- 01Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521) e cel mai vechi text datat păstrat în limba română, nu primul text scris vreodată în română.
- 02Conținutul e un avertisment militar: mișcări otomane la Dunăre și trecerea lui Mahamet-Beg, legate de campania sultanului Soliman I.
- 03Analize recente ale hârtiei arată că Psaltirea Hurmuzaki (1491-1504) e mai veche, deci nuanța dintre „primul text” și „cel mai vechi text datat” contează.
Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, scrisă în jurul datei de 29-30 iunie 1521, este cel mai vechi text datat păstrat în limba română. Conținutul ei nu e o mărturie culturală, ci un avertisment militar despre mișcări otomane la Dunăre, trimis de un negustor judelui Brașovului.
Context
La începutul secolului al XVI-lea, Țara Românească și Brașovul erau legate printr-o relație comercială densă. Negustori din Câmpulung, Târgoviște sau București vindeau și cumpărau mărfuri în piețele săsești, iar informația circula pe aceleași rute ca zahărul, postavul sau vitele. Cancelariile domnești foloseau slavona ca limbă oficială de redactare, însă limba română era deja vorbită curent și, se pare, scrisă informal, în corespondența privată dintre oameni de afaceri.
În acest cadru, un negustor pe nume Neacșu îi scrie lui Hans Benkner, judele Brașovului, o scrisoare de avertizare. Nu e un gest cultural, ci unul practic: securitatea rutelor comerciale depindea direct de mișcările armatelor otomane la graniță.
Ce s-a întâmplat, cu date
Scrisoarea a fost scrisă în jurul datei de 29-30 iunie 1521. Autorul, Neacșu din Câmpulung, i se adresează lui Hans Benkner, judele Brașovului. Documentul, pe hârtie, cu pecete pe verso, se păstrează astăzi la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Brașov. A fost descoperit în 1894 de Friedrich Stenner.
Textul este scris cu litere chirilice. Formula de salut, de la începutul scrisorii, este în slavonă, limba cancelariei și a bisericii din epocă. Corpul scrisorii, partea cu conținutul propriu-zis, este în română. Încheierea revine la slavonă.
Conținutul e un avertisment militar. Neacșu îl informează pe Benkner despre mișcări de trupe otomane la Dunăre și despre trecerea lui Mahamet-Beg prin Țara Românească, evenimente legate de campania sultanului Soliman I. Cu alte cuvinte, primul text datat păstrat în limba română nu este o poezie, o rugăciune sau un act oficial, ci o informație de securitate transmisă între doi oameni implicați în comerț.
Ce spun sursele
Din punct de vedere lingvistic, scrisoarea conține aproximativ 190 de cuvinte românești, dintre care circa 175 sunt de origine latină. Această proporție a făcut din document un reper pentru studiul evoluției limbii române și al continuității ei latine, fiind citat constant în manuale și în cercetarea filologică.
Multă vreme, scrisoarea lui Neacșu a fost socotită cel mai vechi text scris în limba română. Studiul filigranelor din hârtia pe care a fost copiată Psaltirea Hurmuzaki, un manuscris nedatat, a dus însă la concluzia că acesta a fost scris cel mai târziu între 1491 și 1504. Concluzia aparține filologilor Ion Gheție și Alexandru Mareș și a fost reluată recent de Iosif Camară. Psaltirea ar fi, așadar, mai veche decât scrisoarea lui Neacșu.
De aici nuanța importantă: formularea corectă nu este „primul text în română”, ci „cel mai vechi text datat păstrat în limba română”. Diferența nu e cosmetică. Scrisoarea lui Neacșu are avantajul unei date precise, legate de un eveniment istoric verificabil, campania lui Soliman I, ceea ce o face ușor de ancorat în timp. Psaltirea Hurmuzaki, în schimb, e datată prin analiza materialului pe care a fost scrisă, o metodă indirectă, dar din ce în ce mai riguroasă. Ambele documente contează pentru istoria limbii: din datele disponibile, Psaltirea Hurmuzaki este cel mai vechi text românesc păstrat, iar scrisoarea lui Neacșu rămâne cel mai vechi text românesc păstrat care poate fi datat precis.
Surse
- Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Brașov, prezentarea instituției și a fondurilor (scrisoarea lui Neacșu, „cel mai cunoscut document al arhivei brașovene”), https://arhivelenationale.ro/site/directii-judetene/brasov/
- Agenția de presă Rador (Radio România), Scrisoarea lui Neacşu, cel mai vechi text datat în limba română care se păstrează până astăzi, 500 de ani, 29 iunie 2021, https://www.rador.ro/2021/06/29/documentar-scrisoarea-lui-neacsu-cel-mai-vechi-text-datat-in-limba-romana-care-se-pastreaza-pana-astazi-500-de-ani/
- Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareș, Alexandra Roman-Moraru (ed.), Documente și însemnări românești din secolul al XVI-lea, București, Editura Academiei, 1979 (ediție critică)
- Ion Gheție, Alexandru Mareș, Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985
- Ion Gheție, Alexandru Mareș, De când se scrie românește?, București, Editura Univers Enciclopedic, 2001
- Iosif Camară, „Originea celui mai vechi text românesc”, Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică și traductologie, nr. 12, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2023, DOI 10.47743/rss.2023.12-9, https://mld.uaic.ro/RSS/RSS12_Camara.pdf
- Scrisă în jurul datei de 29-30 iunie 1521, de Neacșu din Câmpulung către Hans Benkner, judele Brașovului.
- Originalul, pe hârtie, cu pecete pe verso, se păstrează la Arhivele Naționale, Serviciul Județean Brașov.
- Descoperită în 1894 de Friedrich Stenner.
- Scrisă cu litere chirilice; formula de salut și încheierea sunt în slavonă, corpul scrisorii e în română.
- Din cele aproximativ 190 de cuvinte românești folosite, circa 175 sunt de origine latină.
- Transcrierea exactă a textului nu este reprodusă în acest articol; pentru citate, se recomandă consultarea unor ediții critice de specialitate.
- Detaliile complete ale analizelor recente asupra compoziției hârtiei Psaltirii Hurmuzaki și implicațiile lor exacte pentru datare rămân subiect de cercetare filologică în desfășurare.
În 1521, relația comercială dintre Țara Românească și Brașov era deja veche și densă: negustori ca Neacșu din Câmpulung circulau constant între cele două zone, iar informația despre mișcările otomane la Dunăre avea valoare directă pentru siguranța rutelor de comerț. În cancelariile domnești, limba oficială de redactare rămânea slavona, folosită și în bisericile ortodoxe din regiune. Scrisoarea lui Neacșu arată însă că, în paralel, limba română era deja scrisă curent, cel puțin în corespondența privată dintre oameni implicați în afaceri. Episodul se leagă de contextul mai larg al epocii medievale românești, marcată de presiunea constantă a expansiunii otomane asupra Țărilor Române.