Incendiul de la Windscale, 10 octombrie 1957: ce spun documentele

Incendiul de la Windscale a fost descoperit în după-amiaza zilei de 10 octombrie 1957, într-un reactor britanic construit ca să producă plutoniu militar. A ars toată noaptea și a fost adus sub control cu apă abia în dimineața următoare. Ce a salvat situația a fost un sistem de filtre pe care inginerii îl luaseră în râs ani de zile.

Ce s-a întâmplat la Windscale pe 10 octombrie 1957?

Incendiul de la Windscale a izbucnit în miezul reactorului numit Pile 1, de pe situl care se cheamă astăzi Sellafield, în Cumbria. Autoritatea britanică de dezafectare nucleară rezumă urmarea într-o singură propoziție: „Both of the reactors were permanently shut down in 1957 following a fire in reactor 1”, adică amândouă reactoarele au fost oprite definitiv în 1957, după incendiul din primul.

Instalația nu era o centrală electrică. Pile 1 fusese construit până în 1946 și pus în funcțiune până în 1950, iar Pile 2 în 1951, cu un scop militar limpede: producerea de plutoniu pentru industria de apărare, pe parcursul a șase ani. Erau reactoare răcite cu aer, moderate cu grafit, alimentate cu uraniu natural, cu barele de combustibil încărcate orizontal. Aerul ieșea prin două coșuri de ventilație, înalte de 125 de metri fiecare.

De ce a luat foc un reactor care funcționa deja de șapte ani?

Din cauza unei operațiuni de întreținere care mergea de obicei fără probleme. Grafitul iradiat acumulează energie în rețeaua lui cristalină, numită energie Wigner, iar aceasta se elibera periodic prin încălzirea reactorului la putere mică, fără aer de răcire. În dezbaterea din Camera Lorzilor de la 21 noiembrie 1957 procedura este descrisă exact așa: „It is, in fact, an annealing process. It takes several days to complete it”.

Comitetul de anchetă condus de Sir William Penney a stabilit, potrivit aceleiași dezbateri parlamentare, că a doua încălzire nucleară fusese aplicată prea devreme și prea repede, „applied too soon and at too rapid a rate”. Unele cartușe de combustibil au cedat, conținutul lor a început să se oxideze lent, iar de acolo a pornit incendiul.

Raportul propriu-zis, „Report on the accident at Windscale No. 1 Pile on 10 October 1957”, semnat de William Penney, Basil F. J. Schonland, J. M. Kay, Jack Diamond și David E. H. Peirson, a fost tipărit integral abia în 2017, în Journal of Radiological Protection, vol. 37, nr. 3, pp. 780-796. Nu am putut citi textul lui integral, așa că reluăm concluziile în forma în care au fost prezentate Parlamentului în noiembrie 1957.

Cum a fost stins incendiul?

Greu și pe încercări. Dezbaterea din Camera Lorzilor arată că focul a fost descoperit în după-amiaza zilei de 10 octombrie, că s-a luptat cu el toată noaptea prin mijloace diferite și că a fost adus sub control în dimineața următoare, cu apă. Decizia de a turna apă pe un miez de grafit incandescent, cu metal fierbinte în el, nu era deloc evidentă: riscul de a produce hidrogen era real, iar nimeni nu mai făcuse asta.

Urmările se văd și azi. Incendiul a avariat atât reactorul, cât și coșul, iar o parte din combustibil a rămas blocată în canalele arse, inaccesibilă echipamentului original de descărcare. Pile 1 este, potrivit paginii oficiale a sitului, singurul reactor britanic aflat în așteptarea dezafectării care mai conține combustibil.

Cât s-a eliberat în atmosferă și ce s-a măsurat?

Cifra cea mai des reluată în literatura de specialitate privește iodul radioactiv. Un studiu de cohortă publicat în 2024 în Radiation and Environmental Biophysics pornește de la eliberarea a 1.800 TBq de iod-131, izotop cu timp de înjumătățire de opt zile. Aceeași proprietate a fost explicată și în Parlament, în 1957: radioiodul își pierde jumătate din radioactivitate la fiecare opt zile, deci problema era urgentă, nu permanentă.

• Dozele tiroidiene tipice au fost de ordinul zecilor de miligray, unele depășind 100 mGy, iar maximul măsurat a fost de 160 mGy.
• Pentru dozele nemăsurate s-a estimat că ar fi putut ajunge până la 360 mGy.
• Doza tiroidiană colectivă în Europa a fost estimată la circa 26.000 om-gray, din care circa 3.200 om-gray în Cumbria, pe o rază de 50 km în jurul sitului.
• Zona cea mai afectată a fost o bandă de litoral care se întinde circa 20 km spre sud-est de Sellafield, delimitată prin praguri de contaminare de 185 kBq pe metru pătrat și 37 kBq pe metru pătrat.

Măsura de sănătate publică a fost oprirea laptelui. Pragul stabilit a fost o concentrație măsurată de iod-131 în lapte de 3,7 kBq pe litru, interdicția a durat aproximativ șase săptămâni, iar circa trei milioane de litri de lapte au fost deversate la canal. În Camera Lorzilor s-a precizat că fermierii au fost plătiți de Milk Marketing Board, iar Autoritatea pentru Energie Atomică urma să ramburseze suma, iar restricțiile aveau să fie ridicate sâmbătă, 23 noiembrie 1957.

A fost „Cockcroft’s Folly” o cheltuială inutilă?

Nu, și asta este partea cea mai instructivă a poveștii. Filtrele fuseseră adăugate târziu, în vârful coșurilor, la insistența inginerului-șef John Cockcroft, și fuseseră poreclite batjocoritor „Cockroft’s Folly”, adică nebunia lui Cockcroft, fiindcă păreau o complicație scumpă și inutilă. Autoritatea de dezafectare nucleară scrie că filtrele acelea au reținut aproximativ 95 la sută din praful radioactiv produs de incendiu.

Altfel spus, o decizie de inginerie considerată excesivă de colegii proiectantului a fost singurul lucru care a stat între un accident grav și un accident mult mai grav. Este un argument tehnic, nu o morală: la instalații noi, fără precedent, marja de siguranță care pare risipă se judecă abia la primul accident.

Câți oameni s-au îmbolnăvit din cauza incendiului?

Răspunsul onest este că nu se știe un număr, iar estimările diferă mult între ele. Studiul din 2024 arată că pentru zonele afectate din Cumbria s-ar aștepta circa opt cazuri de cancer tiroidian, în vreme ce o estimare mai veche, a lui Clarke, mergea la ordinul a 60 de cazuri pentru doza colectivă totală. Diferența nu vine din rea-voință, ci din faptul că se calculează pe populații diferite.

Cohorta urmărită de autorii din 2024, copii expuși în Cumbria, nu a arătat un risc crescut: raportul ratelor de incidență pentru zonele 1 și 2, la cei născuți între 1950 și 1958, a fost de 0,68, cu un interval de încredere de 95 la sută între 0,24 și 1,56, iar în zona cea mai contaminată nu a fost înregistrat niciun caz. Un rezultat de acest fel nu dovedește că nu a existat niciun efect, ci că, la numărul de oameni urmăriți, un efect de mărimea așteptată nu se poate distinge statistic.

Evaluările oficiale de la 1957 mergeau mai departe. Un comitet independent al Consiliului de Cercetare Medicală a considerat „în cel mai înalt grad improbabil” ca sănătatea cuiva să fi fost afectată, iar Consiliul de Cercetare Agricolă a concluzionat că nu fuseseră afectate animalele, terenurile sau culturile. Ambele concluzii trebuie citite cu data pe ele: sunt judecăți din noiembrie 1957, nu rezultate de urmărire pe termen lung.

Ce rămâne neclar

Cantitățile eliberate au fost reevaluate de mai multe ori. O lucrare dedicată exact acestui subiect, „Atmospheric emissions from the Windscale accident of October 1957”, semnată de J. A. Garland și R. Wakeford, a apărut în Atmospheric Environment, vol. 41, nr. 18, 2007, pp. 3904-3920. Nu am putut deschide textul integral, deci nu reluăm aici cifrele ei. Cine vrea cifra cea mai nouă pentru un anumit radionuclid trebuie să pornească de la acel studiu, nu de la sintezele de popularizare.

Rămâne deschisă și întrebarea practică de pe sit: cât combustibil este încă blocat în canalele arse ale reactorului Pile 1. Pagina oficială recunoaște că unele bare sunt inaccesibile cu echipamentul original și că se testează metode de recuperare, dar nu dă o cantitate.