Cum au fost descoperite cetățile dacice din Munții Orăștiei, de la goana după aur la LiDAR

Ruinele din Munții Orăștiei au fost scoase la lumină de căutătorii de aur, nu de arheologi. Primele săpături organizate le-a făcut fiscul austriac, în 1803 și 1804. Două secole mai târziu, un scaner laser montat pe avion a arătat că sub pădure stau aproape 2.000 de terase antice.

Aurul a fost primul care a vorbit

Istoria descoperirii capitalei dacilor începe cu monede, nu cu săpături. Documentele de arhivă adunate de cercetătoarea Aurora Pețan în volumul „Sarmizegetusa Regia 1. Redescoperirea cetății” (2018) înșiră un lanț de descoperiri întâmplătoare de aur în sud-vestul Transilvaniei, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea chiar în zona Grădiștei de Munte: 1784, 1790, 1802 și iarna anului 1803.

Cea mai faimoasă descoperire rămâne însă cea din 1543, din albia Streiului. Relatările de secol XVI, dintre care cea mai citată îi aparține umanistului vienez Wolfgang Lazius, vorbesc despre o cantitate uriașă de monede de aur, cifrele mergând de la câteva zeci de mii până la 400.000 de piese. Nimic din acel tezaur nu s-a păstrat identificabil, iar cifrele nu pot fi verificate azi. Ce se poate verifica este efectul: în zonă s-a instalat convingerea că în munți zace comoara lui Decebal, iar oamenii au început să sape.

Descoperirile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost făcute de copii și de ciobani care au dat peste monede de aur de tip koson, adică exact tipul care se concentrează în sud-vestul Transilvaniei. Fiecare astfel de descoperire însemna un raport către autorități, pentru că, după legea vremii, comorile găsite se cuveneau fiscului.

Iulie 1803, un procuror fiscal urcă în munte

Punctul de cotitură vine în vara lui 1803. Pe 1 iulie, Paul Török, procurator fiscal al comitatului Hunedoara, ajunge la Grădiște ca să verifice pe teren poveștile despre aur. Raportul lui descrie nu doar locul descoperirilor, ci și ruine monumentale: ziduri de piatră fasonată, construcții circulare, un turn. Este momentul în care autoritățile își dau seama că sub pădure se află un sit, nu doar o cămară de comori.

Raportul pune în mișcare Tezaurariatul Transilvaniei, iar în 1803 și 1804 se desfășoară două campanii de săpături plătite din bani publici, cu zeci de lucrători. Rezultatul, din punctul de vedere al comanditarilor, a fost o dezamăgire: nu s-a găsit aurul așteptat. Din punctul de vedere al istoriei cercetării, campaniile sunt esențiale, pentru că au produs primele planuri, primele descrieri de monumente și prima listă de obiecte scoase din pământ.

Tot atunci a ieșit la iveală, la suprafață, un fragment de vas de lut cu literele PER SCO RILO. Restul vasului, cu inscripția întreagă DECEBALVS PER SCORILO, avea să fie găsit abia în 1954 și 1955, în săpăturile conduse de Constantin Daicoviciu. Este probabil cel mai bun exemplu pentru cât de lungi sunt firele în arheologia acestui sit.

Anticarii secolului XIX și confuzia cu cetatea romană

Între campaniile austriece și arheologia profesionistă se întinde o jumătate de secol de vizitatori curioși și de săpături private. Johann Ferdinand Neigebaur publică în 1851 volumul „Dacien. Aus den Ueberresten des klassischen Alterthums”, în care descrie ruinele din munți. Medicul și anticarul Lugosi Fodor András lasă manuscrise și desene păstrate azi în arhivele clujene, iar Michael Ackner strânge informații despre antichitățile Transilvaniei.

Peste toate planează o confuzie care a ținut decenii: numele Sarmizegetusa era legat de ruinele romane din Țara Hațegului, adică de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, colonia întemeiată după cucerire, la circa 40 de kilometri depărtare. Ruinele din munți păreau, pe rând, o cetate romană, o arenă sau chiar o biserică veche, în funcție de cine le privea.

La începutul secolului XX, cercetarea devine mai organizată. Téglás Gábor străbate Munții Orăștiei și publică, alături de Finály Gábor, materiale despre fortificațiile din zonă între 1902 și 1916. Ideea că aici, și nu în Hațeg, se afla centrul de putere al lui Decebal începe să prindă contur.

Anii 1920: primele săpături sistematice

După Primul Război Mondial, la îndemnul lui Vasile Pârvan, profesorul clujean D. M. Teodorescu deschide primele campanii sistematice în Munții Orăștiei. Se sapă la Costești, apoi la Grădiștea Muncelului, unde este cercetat marele sanctuar circular. Teodorescu îl interpretează ca sanctuar solar, în vreme ce Pârvan înclină spre ideea unui monument funerar. Diferența dintre cele două lecturi arată cât de puțin se știa atunci despre funcția construcțiilor.

Tot în anii 1920 intră în teren Constantin Daicoviciu, care va conduce apoi, decenii la rând, cercetarea cetăților dacice. Monografia lui despre cetatea de la Piatra Roșie, publicată în 1954, rămâne un reper al arheologiei românești.

După 1950, șantierul care a scos capitala din pădure

Din 1950 începe la Grădiștea de Munte un program de cercetare de lungă durată, coordonat de Constantin Daicoviciu, cu rapoarte publicate an de an în „Materiale și cercetări arheologice”. În anii 1950 este dezvelit aproape complet marele templu circular și este identificat sistemul de aducțiune a apei, cu conducte de lut ars. Tot atunci apar fragmentele vasului cu DECEBALVS PER SCORILO, iar la începutul anilor 1960 este degajat complet monumentul numit azi Soarele de andezit.

Cercetarea continuă cu echipe conduse de Hadrian Daicoviciu, apoi de Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi și Adriana Rusu, iar în ultimele decenii de Gelu Florea și Răzvan Mateescu. În 1980, la aniversarea a 2.050 de ani de la domnia lui Burebista, situl trece printr-o campanie de restaurare cu miză politică, în urma căreia au fost plantați stâlpii de lemn care dau azi imaginea de carte poștală a templului mare. Aceleași piese, refăcute în 2017, sunt una dintre cele mai contestate intervenții de pe sit.

În 1999, cele șase cetăți dacice din Munții Orăștiei, Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuie, Costești-Blidaru, Piatra Roșie, Bănița și Căpâlna, au fost înscrise în Lista patrimoniului mondial UNESCO, la poziția 906. Protecția pe hârtie nu a oprit braconajul arheologic de după 1990, subiect pe care îl luăm separat, într-un capitol dedicat aurului dacic.

Ce se vede când iei pădurea la o parte

Marea schimbare de metodă a venit cu tehnologia LiDAR, un scaner laser aeropurtat care măsoară distanța până la sol și permite construirea unui model al terenului din care vegetația poate fi ștearsă digital. În toamna lui 2011, o suprafață de circa 100 de kilometri pătrați din jurul Grădiștei Muncelului a fost scanată în acest fel.

Rezultatele au fost publicate în 2017 de Ioana Oltean, de la Universitatea Exeter, și de William Hanson, de la Universitatea din Glasgow, în „Journal of Roman Archaeology”. Analiza a identificat două tabere romane necunoscute până atunci, una pe Dealul Șesului, de circa 1,5 hectare, alta pe Cornu Pietrii, de 6,9 hectare, și a reevaluat urmele de pe Dealul Muncelului ca fort roman de mici dimensiuni.

Concluzia lor merge împotriva imaginii obișnuite despre asediu: tabăra de pe Șesu nu putea adăposti mai mult de circa 1.000 de oameni, deci la ultimul act al cuceririi au participat, pe loc, mult mai puține trupe decât sugerează cifrele de zeci de mii vehiculate pentru campaniile lui Traian.

A doua etapă a venit prin date publice. Modelul digital al terenului realizat în proiectul LAKI II al Agenției Naționale de Cadastru, zburat în 2017 și 2018, cu rezoluție de un metru, a fost analizat de Aurora Pețan și Alexandru Hegyi într-un studiu publicat în 2023 în revista „Digital Applications in Archaeology and Cultural Heritage”. Pe cei circa 100 de kilometri pătrați ai zonei capitalei au fost identificate aproape 2.000 de terase antropice, plus fortificații, drumuri și construcții circulare necunoscute, în special în jurul cetăților de la Costești-Blidaru și Piatra Roșie.

Discuția nu este încheiată. Un studiu publicat în 2025 în „Journal of Ancient History and Archaeology” de Edmond Nogyi, Răzvan Mateescu și Nica Ciubotaru reia problema numărului de terase și atrage atenția că nu orice platformă vizibilă pe model este antică, pentru că eroziunea, drumurile forestiere și exploatările moderne au modificat relieful.

Ce rămâne de lămurit

Două secole de căutări au schimbat complet întrebarea. Nu mai întrebăm unde era capitala lui Decebal, pentru că știm. Întrebăm cât de mare era zona locuită, câte dintre terasele văzute pe modelele digitale sunt antice și ce se află sub cele care nu au fost niciodată săpate.

Pentru asta nu ajunge scanarea. Fiecare terasă marcată pe hartă trebuie verificată prin sondaj, iar rapoartele trebuie publicate. Aici este partea neplăcută a poveștii: o parte importantă din cercetarea făcută în ultimele decenii pe sit a rămas nepublicată integral, ceea ce face discuția despre ce știm, de fapt, mai grea decât ar trebui.