Mihai Costăchescu, istoricul care a tipărit documentele vechii Moldove

Pe 23 septembrie 1884 se năștea, într-un sat din județul Iași, Mihai Costăchescu. Nu a condus institute și nu a ținut cursuri universitare. A fost profesor de liceu și a făcut altceva: a strâns, a transcris și a tipărit documentele Moldovei dinaintea lui Ștefan cel Mare, adică materia primă din care se scrie istoria.

Cine a fost Mihai Costăchescu?

S-a născut pe 23 septembrie 1884 la Goești, în județul Iași. A făcut liceul între 1897 și 1905, apoi Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, între 1906 și 1910, cu licență în filologie română, filologie slavă și estetică. Combinația nu este întâmplătoare: ca să citești actele Moldovei medievale, trebuie să știi slavonă.

A fost profesor de limba și literatura română la Iași, din 1912, și la Buzău, între 1913 și 1916. Între 1920 și 1930 a fost secretar al Societății istorico-arheologice a Muzeului Municipal din Iași. Din 1949 a lucrat la secția de istorie medie a Institutului de Etnografie și Folclor din Iași.

Academia Română i-a acordat în 1933 premiul „Gheorghe Asachi”, iar pe 20 mai 1939 l-a ales membru corespondent. A murit la Iași pe 18 martie 1953.

Ce a publicat, mai exact

Lucrarea care i-a fixat numele este colecția „Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, în două volume, apărute la București, la editura Viața Românească.

• Volumul I, 1931, 557 de pagini: documente interne, urice, ispisoace, surete, regeste și traduceri, din anii 1374-1437.
• Volumul al II-lea, 1932, 956 de pagini: documente interne din 1438-1456 și documente externe din 1387-1458, adică acte de împrumut, omagii, tratate, privilegii comerciale, salvconducte și scrisori.

Cele două volume acoperă împreună optzeci și patru de ani de arhivă moldovenească, de la cel mai vechi act păstrat, din 1374, până la 1458, anul dinaintea consolidării domniei lui Ștefan cel Mare. Este perioada cea mai sărac documentată din istoria Moldovei și, tocmai de aceea, cea în care fiecare act contează dublu.

A continuat apoi cu seriile domnești: „Documente moldovenești de la Ștefan cel Mare” în 1933, „Documente moldovenești de la Bogdan voievod, 1504-1517” în 1940, „Documente moldovenești de la Ștefăniță voievod, 1517-1527” în 1943 și un nou volum de documente de la Ștefan cel Mare în 1948.

În total, a semnat peste șaptezeci de lucrări: ediții de documente, monografii de orașe și sate, studii de genealogie, de onomastică și de toponimie.

De ce contează o ediție de documente?

Pentru că fără ea nu există istorie verificabilă. Un act medieval moldovenesc este scris în slavonă, pe pergament, adesea deteriorat, uneori păstrat doar într-o copie târzie sau într-o traducere de secol XVIII. Ca să poată fi folosit, cineva trebuie să îl citească, să îl transcrie, să îl dateze, să identifice locurile și persoanele din el și să explice unde se află originalul.

Această muncă nu produce teorii spectaculoase. Produce însă baza pe care lucrează toți ceilalți. Când un cititor de azi găsește pe internet anul primei atestări a satului său din Moldova, informația vine, de cele mai multe ori, printr-un lanț care trece pe undeva printr-o ediție de documente.

Titlul volumului întâi spune, de altfel, exact ce conține, în limbajul de cancelarie al vremii: urice, adică actele domnești de proprietate; ispisoace, adică actele de întărire; surete, adică traduceri vechi în română ale documentelor slavone; regeste, adică rezumate ale actelor pierdute.

Partea de documente externe din volumul al doilea are o valoare aparte. Acolo intră tratatele, omagiile, salvconductele și privilegiile date negustorilor, adică exact hârtiile care arată cum funcționa Moldova în raport cu vecinii: drumul comercial spre Liov, condițiile în care treceau mărfurile, garanțiile cerute și date. Istoria economică a secolului al XV-lea moldovenesc se scrie, în bună măsură, din aceste piese.

Ce a mai făcut în afară de documente

A cules folclor, sistematic și pe teren, timp de decenii. Colecția lui de poezie populară a fost publicată postum, în 1969, sub titlul „Folclor din Moldova”, și cuprinde balade, doine și cântece. Între ele se află și o variantă a Mioriței.

Este o îmbinare care astăzi pare ciudată, dar care era obișnuită la generația lui: același om aduna uricele boierești și cântecele ciobanilor, pentru că ambele erau considerate izvoare despre trecutul unui loc.

Ce i s-a întâmplat după 1948

Aici povestea se întunecă. Mihai Costăchescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1939. A fost repus în această calitate pe 3 iulie 1990.

Între cele două date se află reorganizarea Academiei Române din 1948, când regimul comunist a scos din rândurile ei zeci de membri. Repunerea din 1990 nu a mai apucat să însemne nimic pentru el: murise cu treizeci și șapte de ani înainte.

Volumele au supraviețuit însă mai bine decât autorul lor. Ele au continuat să fie citate și folosite inclusiv în anii în care numele lui nu mai era pomenit cu titlu academic.

Unde pot fi citite volumele astăzi?

Ambele volume din „Documentele moldovenești înainte de Ștefan cel Mare” sunt digitalizate și accesibile liber în depozitul Bibliotecii Centrale Universitare din Iași, iar colecția apare și în depozitul digital al Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj.

Munca de editare a documentelor medievale românești a continuat după el, la scară mult mai mare, prin colecția academică Documenta Romaniae Historica, la care lucrează și astăzi institutele de istorie. Volumele lui Costăchescu rămân însă prima adunare sistematică a actelor moldovenești din această perioadă și sunt citate în continuare.

Este cel mai potrivit fel de a marca ziua de naștere a unui editor de documente: nu printr-o comemorare, ci printr-un link la ce a tipărit.