Hrisovul din 20 septembrie 1459, prima atestare documentară a Bucureștiului

Pe 20 septembrie 1459, un pisar al cancelariei domnești a scris în slavonă un act de rutină: o întărire de stăpânire pentru boierul Andrei și pentru fiii lui. La final a notat, cum se obișnuia, unde fusese redactat documentul, iar locul acela se numea cetatea Bucureștilor. Este cea mai veche mențiune păstrată a numelui, iar de aici pornește tot ce știm despre începuturile scrise ale orașului.

Ce scrie, de fapt, în hrisovul lui Vlad Țepeș

Documentul este un hrisov de întărire, tipul cel mai obișnuit de act domnesc din Țara Românească secolului al XV-lea. Vlad al III-lea, cunoscut ca Vlad Țepeș, îi confirmă boierului Andrei și fiilor săi Iova, Drag și încă unul al cărui nume nu se mai poate citi stăpânirea asupra unor moșii, și îi scutește de dări și de slujbe. Nimic din text nu vorbește despre un oraș, despre târg sau despre negustori.

Bucureștiul apare într-un singur loc, în formula de încheiere, acolo unde pisarul consemna data și locul. În traducerea care circulă în literatura de specialitate, formula sună astfel:

S-a scris în septembrie 20, în cetatea Bucureşti, în anul 6968.

Formula de încheiere a hrisovului

Anul 6968 nu este o greșeală. Cancelariile din Țara Românească socoteau anii de la facerea lumii, după calendarul bizantin, iar anul începea la 1 septembrie. Pentru lunile septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie, conversia se face scăzând 5.509 ani, iar 6968 minus 5509 dă 1459. Data este pe stil vechi, adică pe calendarul iulian, singurul folosit atunci în răsăritul Europei.

Limba actului este slavona, limba de cancelarie a Țării Românești. Asta nu înseamnă că oamenii de aici vorbeau slavonă, ci doar că actele oficiale se scriau așa, la fel cum se scriau în latină în Transilvania și în Regatul Ungariei.

De ce contează cuvântul cetate

Pisarul nu a scris satul sau târgul, ci cetatea. Termenul spune că în 1459 exista acolo o fortificație domnească în care Vlad Țepeș putea locui, putea ține sfat și putea emite acte. Un hrisov se dădea acolo unde se afla domnul cu curtea lui, așa că mențiunea nu este o simplă indicație geografică, ci dovada că Bucureștiul funcționa deja ca reședință.

Hrisovul din 20 septembrie nu rămâne singur. Vlad Țepeș mai emite acte la București în iunie și în august 1460, apoi pe 10 februarie 1461. Radio România Cultural, într-un documentar aniversar, scrie că 18 dintre cele 25 de documente cunoscute ale domniei lui au fost date de la București. Cifra apare la o singură sursă și merită luată ca ordin de mărime, nu ca statistică definitivă, însă direcția este limpede: între 1459 și 1461, Bucureștiul era una dintre reședințele preferate ale domnului.

Pe 14 octombrie 1465, fratele său Radu cel Frumos emite un hrisov prin care Bucureștiul este trecut între reședințele domnești oficiale ale țării. Capitală unică orașul devine însă abia în 1659, sub Gheorghe Ghica, adică după două secole.

Ce arată săpăturile de sub Curtea Veche

Cetatea din hrisov nu este o abstracțiune. Sub centrul vechi al Bucureștiului, săpăturile începute în 1953 și reluate între 1967 și 1973 au scos la iveală zidurile curții domnești, ridicate din bolovani de râu prinși în mortar, cu beciuri, încăperi la parter și o curte interioară. Nivelul atribuit lui Vlad Țepeș acoperă peste 900 de metri pătrați. Pe aceste ruine a fost amenajat, între 1969 și 1974, muzeul Curtea Veche.

Arheologii au găsit și urme ale unei construcții mai vechi, din secolul al XIV-lea, sub nivelul cetății lui Vlad Țepeș. Cât de întinsă era locuirea pe vatra viitorului oraș înainte de 1459 rămâne o întrebare deschisă. Unii cercetători citesc materialul ca semn al unei așezări deja consistente, alții susțin că zona era slab locuită în secolul al XIV-lea.

Tot aici intră o dispută veche de peste un secol. Nicolae Iorga și Constantin C. Giurescu au identificat Bucureștiul cu Cetatea Dâmboviței, pomenită în legătură cu Vladislav I prin anii 1370. Alți istorici, între care Alexandru Vasilescu și Gheorghe Cantacuzino, au respins identificarea și au căutat cetatea în zona subcarpatică, la Cetățeni sau la Stoenești. Disputa nu este tranșată nici astăzi.

Ce spune documentul și ce spune legenda ciobanului Bucur

Aproape orice copil din România a auzit povestea: un cioban pe nume Bucur și-ar fi așezat stâna pe malul Dâmboviței, ar fi ridicat o bisericuță, iar de la el ar veni numele orașului. Problema este că povestea nu apare în niciun document medieval.

Cele mai vechi urme scrise ale legendei sunt târzii. Cronicarul brașovean Johann Filstich o consemnează în 1728, călugărul franciscan Blasius Kleiner îl descrie pe Bucur, în secolul al XVIII-lea, deopotrivă ca cioban și ca haiduc, iar britanicul William Wilkinson o repovestește în cartea lui despre Principate, apărută în 1820. Biserica legată de nume apare într-un manual de geografie al lui Iosif Gentilie, tipărit în 1835. Între hrisovul lui Vlad Țepeș și prima consemnare a legendei trec, așadar, aproape trei secole.

Biserica Bucur, cea pe care tradiția i-o atribuie ciobanului, datează de la începutul secolului al XVIII-lea. Asta face relatarea populară imposibil de susținut în forma ei obișnuită.

Ce rămâne atunci? Mai multe ipoteze, niciuna demonstrată. Istoricul Ionnescu-Gion credea că numele vine de la un Bucur real, dar boier sau moșier, nu cioban, după tiparul obișnuit al toponimelor românești terminate în ești, care se formează de la numele unui întemeietor. Iorga accepta și el ideea unui Bucur, fără cioban. Lingvistul Dan Alexe propune o explicație complet diferită, pornind de la albanezul bukur, care înseamnă frumos. Călătorul otoman Evliya Çelebi a auzit, în secolul al XVII-lea, o cu totul altă poveste, legată de un nume arab. Documentele nu oferă, deocamdată, niciun arbitru.

Unde este hrisovul astăzi și ce nu știm despre el

Actul este scris pe pergament și autentificat cu șnur de mătase roșie și albastră. Este catalogat în ediția academică de referință a documentelor Țării Românești, Documenta Romaniae Historica, seria B, volumul I, care acoperă intervalul 1247-1500 și cuprinde 311 acte. Bibliografia volumului trimite și la un comentariu istorico-filologic dedicat special hrisovului din 20 septembrie 1459.

Unde se află fizic originalul este o chestiune mai încurcată decât pare. Radio România Cultural și presa care îl citează pe istoricul Cristian Giosan, de la Muzeul Municipiului București, spun că actul se păstrează la Palatul Șuțu, unde ar fi fost găsit în jurul anului 1900, într-o stare foarte proastă. Pagina oficială a muzeului descrie, în schimb, un facsimil al hrisovului în colecția de documente. Diferența nu este neapărat o contradicție, fiindcă originalele fragile stau de regulă în depozit și se expune copia, dar merită spus deschis: din sursele publice nu se poate stabili cu certitudine nici cota arhivistică, nici cine l-a publicat prima dată.

Mai lipsește ceva. Niciuna dintre sursele accesibile online nu reproduce lista completă a boierilor martori și formula diplomatică integrală, adică exact partea care ar spune cel mai mult despre cine conducea Țara Românească în toamna lui 1459. Studiul de referință pentru cetate rămâne articolul arheologului Panait I. Panait, publicat în 1980 în Revista Muzeelor și Monumentelor.

Un document nu întemeiază un oraș

Pe 20 septembrie 1459, cetatea Bucureștilor era deja acolo, cu ziduri, cu o curte domnească și cu destulă greutate cât domnul țării să își țină cancelaria în ea. Prima atestare documentară a Bucureștiului nu ne spune când a apărut orașul, ci de când avem despre el un text scris.

Diferența dintre cele două lucruri este întreaga miză a discuției. Restul se caută cu lopata, în straturile de sub centrul vechi, iar acolo ultimul cuvânt încă nu a fost spus.