțin lui D. M. Teodorescu și asistentului său, Alexandru Ferenczi, la începutul anilor 1920, și că altarul de andezit și cele două terase mari sunt, de un secol, subiectele cele mai fotografiate ale sitului. Pentru cine vrea să compare ce vede azi cu ce era înainte de restaurări, acesta e materialul de referință.

Ce nu se vede și ce rămâne deschis

Cel mai mult din regatul dac rămâne sub pământ, iar numărul exact al teraselor amenajate în jurul capitalei nu e încă stabilit. Edmond Nogyi, Răzvan Mateescu și Nica Ciubotaru au publicat în 2025, în Journal of Ancient History and Archaeology, un studiu în care scriu că abia în ultimii ani a devenit posibilă înregistrarea lor precisă, cu analiză LiDAR, și trec în revistă factorii naturali și antropici care au schimbat, din antichitate până azi, atât numărul, cât și suprafețele teraselor. Cu alte cuvinte, inventarul e în lucru, iar cifrele rotunde care circulă trebuie luate ca aproximări.

Amenințările sunt trecute negru pe alb în raportul statului: căutarea ilegală de comori, vandalismul, schimbarea climei prin furtuni și creșteri de temperatură, eroziunea, alunecările de teren, microorganismele și evenimentele cu pretenții spirituale ținute pe monumente, pe care raportul le numește „improprii”. Formularea privind clima e categorică: „toate cetățile dacice au fost afectate de creșterea umidității relative, a temperaturii și a precipitațiilor”.

Pentru detectoarele de metale regula e simplă și verificabilă la Poliția Română. Deținerea lor e reglementată de Ordonanța Guvernului 43 din 2000 privind protecția patrimoniului arheologic, modificată prin Legea 462 din 2003, cere autorizație, iar textul e limpede: „detectorul de metale va fi deţinut şi utilizat numai de titularul autorizaţiei”. Autorizația nu se eliberează celui cercetat, arestat sau condamnat pentru infracțiunile prevăzute la articolele 23 indice 2 și 23 indice 3 din aceeași ordonanță. Cine urcă în Munții Orăștiei cu un detector și fără hârtii nu face turism.

Rămân deschise trei lucruri, toate administrative și toate cu efect direct asupra a ce poți vedea: dacă se va constitui structura unică de management pe care raportul o promite din 1999 încoace; dacă lucrările de la Terasa a X-a vor lăsa în urmă o limită lizibilă între antic și modern, lucru pe care restaurarea din 1979-1982 nu l-a făcut; și dacă celelalte cinci cetăți vor ajunge vreodată să aibă pază, drum și panouri. Dosarul se încheie aici. Șantierul, nu.