Cum au fost descoperite cetățile dacice din Munții Orăștiei, de la goana după aur la LiDAR

Ruinele din Munții Orăștiei au fost scoase la lumină de căutătorii de aur, nu de arheologi. Primele săpături organizate le-a făcut fiscul austriac, în 1803 și 1804. Două secole mai târziu, un scaner laser montat pe avion a arătat că sub pădure stau aproape 2.000 de terase antice.

Aurul a fost primul care a vorbit

Istoria descoperirii capitalei dacilor începe cu monede, nu cu săpături. Documentele de arhivă adunate de cercetătoarea Aurora Pețan în volumul „Sarmizegetusa Regia 1. Redescoperirea cetății” (2018) înșiră un lanț de descoperiri întâmplătoare de aur în sud-vestul Transilvaniei, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea chiar în zona Grădiștei de Munte: 1784, 1790, 1802 și iarna anului 1803.

Cea mai faimoasă descoperire rămâne Însă cea din 1543, din albia Streiului. Relatările de secol XVI, dintre care cea mai citată îi aparține umanistului vienez Wolfgang Lazius, vorbesc despre o cantitate uriașă de monede de aur, cifrele mergând de la câteva zeci de mii până la 400.000 de piese. Nimic din acel tezaur nu s-a păstrat identificabil, iar cifrele nu pot fi verificate azi. Ce se poate verifica este efectul: în zonă s-a instalat convingerea că în munți zace comoara lui Decebal, iar oamenii au început să sape.

Descoperirile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost făcute de copii și de ciobani care au dat peste monede de aur de tip koson, adică exact tipul care se concentrează în sud-vestul Transilvaniei. Fiecare astfel de descoperire însemna un raport către autorități, pentru că, după legea vremii, comorile găsite se cuveneau fiscului.

Iulie 1803, un procuror fiscal urcă în munte

Punctul de cotitură vine în vara lui 1803. Pe 1 iulie, Paul Török, procurator fiscal al comitatului Hunedoara, ajunge la Grădiște ca să verifice pe teren poveștile despre aur. Raportul lui descrie nu doar locul descoperirilor, ci și ruine monumentale: ziduri de piatră fasonată, construcții circulare, un turn. Este momentul în care autoritățile își dau seama că sub pădure se află un sit, nu doar o cămară de comori.

Raportul pune în mișcare Tezaurariatul Transilvaniei, iar în 1803 și 1804 se desfășoară două campanii de săpături plătite din bani publici, cu zeci de lucrători. Rezultatul, din punctul de vedere al comanditarilor, a fost o dezamăgire: nu s-a găsit aurul așteptat. Din punctul de vedere al istoriei cercetării, campaniile sunt esențiale, pentru că au produs primele planuri, primele descrieri de monumente și prima listă de obiecte scoase din pământ.

Tot atunci a ieșit la iveală, la suprafață, un fragment de vas de lut cu literele PER SCO RILO. Restul vasului, cu inscripția întreagă DECEBALVS PER SCORILO, avea să fie găsit abia în 1954 și 1955, în săpăturile conduse de Constantin Daicoviciu. Este probabil cel mai bun exemplu pentru cât de lungi sunt firele în arheologia acestui sit.

Ce s-a găsit, de fapt, în campaniile din 1803 și 1804?

Foarte puțin aur și foarte multă hârtie. Inventarele din arhiva Tezaurariatului monetar și montanistic și din actele Administrației domeniului Hunedoara, cercetate de Aurora Pețan într-un studiu publicat în Acta Musei Napocensis, dau pentru 1804 douăsprezece monede de aur de tip koson, două de argint neidentificate și un sesterț de bronz al lui Traian, emis între 103 și 111. Pentru 1803 se știe doar de câteva monede de tip Lysimach și de niște kosoni, fără cifre, fiindcă unele rapoarte lipsesc din dosar.

Operațiunea se poate reconstitui aproape la zi. În 1803, între 21 iulie și 11 septembrie, au lucrat doi mineri și opt zileri, cu raportare de două ori pe lună, sub inspectorul I. Bodoki și B. Aigler. În 1804, între 5 mai și 27 octombrie, au fost paisprezece mineri și 33 de soldați din regimentul de infanterie Splényi, cu raportare săptămânală, sub intendentul minier I. Molitor. Raportul de sinteză a fost redactat pe 25 aprilie 1805 de inspectorul A. Bögözi.

Monedele nu au rămas în Transilvania. Printr-o dispoziție a împăratului Francisc din 15 septembrie 1803, tot ce se găsea mergea la Cabinetul numismatic din Viena, iar drumul e documentat pas cu pas: Sibișel, Hunedoara, Viena, cu o notă de inventar semnată pe 21 decembrie 1804 de administratorul domeniului, J. J. Zörnlaib. Contele C. Zichy, președintele Camerei aulice, îl informa pe împărat despre mersul lucrărilor.

Ce s-a întâmplat mai departe cu piesele nu se poate spune sigur. În 1912, Cabinetul de la Viena avea paisprezece kosoni, iar doisprezece provin, probabil, din aceste campanii, dar evidențele de proveniență de dinainte de 1875 nu s-au păstrat. Paradoxul e că dezamăgirea comanditarilor face dosarul util azi: fiindcă nu era mare lucru de ascuns, s-a scris totul.

Anticarii secolului XIX și confuzia cu cetatea romană

Între campaniile austriece și arheologia profesionistă se întinde o jumătate de secol de vizitatori curioși și de săpături private. Johann Ferdinand Neigebaur publică în 1851 volumul „Dacien. Aus den Ueberresten des klassischen Alterthums”, în care descrie ruinele din munți. Medicul și anticarul Lugosi Fodor András lasă manuscrise și desene păstrate azi în arhivele clujene, iar Michael Ackner strânge informații despre antichitățile Transilvaniei.

Peste toate planează o confuzie care a ținut decenii: numele Sarmizegetusa era legat de ruinele romane din Țara Hațegului, adică de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, colonia întemeiată după cucerire, la circa 40 de kilometri depărtare. Ruinele din munți păreau, pe rând, o cetate romană, o arenă sau chiar o biserică veche, în funcție de cine le privea.

Ce a văzut medicul Fodor András și nu se mai vede azi?

Cel puțin trei construcții care între timp au dispărut. Fodor András Lugosi, medic-șef al comitatului Hunedoara și pasionat de antichități, a urcat la Grădiște în 1844, singur, și din nou pe 12 și 13 iulie 1847, împreună cu Michael Ackner și Johann Ferdinand Neigebaur. Notele și desenele lui au fost analizate de Aurora Pețan în revista Banatica, în 2017.

Prima este o „baie de apă rece”, cu pereți din blocuri de piatră și un tub metalic prin care apa izvorului intra în interior; la trei ani după prima vizită nu mai rămăsese din ea decât o bucată din peretele nordic. A doua este o groapă circulară pietruită, cu diametrul de 7,56 metri, lângă poarta estică. A treia este un grup de trei construcții aliniate la sud de cetate, cunoscute azi drept „baia romană”.

Manuscrisele se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, secția Colecții speciale, cota 754, în opt volume intitulate „András Fodor Lugosi Kézirata”, primele în maghiară, următoarele două în germană, ultimele trei cu ilustrații. Volumul al optulea conține desenele originale: un plan al cetății, cu fortificația aproape rotundă și cinci porți, și o planșă cu douăsprezece obiecte, între care un basorelief și un vas de andezit.

Contribuția lui a rămas necunoscută pentru un motiv banal: a fost publicată parțial, în maghiară, în reviste greu accesibile. Alexandru Ferenczi a folosit o parte din informații în 1921, iar Volker Wollmann a republicat planurile în 1982. Pe un sit de unde piatra a fost cărată timp de două secole, carnetul unui medic de provincie nu e o curiozitate, ci o sursă primară.

La începutul secolului XX, cercetarea devine mai organizată. Téglás Gábor străbate Munții Orăștiei și publică, alături de Finály Gábor, materiale despre fortificațiile din zonă între 1902 și 1916. Ideea că aici, și nu în Hațeg, se afla centrul de putere al lui Decebal începe să prindă contur.

Anii 1920: primele săpături sistematice

După Primul Război Mondial, la îndemnul lui Vasile Pârvan, profesorul clujean D. M. Teodorescu deschide primele campanii sistematice în Munții Orăștiei. Se sapă la Costești, apoi la Grădiștea Muncelului, unde este cercetat marele sanctuar circular. Teodorescu îl interpretează ca sanctuar solar, în vreme ce Pârvan înclină spre ideea unui monument funerar. Diferența dintre cele două lecturi arată cât de puțin se știa atunci despre funcția construcțiilor.

Tot în anii 1920 intră în teren Constantin Daicoviciu, care va conduce apoi, decenii la rând, cercetarea cetăților dacice. Monografia lui despre cetatea de la Piatra Roșie, publicată în 1954, rămâne un reper al arheologiei românești.

Cine a stabilit că ruinele din munți sunt capitala lui Decebal?

Primul care a propus în scris identificarea a fost D. M. Teodorescu, în 1923, iar ipoteza lui a fost contestată decenii după aceea. Discuția a fost reconstituită de Aurora Pețan într-un studiu apărut în 2016 în revista ReDIVA. Argumentul lui Teodorescu era de bun-sens arheologic: o asemenea desfășurare de forțe și un sistem defensiv atât de complex nu se ridică pentru un simplu adăpost de ultimă instanță.

Înainte de el, interpretările au fost pe rând grecești, romane și fanteziste. A. Bögözi credea, în 1805, că are în fața lui ruine grecești, și databa fortificația în 286 î.Hr., pe vremea lui Lisimah. În același an, Péchy Mihály vedea acolo un templu monopter și o baie romană, iar Kővári László enumera, în 1866, locul între marile orașe romane ale Transilvaniei. Cea mai apropiată de realitate a venit devreme: Michael Ackner scria în 1838 că acolo se afla o a doua reședință a regelui dac, iar Finály Gábor recunoștea în 1916 o cetate dacică.

În paralel circula și o poveste locală, consemnată în 1884 de Téglás István, despre doi regi.

Regele Negru voia să-l omoare pe Regele Alb, dar Regele Alb s-a ascuns aici, împreună cu toate comorile.

legendă locală consemnată de Téglás István, 1884

Tentația de a citi în ea o amintire populară neîntreruptă despre Decebal e mare, dar nu se susține. Pețan o interpretează ca transpunere folclorică a unor elemente cunoscute din istorie și din literatura antică, ajunse în zonă prin cărți și prin oameni instruiți. Legendele locale se hrănesc din ce se povestește în vremea lor.

Cel mai serios oponent al identificării a fost chiar omul care a condus apoi săpăturile. Constantin Daicoviciu susținea în 1938 că fortificația era un loc de refugiu după înfrângere, nu capitala. În 1951 și-a nuanțat poziția, acceptând un centru politic și religios, dar refuzând titlul de reședință regală, cu un argument nerezolvat până azi: nu s-a găsit nicio construcție identificabilă drept palat.

Așa se explică de ce numele Sarmizegetusa Regia este o concluzie, nu o citire. El stă pe o convergență de indicii: amploarea fortificațiilor, zona sacră, terasele cu ateliere, aducțiunea de apă, vasul cu DECEBALVS PER SCORILO. Convergența e solidă și nimeni serios nu o contestă, dar partea de „regia”, adică dovada locuirii regale, rămâne deschisă.

După 1950, șantierul care a scos capitala din pădure

Săpăturile au fost reluate în 1949, sub coordonarea lui Constantin Daicoviciu și a lui Octavian Floca, iar din 1950 la Grădiștea de Munte se desfășoară un program de cercetare de lungă durată, cu rapoarte publicate în „Studii și cercetări de istorie veche” și în „Materiale și cercetări arheologice”. În anii 1950 este dezvelit aproape complet marele templu circular și este identificat sistemul de aducțiune a apei, cu conducte de lut ars. Tot atunci apar fragmentele vasului cu DECEBALVS PER SCORILO, iar monumentul numit azi Soarele de andezit este descoperit în 1958 și dezvelit complet în campania din 1959.

Coordonarea trece în 1973 la Hadrian Daicoviciu, iar în 1984 la Ioan Glodariu, cu un colectiv numeros din care au făcut parte, printre alții, Eugen Iaroslavschi și Adriana Rusu-Pescaru, iar în ultimele decenii cercetarea este condusă de Gelu Florea și Răzvan Mateescu. Lucrările de restaurare, pregătite din 1977 ca parte a măsurilor pentru „aniversarea a 2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent de sub conducerea lui Burebista”, au fost proiectate în 1979 la Institutul de proiectare județean Hunedoara, sub coordonarea arhitectului Cristian Călinescu, și s-au desfășurat între 1980 și 1982, cea mai amplă etapă de intervenții de pe sit. Atunci au fost plantați stâlpii de lemn care dau azi imaginea de carte poștală a templului mare; aceleași piese, refăcute în toamna anului 2017, sunt una dintre cele mai contestate intervenții de pe sit.

În 1999, cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra Roșie, Bănița și Căpâlna, au fost înscrise în Lista patrimoniului mondial UNESCO, la poziția 906. Protecția pe hârtie nu a oprit braconajul arheologic de după 1990, subiect pe care îl luăm separat, într-un capitol dedicat aurului dacic.

Ce se vede când iei pădurea la o parte

Marea schimbare de metodă a venit cu tehnologia LiDAR, un scaner laser aeropurtat care măsoară distanța până la sol și permite construirea unui model al terenului din care vegetația poate fi ștearsă digital. În toamna lui 2011, o suprafață de circa 100 de kilometri pătrați din jurul Grădiștei Muncelului a fost scanată în acest fel.

Rezultatele au fost publicate în 2017 de Ioana Oltean, de la Universitatea Exeter, și de William Hanson, de la Universitatea din Glasgow, în „Journal of Roman Archaeology”. Analiza a identificat două tabere romane necunoscute până atunci, una pe Dealul Șesului, de circa 1,5 hectare, alta pe Cornu Pietrii, de 6,9 hectare, și a reevaluat urmele de pe Dealul Muncelului ca fort roman de mici dimensiuni.

Concluzia lor merge împotriva imaginii obișnuite despre asediu: tabăra de pe Șesu nu putea adăposti mai mult de circa 1.000 de oameni, deci la ultimul act al cuceririi au participat, pe loc, mult mai puține trupe decât sugerează cifrele de zeci de mii vehiculate pentru campaniile lui Traian.

A doua etapă a venit prin date publice. Modelul digital al terenului realizat în proiectul LAKI II al Agenției Naționale de Cadastru, zburat în 2017 și 2018, cu rezoluție de un metru, a fost analizat de Aurora Pețan și Alexandru Hegyi într-un studiu publicat în 2023 în revista „Digital Applications in Archaeology and Cultural Heritage”. Pe cei circa 100 de kilometri pătrați ai zonei capitalei au fost identificate aproape 2.000 de terase antropice, plus fortificații, drumuri și construcții circulare necunoscute, în special în jurul cetăților de la Costești-Blidaru și Piatra Roșie.

Discuția nu este încheiată. Un studiu publicat în 2025 în „Journal of Ancient History and Archaeology” de Edmond Nogyi, Răzvan Mateescu și Nica Ciubotaru reia problema numărului de terase și atrage atenția că nu orice platformă vizibilă pe model este antică, pentru că eroziunea, drumurile forestiere și exploatările moderne au modificat relieful.

Cât de sigure sunt cele aproape 2.000 de terase?

Sunt sigure atât cât permite un model digital cu celule de un metru, ceea ce înseamnă că cifra e o estimare de ordin de mărime, nu o numărătoare. Modelul folosit de Pețan și Hegyi vine din proiectul LAKI II al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, zburat în 2017 și 2018: 8 puncte pe metru pătrat în norul de puncte, eroare altimetrică declarată de 0,30 metri și planimetrică de 0,20 metri. Analiza a acoperit circa 200 de kilometri pătrați din Munții Șureanu, iar cele aproape 2.000 de terase se referă la cei aproximativ 100 de kilometri pătrați din jurul capitalei.

O terasă nu se vede cu ochiul liber pe o imagine. Ea apare în vizualizări derivate din model: umbrire calculată din trei direcții, indicele de deschidere a cerului, care măsoară cât din boltă se vede din fiecare punct, plus hărți ale pantei și ale orientării versanților. Fiecare scoate în evidență alt tip de muchie. Așa au apărut, la Costești-Blidaru, șaptesprezece structuri rectangulare, iar la Bucova-Zeicani o fortificație liniară de 4,8 kilometri, necunoscută până atunci în întregime.

Obiecția lui Edmond Nogyi, Răzvan Mateescu și Nica Ciubotaru nu contestă metoda, ci trecerea prea rapidă de la formă la vechime. Ei inventariază factorii care au modificat platformele între antichitate și azi: eroziunea, drumurile forestiere, exploatările moderne de lemn și de piatră, plus limitele de rezoluție ale datelor. Nu propun o cifră alternativă, ci verificarea pe teren a ceea ce arată modelul.

Cele două poziții sunt mai apropiate decât par. Pețan și Hegyi scriu ei înșiși că modelele disponibile liber au limite de rezoluție, chiar dacă rămân cea mai valoroasă resursă pentru o analiză de ansamblu, iar studiul lor nu include verificări de teren sistematice. Aproape 2.000 de terase este deci o ipoteză de lucru cu ordinul de mărime probabil bun, care așteaptă sondaje. A o prezenta drept cifră fermă, în orice direcție, înseamnă a merge dincolo de dovezi.

Ce rămâne de lămurit

Două secole de căutări au schimbat complet întrebarea. Nu mai întrebăm unde era capitala lui Decebal, pentru că știm. Întrebăm cât de mare era zona locuită, câte dintre terasele văzute pe modelele digitale sunt antice și ce se află sub cele care nu au fost niciodată săpate.

Pentru asta nu ajunge scanarea. Fiecare terasă marcată pe hartă trebuie verificată prin sondaj, iar rapoartele trebuie publicate. Aici este partea neplăcută a poveștii: o parte importantă din cercetarea făcută în ultimele decenii pe sit a rămas nepublicată integral, ceea ce face discuția despre ce știm, de fapt, mai grea decât ar trebui.