Ce era, de fapt, Sarmizegetusa Regia: cetate, zonă sacră și cartier de meșteșugari

O cetate de trei hectare, un drum pavat de peste 200 de metri, un ansamblu de temple, peste o sută de terase locuite și ateliere care topeau fier cu sutele de kilograme. Sarmizegetusa Regia nu seamănă cu nimic altceva din Europa barbară a secolului I, iar numele ei de azi spune doar jumătate din poveste.

De unde vine numele și ce spun sursele antice

În antichitate existau două așezări cu nume aproape identic. Una este cea din munți, centrul regatului lui Decebal. Cealaltă este Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, orașul întemeiat de romani după cucerire, în Țara Hațegului, la circa 40 de kilometri spre vest. Confuzia dintre ele a durat secole, iar adaosul „Regia”, folosit azi pentru cetatea din munți, este o convenție modernă, pornită de la faptul că geograful Ptolemeu consemnase așezarea dacică drept reședință regală.

Sursele scrise antice sunt puține și indirecte. Istoria romană a lui Cassius Dio s-a păstrat pentru această perioadă mai ales prin rezumate bizantine, iar despre capitală aflăm cu precădere ce interesa Roma: că acolo era centrul puterii lui Decebal și că acolo s-a încheiat războiul. Restul, adică felul în care arăta și funcționa așezarea, vine din săpături.

Cetatea: trei hectare de calcar fasonat

Fortificația de pe Dealul Grădiștii ocupă circa 3 hectare, cu 240 de metri pe direcția lungă și 155 de metri pe cea scurtă, la o altitudine de aproximativ 1.000 de metri. Zidul are, după studiul istorico-arhitectural realizat pentru Consiliul Județean Hunedoara, o grosime de 3 până la 4 metri, iar din înălțimea lui s-a păstrat pe alocuri mai puțin de un metru și jumătate.

Tehnica este cea cunoscută sub numele de murus dacicus: două paramente din blocuri de calcar fasonat, cu lungimi de 45 până la 70 de centimetri, legate prin bârne de lemn fixate în scobituri, iar între ele un miez de piatră și pământ. Este o adaptare locală a unor soluții eleniștice, iar folosirea calcarului fasonat presupune cariere, meșteri specializați și transport pe distanțe mari, în pantă.

În incintă se intra prin trei porți. Cetatea nu închidea însă un oraș, cum se întâmpla în lumea greacă, ci doar un punct întărit. Locuirea propriu-zisă era în afara zidurilor, pe terase.

Drumul pavat și zona sacră

De la poarta de est pornește drumul pavat care duce spre zona sacră. Are peste 200 de metri lungime și o lățime totală de 5,6 până la 5,8 metri, din care pavajul propriu-zis măsoară aproape 5 metri, mărginit de borduri. Lespezile de calcar au între 43 și 53 de centimetri lățime și o grosime de circa 30 de centimetri, iar panta este de 13 procente. Pentru o așezare de munte, este o investiție enormă.

Zona sacră adună pe două terase amenajate un templu mare circular, cu diametrul exterior de 29,40 metri, un templu mic circular de aproape 13 metri, sanctuare patrulatere de calcar și altele de andezit, plus monumentul numit azi Soarele de andezit, un disc cu zece raze așezat pe o bază de blocuri de calcar. Despre ce se întâmpla acolo și despre celebrul „calendar dacic” vorbim separat, în capitolul următor.

Terasele: partea cea mai mare și cea mai puțin cunoscută

Ce se vede azi la Sarmizegetusa Regia este o fracțiune. Zona centrală protejată are circa 183.000 de metri pătrați, dar așezarea se întindea pe kilometri de creastă, pe peste o sută de terase artificiale, construite prin săparea versantului în amonte și depunerea materialului în aval, până la roca stabilă.

Dimensiunile lucrării sunt greu de imaginat fără cifre. Terasa a XI-a depășește 200 de metri lungime, iar zidul ei de sprijin dinspre sud ajungea în antichitate la 12 până la 14 metri înălțime. Numai pentru terasa care susține templul mare circular au fost mutate peste 100.000 de metri cubi de umplutură. La asta se adaugă așezările din jur, la Fețele Albe, Rudele, Meleia sau Căprăreața, cu locuințe, anexe și ateliere.

Pe cele mai multe dintre aceste terase nu s-a săpat niciodată. De aceea, orice afirmație despre câți oameni locuiau aici rămâne o estimare, iar cifrele care circulă în presă, de la câteva mii la câteva zeci de mii de locuitori, nu au în spate un recensământ arheologic. Ce se poate spune cu temei este că densitatea de locuire din zona capitalei nu se regăsește nicăieri altundeva în Dacia preromană.

Apa adusă pe conducte

Una dintre cele mai bune dovezi că așezarea era gândită, nu improvizată, este instalația de apă. În 1950, în punctul numit La Tău, a fost descoperit un rezervor din lemn de molid cu o capacitate de circa 3.000 de litri, păstrat aproape întreg, cu un strat filtrant de pietriș și nisip și cu un tub de plumb prevăzut cu sită la ieșire.

De acolo porneau conducte din tuburi ceramice și jgheaburi de lemn de brad căptușite cu lut, care duceau apa spre terasele cu locuințe. În zona sacră există și un canal din blocuri de calcar cu secțiune în formă de U, cu o diferență de nivel de circa 1,90 metri între capete. Apa venea din izvoare aflate în imediata apropiere.

Fierari, nu doar preoți și războinici

Imaginea populară despre Sarmizegetusa se oprește la temple și la asediu. Săpăturile arată altceva: un centru de producție. Pe o terasă din apropierea unuia dintre ateliere au fost găsite lupe de fier cântărind, în total, circa 1.000 de kilograme, adică materie primă pregătită pentru prelucrare.

Cel puțin două ateliere sunt bine documentate: unul pe terasa a VIII-a, între zidul cetății și zona sacră, construit din bârne de lemn, altul în zona Căprăreața, o baracă mare de lemn cu vatră de foc în interior. Inventarul cuprinde nicovală, baroase, ciocane, clești, dălți, apărători pentru gura foalelor, lingouri și piese în curs de prelucrare. Sunt uneltele unui atelier care lucra continuu, nu ocazional. Alături de fier, pe terase apar amfore de import, vase de bronz și piese de sticlă venite din lumea greacă și romană, semnul unui comerț la distanță despre care vorbim pe larg într-un capitol separat.

Tot de aici provine și cel mai discutat obiect al sitului: vasul de lut cu inscripția DECEBALVS PER SCORILO, ștampilată înainte de ardere. Primul fragment a fost ridicat de pe sol în 1803, restul a apărut în săpăturile din 1954 și 1955. Vasul reconstituit are circa 75 de centimetri înălțime și o gură largă de peste un metru. Lectura inscripției se discută de șaptezeci de ani: Constantin Daicoviciu a susținut varianta „Decebal, fiul lui Scorilo”, I. H. Crișan a citit-o ca marcă de olar, iar C. C. Petolescu a propus o dedicație latină, „Decebal pentru Scorilo”.

Capitală, dar fără palat identificat

Este Sarmizegetusa Regia o capitală în sensul modern? Da, în măsura în care aici se adună tot ce înseamnă putere: fortificația cea mai puternică a regatului, cel mai mare ansamblu de temple din lumea dacică, producția de fier, monedele de aur care circulă în zonă și drumurile care leagă celelalte cetăți.

Nu, în măsura în care nu avem un palat regal identificat cu certitudine, nu avem inscripții de cancelarie și nu avem documente administrative. Clădirile mari de pe terase sunt interpretate ca locuințe ale aristocrației și ca spații de depozitare, dar atribuirea lor rămâne o chestiune de probabilitate, nu de dovadă directă.

După anul 106, romanii au demantelat aproape complet fortificația dacică și au ridicat pe același loc o incintă proprie, folosind ca material tamburi de coloane, dale și piese scoase din canalele zonei sacre. Ce se vede azi pe teren este, de fapt, suprapunerea a două epoci, iar despre asta vorbim într-un capitol dedicat.