Sanctuarele de la Sarmizegetusa și „calendarul dacic”: ce se poate demonstra

Marele templu circular de la Sarmizegetusa Regia este numit de decenii „calendarul dacilor”. Calculul care i-a dat numele a fost formulat în 1960, a devenit celebru în anii 1970 și a fost contrazis de propriile săpături din 1980. Ce rămâne demonstrabil este altceva, mai puțin spectaculos, dar mai solid.

Ce se află, concret, în zona sacră

Zona sacră ocupă două terase amenajate, legate de cetate prin drumul pavat. Aici au fost identificate mai multe sanctuare patrulatere, cu șiruri de baze de coloane din calcar sau din andezit, două sanctuare circulare, un canal din blocuri de calcar și monumentul numit azi Soarele de andezit.

Dimensiunile sunt cunoscute din rapoartele de săpătură. Templul mare de calcar avea patru șiruri a câte cincisprezece coloane, cu baze cu diametrul de 1,3 până la 1,4 metri. Templul mic de calcar, trei rânduri a câte șase coloane, pe o platformă de 24 pe 15 metri. Sanctuarul mic circular are un diametru exterior de circa 12,75 metri și 114 elemente. Sunt construcții de piatră mari pentru o așezare aflată la o mie de metri altitudine.

Trebuie spus de la început ce lipsește: elevația. Romanii au demontat ansamblul după cucerire, iar piesele au fost refolosite, inclusiv în zidul incintei ridicate pe locul cetății dacice. Ce vedem pe teren sunt, în cea mai mare parte, bazele și gropile de stâlpi. Orice reconstituire de deasupra acestui nivel este o ipoteză, iar ipotezele s-au schimbat de mai multe ori.

Cine a săpat zona sacră și când

Cronologia cercetării explică de ce discuția despre calendar a putut dura atât. Primele săpături sistematice le-a început în 1924 profesorul D. M. Teodorescu, de la Universitatea din Cluj, care a cercetat tocmai fortificația și templul mare circular. Sanctuarul a fost secționat în campania din 1926, iar cercetările din Munții Orăștiei au continuat, împreună cu Alexandru Ferenczi, până în 1929. Înaintea lui, pe sit lucraseră reprezentanții fiscului imperial austriac, la începutul secolului al XIX-lea, apoi, de-a lungul aceluiași secol, mai ales căutători de comori și colecționari de antichități. Cu alte cuvinte, până în 1924 nimeni nu ridicase un plan riguros al monumentelor din zona sacră.

Din 1950, Constantin Daicoviciu a pornit un program de cercetare de altă anvergură, continuat decenii la rând, care a scos la lumină elemente de fortificație, edificii de cult, ateliere metalurgice, instalații de captare și distribuție a apei și locuințe. Din această echipă s-a desprins Hadrian Daicoviciu, fiul, cel care a preluat și a popularizat calculul calendaristic. Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi și Adriana Rusu-Pescaru au condus campaniile din ultimele decenii ale secolului XX și au propus reconstituirile de după 1980.

Contează și un detaliu de istorie a cercetării care se trece de obicei cu vederea: rapoartele săpăturilor din zona sacră au fost publicate parțial și cu întârzieri mari, iar unele date de teren au ajuns în literatură prin sinteze, nu prin publicații primare. De aici vine o parte a confuziei numerice. Când Răzvan Mateescu a reluat dosarul în volumul „Istoriile unui templu”, apărut în 2012, a trebuit să refacă drumul invers, de la interpretările consacrate înapoi la carnetele de săpătură. Ce s-a văzut atunci a fost că unele cifre repetate în manuale nu apar niciunde într-un raport.

Templul mare circular, piesă cu piesă

Monumentul are un diametru exterior de 29,40 metri și trei elemente concentrice. Cercul exterior este format din 104 blocuri de andezit așezate pe muchie. Urmează un cerc din 30 de grupuri identice, fiecare cu șase piese verticale și una orizontală, în total 210 piese, dintre care se mai păstrează in situ 156 de stâlpi verticali din 180 și 25 de blocuri orizontale din 30. În interior a fost un cerc de stâlpi de lemn, cu diametrul de 20 de metri, iar în centru o construcție în formă de potcoavă, din 34 de stâlpi, dintre care s-au găsit 24 de amprente.

Detaliile de săpătură contează pentru discuția care urmează. Stâlpii cercului interior de lemn erau înfipți la 1,30 până la 1,45 metri adâncime, în gropi de circa 40 de centimetri diametru, cei ai absidei la 0,90 până la 1 metru, iar la baza fiecăruia stătea un bloc de calcar înalt de 30 până la 35 de centimetri. Fragmentele de perete recuperate la săpături sunt umplutură de pământ armată cu paie, cu un finisaj de lut atent lucrat pe fața văzută și cu amprentele fibrelor de lemn pe spate: stâlpii erau prinși în grosimea pereților. Cercetările mai vechi consemnează și o vatră de foc între absidă și cercul interior, precum și un strat gros de arsură, date ajunse în literatură prin sinteze, nu prin rapoarte primare.

De unde vine „calendarul dacic”

Interpretarea calendaristică îi aparține arheologului Hadrian Daicoviciu, care a publicat-o în 1960 în revista „Dacia”, în studiul „Le temple calendaire des Daces à Sarmizegetusa” (Dacia IV, p. 231-254), și a popularizat-o apoi în cărți de mare tiraj. În 1963, cercetătorul francez G. Charrière a preluat-o și a dus-o mai departe, într-o notă din buletinul Societății Preistorice Franceze, unde a extins socoteala la elementele de lemn ale sanctuarului mare circular; nota lui trimite explicit la analiza arheologului român, pe care o citează cu anul și paginile. Doi ani mai târziu, Daicoviciu revenea în „Dacia” cu date noi despre sanctuarul-calendar.

Raționamentul sună convingător dacă îl asculți repede. Cele 180 de piese verticale ale cercului median ar marca 180 de zile, adică șase luni de câte 30 de zile, deci un an de 360 de zile. Grupurile de 6+1 ar indica o săptămână dacică de șase zile. Cei 68 de stâlpi de lemn ai cercului interior ar fi servit la numărarea ciclurilor de 180 de zile, adică 34 de ani, cu o corecție periodică prin adăugarea unui ciclu suplimentar, ca să se recupereze diferența față de anul solar real.

Teoria a intrat în manuale, în ghiduri turistice și în imaginarul public. Sarmizegetusa a devenit „Stonehenge-ul românilor”, iar dacii, un popor de astronomi.

Ce spun, de fapt, izvoarele antice despre religia dacilor

Nu există nicio inscripție dacică despre zei. Tot ce avem sunt autori greci și latini care scriu despre geți și daci din exterior, iar cel mai vechi este Herodot, în cartea a IV-a a „Istoriilor”, scrisă în secolul al V-lea î.Hr. Pasajul despre credința în nemurire este și cel mai citat, și cel mai deformat:

Cei rânduiți pentru asta au trei sulițe, iar alții îl apucă de mâini și de picioare pe cel trimis la Salmoxis, îl leagănă și îl aruncă în aer, ca să cadă peste vârfurile sulițelor.

Herodot, Istorii, IV.94, traducere din engleză după versiunea lui G. C. Macaulay

Ritualul se repeta, după textul grec, o dată la cinci ani, sau la patru ani dacă socotim intervalul inclusiv. Același pasaj mai spune că acești traci „trag cu arcul spre cer când vin tunetul și fulgerul și îl amenință pe zeu, necrezând că există vreun alt zeu în afară de al lor”. Herodot scrie despre geții de la Dunăre, nu despre dacii din munți, la o distanță de aproape cinci secole de construirea sanctuarelor, iar despre Salmoxis însuși recunoaște că informațiile sunt din auzite, atribuite unor greci de la Pont care îl făceau fost sclav al lui Pitagora.

Al doilea izvor important este Strabon, care în cartea a VII-a a „Geografiei” vorbește despre marele preot Deceneu, despre o autoritate religioasă care dublează puterea regală și despre un munte sacru numit Cogaionon. Nici Strabon nu a fost în Dacia. Iar munții din Munții Orăștiei nu pot fi identificați cu Cogaionon decât prin presupunere, pentru că textul nu dă nicio coordonată.

Cel mai des invocat în sprijinul ideii de astronomie dacică este însă un autor târziu, Iordanes, care scrie „Getica” în secolul al VI-lea d.Hr., rezumând o lucrare pierdută a lui Cassiodor. Acolo, Deceneu îi învață pe supușii regelui Buruista astronomie:

Le-a arătat cele douăsprezece semne și cursul planetelor care trec prin ele, și întreaga astronomie. Le-a spus cum crește și cum scade discul lunii și le-a arătat cu cât întrece globul de foc al soarelui mărimea planetei noastre. Le-a explicat numele celor trei sute patruzeci și șase de stele.

Iordanes, Getica, XI.69-71, traducere din engleză

Cifra de 346 de stele circulă de atunci ca dovadă a unei școli de astronomie la Sarmizegetusa. Problema este că Iordanes scrie la aproximativ șase secole după domnia lui Burebista, că își confundă programatic goții cu geții, ca să le dea o istorie ilustră, și că întreaga descriere are forma unui topos literar despre înțeleptul care civilizează barbarii. Ca izvor pentru ce se întâmpla în zona sacră în secolul I, valoarea lui este apropiată de zero. Ca izvor pentru ce credeau romanii și bizantinii despre daci, este excelent.

Ce a stricat calculul

Problema este că numerele pe care se sprijină calculul nu sunt stabile. Săpăturile din 1980, făcute în vederea restaurării, au scos la iveală nu 68, ci 84 de gropi de stâlpi la cercul interior de lemn, dispuse pe un cerc cu diametrul de 20 de metri.

Arheologul I. H. Crișan a formulat verdictul fără menajamente: descoperirile din 1980 „năruie întregul eșafodaj al demonstrației cu privire la sanctuarele-calendar”. Concluzia a fost reluată de cercetările de după 2000. Răzvan Mateescu a dedicat problemei volumul „Istoriile unui templu” (2012). Mai greu de ocolit este însă chiar structura monumentului: stâlpii de lemn erau prinși în pereți de pământ și lut, așa cum arată fragmentele de perete recuperate la săpături, deci nu puteau fi numărați de nimeni și nu puteau funcționa ca dispozitiv de calcul.

Mai este un aspect de metodă. O construcție poate avea 180 de elemente fără ca cifra să însemne zile, așa cum o biserică cu douăsprezece coloane nu numără lunile. Ca să treci de la număr la calendar ai nevoie de o dovadă independentă: un text, o inscripție, o observație astronomică repetabilă. Niciuna nu există.

Ce se poate demonstra

Rămâne totuși ceva important, și nu este puțin. Axul absidei centrale este orientat spre punctul în care răsare soarele la solstițiul de iarnă. Orientarea a fost stabilită de astronomul Gheorghe Chiș și este o observație de teren, verificabilă cu instrumente, nu o interpretare. Calculul lui nu a ținut însă cont de relieful orizontului, așa că o verificare mai fină rămâne de făcut.

Asta arată că ziua cea mai scurtă a anului era un reper pentru cei care au construit monumentul, lucru comun în multe religii antice. Este cu totul altceva decât a susține că templul funcționa ca un calculator calendaristic.

La fel de bine documentate sunt pereții și piesele de fier. Fragmentele de perete arată două încăperi mărginite de ziduri de pari și pământ, iar inventarul metalic al acestor construcții este alcătuit în cea mai mare parte din cuie și piroane care veneau din structura de lemn a acoperișului sau a pereților laterali. Ele sugerează un edificiu acoperit, cu pereți susținuți de stâlpi, adică o clădire în care se intra, nu un observator în aer liber. Reconstituirile propuse după 1980, între care cele ale lui Dinu Antonescu sau ale echipei Glodariu, Iaroslavschi și Rusu, merg în această direcție.

Cum se verifică o orientare astronomică

Merită explicat ce înseamnă, tehnic, afirmația că absida este orientată spre răsăritul de la solstițiul de iarnă, pentru că de aici pornesc majoritatea neînțelegerilor. Se măsoară azimutul axei, adică unghiul față de nordul adevărat, se ridică profilul orizontului vizibil din punctul de observație, fiindcă în munte soarele nu răsare la orizontul matematic, ci de deasupra unei creste, și se calculează declinația solară corespunzătoare. Abia comparația dintre declinația obținută și cea a soarelui la solstițiu spune dacă potrivirea este reală.

Se adaugă o corecție de care nu se poate scăpa: poziția punctelor de răsărit și apus la solstițiu se deplasează lent în timp, din cauza variației înclinării axei terestre, așa că verificarea trebuie făcută pentru secolul I, nu pentru anul în care măsori. Diferența este mică pe două mii de ani, dar o măsurătoare serioasă o include.

Și mai important este ce transformă o observație în argument. O singură aliniere, într-un monument cu multe axe posibile, poate fi întâmplare statistică. Arheoastronomia lucrează, de aceea, cu serii: zeci de monumente din aceeași categorie, măsurate la fel, în care aceeași orientare apare mai des decât ar permite hazardul. Pentru sanctuarele dacice, o astfel de serie nu a fost publicată. Ce avem este o orientare bine documentată la un monument, ceea ce este un indiciu solid, nu o demonstrație despre un sistem astronomic.

Soarele de andezit, un monument fără consens

Al doilea monument celebru este discul de andezit cu zece raze, dezvelit complet la începutul anilor 1960. Are un diametru total de circa 7 metri, discul central măsoară 1,52 metri, razele au 2,76 metri, iar grosimea pieselor este de aproximativ 30 de centimetri.

Interpretările se bat cap în cap. I. H. Crișan îl considera un altar de sacrificiu, pe care se scurgea sângele animalelor jertfite. Ioan Glodariu a propus un instrument astronomic de tipul discus in planitia, adică un cadran solar orizontal. Un studiu publicat în 2021 de Iharka Szucs-Csillik și Alexandra Comșa în „Romanian Astronomical Journal” reia ipoteza cadranului solar și adaugă observația că axa monumentului indică nordul.

Același studiu alunecă însă și în teren speculativ, cu proporții aurite și numerologie dacică, adică exact zona în care verificarea devine imposibilă. Deocamdată, pentru Soarele de andezit nu există o interpretare acceptată unanim, iar prudența cere să spunem că este un monument cu rol ritual, probabil legat de soare.

Temple sau hambare? Disputa care nu s-a închis

Dacă discuția despre calendar s-a stins, o alta s-a redeschis în ultimii ani și pune în cauză însuși cuvântul „sanctuar”. Ideea nu este nouă: încă în 1951, Constantin Daicoviciu a luat în calcul, pentru șirurile de plinte de calcar, varianta unor „baze ale unor uriașe hambare destinate să adune recolta”, înainte de a reveni la interpretarea religioasă.

Argumentul a fost reluat sistematic de Coriolan Horațiu Opreanu, într-un studiu apărut în „Ephemeris Napocensis” XXIX, în 2019. Punctul lui de plecare este inventarul: la unul dintre sanctuarele patrulatere, obiectele găsite sunt în cea mai mare parte cuie, piroane și piese de construcție, care „au foarte puține legături cu ritualurile sacre”. Lipsesc depunerile votive, obiectele de cult și iconografia religioasă pe care le găsești în orice templu antic cercetat. Ca paralelă, Opreanu invocă sanctuarul celtic de la Corent, în Franța, unde zonele sacre și profane se deosebesc clar prin ce s-a găsit în ele, și propune în schimb hambare cu podea de lemn ridicată pe piloni de piatră, o soluție folosită în Europa de la horrea militare romane până în epoca modernă, tocmai împotriva umezelii și rozătoarelor. Clima de munte, umedă și rece jumătate din an, și nevoia de a stoca cereale aduse de la poalele dealurilor completează raționamentul.

Replica a venit de la Aurel Rustoiu, în „Apulum” 60, în 2023, într-un studiu intitulat chiar „Din nou despre hambarele dacice de la Grădiștea de Munte”. Discuția rămâne deschisă, iar asta este de fapt lucrul interesant: în timp ce publicul se întreabă dacă dacii aveau un calendar, arheologii se întreabă dacă acele construcții erau temple. Pentru sanctuarele circulare, în schimb, argumentul hambarului nu funcționează, din cauza formei și a vetrei din interior.

Mai trebuie spus de ce comparația cu Stonehenge, care revine în orice text de popularizare, nu ajută. Monumentul din Anglia a fost ridicat în etape între aproximativ 3000 și 1600 î.Hr., adică vreo trei milenii înainte de sanctuarele dacice, într-o societate fără fier, fără scriere în jur și fără contact cu lumea mediteraneeană. Singurul element comun este forma circulară și interesul pentru solstiții, ceea ce în preistoria europeană este regulă, nu excepție. Sanctuarele circulare sunt, de altfel, o particularitate a capitalei: în celelalte cetăți dacice cercetate apar aliniamente patrulatere de plinte, nu cercuri.

Ce vede, de fapt, vizitatorul de azi

Stâlpii de lemn care dau imaginea de carte poștală a templului mare nu sunt antici. Au fost plantați în 1980, în timpul unei campanii de restaurare cu miză politică, legată de aniversarea a 2.050 de ani de la domnia lui Burebista, după un proiect al arhitectului Cristian Călinescu. Proiectul prevedea replici ale celor 102 stâlpi ale căror urme fuseseră identificate arheologic, iar inelul de lemn și spațiul absidat au fost redate prin stâlpi de înălțimi variabile, așezați în amprentele atestate. Fundațiile noi au fost turnate din prefabricate de beton armat, montate la 50 de centimetri adâncime, ca să afecteze cât mai puțin urmele antice. În toamna anului 2017, stâlpii putreziți au fost înlocuiți.

Rezultatul este un paradox pe care îl vedeți dacă urcați acolo: monumentul restaurat ilustrează o teorie formulată în anii 1960 și infirmată în 1980. Panoul informativ de pe sit spune prea puțin despre asta.

Concluzia acestui capitol este simplă. Nu știm numele zeilor cărora li se aduceau ofrande la Sarmizegetusa, pentru că nu avem inscripții, iar ce spun Herodot despre Zalmoxis sau Strabon despre marele preot Deceneu sunt informații de mâna a doua, filtrate prin autori greci. Avem în schimb un ansamblu de temple ridicat cu efort uriaș, orientat pe un reper astronomic, ars și demontat de romani. Este mai puțin decât promit legendele și mai mult decât recunoaște scepticismul comod.

Ce rămâne, și nu e puțin

Căderea calculului calendaristic nu schimbă nimic din ce a fost nevoie ca aceste monumente să existe.

Blocurile de calcar din care sunt ridicate sanctuarele nu provin din munte. Vin de la Măgura Călanului, o carieră aflată la 30 până la 50 de kilometri de cetăți, cu fronturile de exploatare la circa 550 de metri altitudine, una dintre cele mai importante cariere antice păstrate pe teritoriul României. Andezitul, din care sunt făcute cercul exterior al templului mare și Soarele de andezit, vine din zona Devei, tot de jos, din vale. Nu din dealul Uroi, cum se repetă adesea.

Asta înseamnă că fiecare bloc a fost tăiat în vale și urcat pe munte. Un studiu publicat în 2025 de Edmond Nogyi în Journal of Ancient History and Archaeology a modelat traseele posibile prin analiza drumului de cost minim și a arătat că variantele pentru transportul cu carul, mai ocolite dar mai ușor de străbătut, se suprapun peste drumurile antice documentate lângă cetăți, pe văile Luncani și Grădiște.

În spatele acestui singur fapt stă un lanț întreg: o carieră deschisă și exploatată sistematic, unelte de fier produse local, în chiar atelierele metalurgice găsite pe sit, care de transport și drumuri în stare să ducă blocuri de sute de kilograme, și o autoritate capabilă să țină oameni la lucru ani la rând, la o mie de metri altitudine, departe de câmpul din care își luau hrana. Tot acolo sus funcționau instalațiile de captare și distribuție a apei.

Iar dacă ipoteza hambarelor se confirmă, concluzia nu devine mai modestă, ci doar alta. Magazii ridicate pe piloni de piatră, ferite de umezeală și de rozătoare, înseamnă recolte strânse de la poalele dealurilor, urcate în munte și administrate dintr-un singur loc. Nu e un premiu de consolare față de temple, ci o altă formă de organizare, la fel de greu de pus la punct.

Roma a avut nevoie de două războaie, în 101-102 și în 105-106, ca să ajungă aici. Ansamblul nu s-a stins de la sine: a fost demontat piatră cu piatră, fiindcă învingătorii au socotit că merită demontat.