Portul Cirenei: 172.650 de metri cubi de stâncă, tăiați din coasta Libiei

Apollonia era portul Cirenei, cel mai important oraș grec din Libia de azi. Un studiu publicat pe 24 septembrie 2026 în revista Libyan Studies reconstituie cum arăta coasta înainte de colonizare și cât au tăiat grecii din ea pentru a face un port: aproximativ 172.650 de metri cubi de rocă. Astăzi, o mare parte din oraș se află sub apă.

Cum arăta coasta înainte de greci

Autorii studiului, Nic Flemming, Julia Nikolaus, Saad Mohammed Boyadem și Ahmad Emrage, au combinat trei straturi de date: cercetările subacvatice făcute de o echipă de la Cambridge în 1958 și 1959, fotografii recente luate cu dronă și măsurători noi. Comparația arată că ridicările vechi sunt corecte, în limita a aproximativ 50 de centimetri.

Coasta de dinainte de colonizare nu era o plajă dreaptă. Era un șir de creste de calcar eolian, roca numită local kurkar, adică dune de nisip întărite în piatră. Aceste creste formau mai multe ridicături, cunoscute azi sub nume moderne: Tower Tomb, Grotto Reef, Camel Shoal, insula Hammam și insula Sharkea. Între ele se formau bazine adăpostite.

Adăpostul conta mult, fiindcă vântul bate aici dinspre nord-vest în 60 la sută din timp, iar valurile semnificative ajung sezonier între 1,25 și peste 4 metri. Grecii nu au ales locul la întâmplare: au ales singurul loc de pe o coastă expusă unde natura oferea deja un paravan.

Ce au tăiat din stâncă

Peste acest relief natural, constructorii au lucrat prin scădere, nu prin adăugare: au tăiat din rocă, în loc să zidească. Volumele calculate de autori, pe baza urmelor de carieră vizibile în imaginile de dronă, sunt următoarele:

• Tower Tomb: 74.613 metri cubi, adică 99 la sută din volumul inițial al dunei;
• Grotto Reef: 36.600 metri cubi;
• Camel Shoal: 2.356 metri cubi;
• în total, pe toate punctele, aproximativ 172.650 de metri cubi de rocă.

Piatra scoasă nu s-a risipit: a intrat în zidurile orașului și în construcțiile portuare. Altfel spus, cariera și portul sunt același lucru, iar golul lăsat în dună a devenit bazin. Este o soluție economică de o eleganță rară: fiecare metru cub extras aducea, în același timp, material de construcție și adâncime de acostare.

Pe fața sudică a insulei Hammam au fost identificate zece șantiere de tras corăbiile la uscat, lungi de aproximativ 40 de metri. Pe Grotto Reef, pereți paraleli tăiați în rocă marchează zone de construcție și de reparație a bărcilor. Insula Hammam se ridică azi la 7,7 metri peste nivelul mării, iar faleza ei nordică, întoarsă spre larg, are 6,5 metri.

Cum se apărau de valuri

Partea cea mai interesantă din punct de vedere tehnic este sistemul de protecție. Pe lângă diguri tăiate direct în rocă, gândite să devieze valurile dinspre nord-vest, autorii descriu capcane de valuri: șanțuri adânci, cu fundul plat, săpate pe partea dinspre larg, în spatele unei creste de piatră. Valul care trece peste creastă intră în șanț, își pierde energia acolo și nu mai ajunge în bazin.

Portul avea două bazine, unul interior, spre apus, și unul exterior. Adâncimile reconstituite pentru bazinul interior în epoca clasică sunt între 2 și 4 metri, suficient pentru navele vremii. Canalele de intrare, tot tăiate în rocă, controlau curgerea apei între bazine.

De ce orașul e azi sub apă

Explicația nu este creșterea generală a nivelului mării, ci mișcarea pământului. Apollonia se află în zona în care placa africană și cea eurasiatică se apropie, iar faliile de aici produc ridicări și coborâri verticale ale uscatului mult mai mari decât variația globală a nivelului oceanului.

Autorii reconstituie mai multe etape: o ridicare de 0,2 până la 0,5 metri în perioada imperială, cu o continuare până în jurul anului 600, apoi o coborâre masivă, de circa 3,8 metri, în secolele al VIII-lea și al IX-lea. Bilanțul net de la epoca clasică până azi este o scufundare de aproximativ 2,4 metri.

Rezultatul se vede pe teren: fundații din blocuri fasonate stau direct pe stâncă, pe fundul portului, iar cercetarea din 1958 și 1959 a cartat 28 de hectare de ruine scufundate. O parte dintre ele s-a degradat între timp, din cauza eroziunii, a furtunilor și a pescuitului cu explozibil.

Ce nu se știe încă

Cronologia mișcărilor verticale rămâne construită pe puține puncte de sprijin. Un lingou de sticlă recuperat în 1959 și datat în secolele al IV-lea și al V-lea arată că portul funcționa în perioada mișcărilor, dar un singur obiect nu datează o falie. Etapele de ridicare și de coborâre propuse sunt, deocamdată, un model, nu o măsurătoare.

Nu se știe nici câte dintre tăieturile în stâncă sunt grecești și câte au fost refăcute mai târziu, în perioada romană sau bizantină. Structurile suprapuse la diferite niveluri, pe marginile șantierelor de tragere la uscat, arată limpede că portul a fost modificat în timp, dar separarea fazelor cere datări pe care cercetarea de pe teren nu le poate face deocamdată, din cauza condițiilor de lucru din zonă.