Hrisovul din 20 septembrie 1459, prima atestare documentară a Bucureștiului

Pe 20 septembrie 1459, un pisar al cancelariei domnești a scris în slavonă un act de rutină: o întărire de stăpânire pentru boierul Andrei și pentru fiii lui. La final a notat, cum se obișnuia, unde fusese redactat documentul, iar locul acela se numea cetatea Bucureștilor. Este cea mai veche mențiune păstrată a numelui, iar de aici pornește tot ce știm despre începuturile scrise ale orașului.

Ce scrie, de fapt, în hrisovul lui Vlad Țepeș

Documentul este un hrisov de întărire, tipul cel mai obișnuit de act domnesc din Țara Românească secolului al XV-lea. Vlad al III-lea, cunoscut ca Vlad Țepeș, îi confirmă boierului Andrei și fiilor săi Iova, Drag și încă unul al cărui nume nu se mai poate citi stăpânirea asupra ocinelor lor de la Ponor, și îi scutește de dări și de slujbe. Nimic din text nu vorbește despre un oraș, despre târg sau despre negustori.

Bucureștiul apare într-un singur loc, în formula de încheiere, acolo unde pisarul consemna data și locul. În traducerea care circulă în literatura de specialitate, formula sună astfel:

S-a scris în septembrie 20, în cetatea București, în anul 6968.

Formula de încheiere a hrisovului

Anul 6968 nu este o greșeală. Cancelariile din Țara Românească socoteau anii de la facerea lumii, după calendarul bizantin, iar anul începea la 1 septembrie. Pentru lunile septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie, conversia se face scăzând 5.509 ani, iar 6968 minus 5509 dă 1459. Data este pe stil vechi, adică pe calendarul iulian, singurul folosit atunci în răsăritul Europei.

Limba actului este slavona, limba de cancelarie a Țării Românești. Asta nu înseamnă că oamenii de aici vorbeau slavonă, ci doar că actele oficiale se scriau așa, la fel cum se scriau în latină în Transilvania și în Regatul Ungariei.

De ce contează cuvântul cetate

Pisarul nu a scris satul sau târgul, ci cetatea. Termenul spune că în 1459 exista acolo o fortificație domnească în care Vlad Țepeș putea locui, putea ține sfat și putea emite acte. Un hrisov se dădea acolo unde se afla domnul cu curtea lui, așa că mențiunea nu este o simplă indicație geografică, ci dovada că Bucureștiul funcționa deja ca reședință.

Hrisovul din 20 septembrie nu rămâne singur. Vlad Țepeș mai emite acte la București în iunie și în august 1460, iar pe 10 februarie 1461 întărește de aici satul Godeni lui Bîra și fratelui său Godea. Documentele rămase de la el sunt puține, dar îi confirmă prezența în cetatea de pe Dâmbovița în 1459, 1460 și 1461, iar ultima dată când se știe că a fost acolo este noiembrie 1476, când asediază orașul alături de oștile regale.

Fratele său, Radu cel Frumos, își ține cancelaria la București aproape neîntrerupt: 18 din cele 23 de acte interne păstrate de la el au fost date aici, între 12 noiembrie 1463 și 16 septembrie 1473. Capitală unică orașul devine însă abia în 1659, sub Gheorghe Ghica, adică după două secole.

Ce arată săpăturile de sub Curtea Veche

Cetatea din hrisov nu este o abstracțiune. Sub centrul vechi al Bucureștiului, săpăturile începute în 1953 și reluate între 1967 și 1971 au scos la iveală zidurile curții domnești, ridicate din bolovani de râu prinși în mortar, cu subsol, parter și o curte interioară. Clădirea ridicată de meșterii lui Vlad Țepeș este un dreptunghi de 30,45 pe 22,75 metri, orientat est-vest, cu o curte interioară pătrată de circa 100 de metri pătrați și cu ziduri de 0,80 metri grosime, cu totul nesatisfăcătoare pentru o construcție militară. Pe aceste ruine a fost amenajat, între 1969 și 1974, muzeul Curtea Veche.

Sub nivelul cetății lui Vlad Țepeș, arheologii au găsit urme ale unei construcții mai vechi, din secolul al XIV-lea: o cetățuie în formă de patrulater ușor trapezoidal, cu fundații de cărămidă care închideau circa 160 de metri pătrați și cu un șanț lat de aproximativ 2,50 metri în jur. Ceramica din umplutura șanțului este din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar năruirea construcției cade în primele decenii ale veacului următor. Cât de întinsă era locuirea pe vatra viitorului oraș înainte de 1459 rămâne o întrebare deschisă. Unii cercetători citesc materialul ca semn al unei așezări deja consistente, alții susțin că zona era slab locuită în secolul al XIV-lea.

Tot aici intră o dispută veche de peste un secol. Nicolae Iorga și Constantin C. Giurescu au identificat Bucureștiul cu Cetatea Dâmboviței, pomenită în 1368, când pârcălabul Dragomir îl înfrânge pe voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi, și în 1397, când oștile transilvane îl prind acolo pe Vlad Uzurpatorul. Alți istorici au respins identificarea și au căutat cetatea în zona subcarpatică, Pavel Chihaia la Cetățeni, în Muscel. Disputa nu este tranșată nici astăzi.

Ce spune documentul și ce spune legenda ciobanului Bucur

Aproape orice copil din România a auzit povestea: un cioban pe nume Bucur și-ar fi așezat stâna pe malul Dâmboviței, ar fi ridicat o bisericuță, iar de la el ar veni numele orașului. Problema este că povestea nu apare în niciun document medieval.

Cele mai vechi urme scrise ale legendei sunt târzii. Cronicarul brașovean Johann Filstich o consemnează în 1728, călugărul franciscan Blasius Kleiner îl descrie pe Bucur, în 1761, deopotrivă ca cioban și ca haiduc, iar britanicul William Wilkinson, în cartea lui despre Principate, apărută în 1820, nu îi recunoaște niciun rol de ctitor și îl socotește doar un om înstărit de la care ar veni numele orașului. Biserica legată de nume apare într-un manual de geografie al lui Iosif Gentilie, tipărit în 1835. Între hrisovul lui Vlad Țepeș și prima consemnare a legendei trec, așadar, aproape trei secole. Forma romantică în care circulă povestea astăzi vine și mai târziu, din lucrarea lui A. Pelimon tipărită în 1858, pe care Constantin C. Giurescu o numește „o povestire romantică, fără temei”.

Biserica Bucur, cea pe care tradiția i-o atribuie ciobanului, nu poate fi mai veche de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după cercetările arheologice din 1953-1954 și din 2007-2010. Asta face relatarea populară imposibil de susținut în forma ei obișnuită.

Ce rămâne atunci? Mai multe ipoteze, niciuna demonstrată. Istoricul Ionnescu-Gion credea că numele vine de la un Bucur real, dar boier sau moșier, nu cioban, după tiparul obișnuit al toponimelor românești terminate în ești, care se formează de la numele unui întemeietor. Iorga accepta și el ideea unui Bucur, fără cioban. Lingvistul Dan Alexe propune o explicație complet diferită, pornind de la albanezul bukur, care înseamnă frumos. Călătorul otoman Evliya Çelebi a auzit, în secolul al XVII-lea, o cu totul altă poveste, legată de un nume arab. Documentele nu oferă, deocamdată, niciun arbitru.

Unde este hrisovul astăzi și ce nu știm despre el

Actul este publicat în ediția academică de referință a documentelor Țării Românești, Documenta Romaniae Historica, seria B, Țara Românească, volumul I (1247-1500), întocmit de P. P. Panaitescu și Damaschin Mioc și apărut la București în 1966, la pagina 203. Bibliografia trimite și la un comentariu istorico-filologic dedicat special hrisovului din 20 septembrie 1459, apărut în revista „Studii” în 1959.

Unde se află fizic originalul este o chestiune mai încurcată decât pare. Hrisovul a fost descoperit cu ocazia expoziției jubiliare din 1906 și publicat mult mai târziu, arată arheologul Panait I. Panait. Pagina oficială a Muzeului Municipiului București trece hrisovul între piesele colecției de documente, dar îl descrie ca facsimil, fără să spună unde se păstrează originalul. Din sursele de specialitate accesibile nu se poate stabili cu certitudine nici cota arhivistică de astăzi, nici locul în care este depozitat actul.

Mai lipsește ceva. Niciuna dintre sursele accesibile online nu reproduce lista completă a boierilor martori și formula diplomatică integrală, adică exact partea care ar spune cel mai mult despre cine conducea Țara Românească în toamna lui 1459. Studiul de referință pentru cetate rămâne articolul arheologului Panait I. Panait, publicat în 1980 în Revista Muzeelor și Monumentelor.

Un document nu întemeiază un oraș

Pe 20 septembrie 1459, cetatea Bucureștilor era deja acolo, cu ziduri, cu o curte domnească și cu destulă greutate cât domnul țării să își țină cancelaria în ea. Prima atestare documentară a Bucureștiului nu ne spune când a apărut orașul, ci de când avem despre el un text scris.

Diferența dintre cele două lucruri este întreaga miză a discuției. Restul se caută cu lopata, în straturile de sub centrul vechi, iar acolo ultimul cuvânt încă nu a fost spus.