Blestemul faraonului: ce s-a întâmplat, de fapt, cu cei 25 de oameni expuși

Se spune că blestemul faraonului i-a ucis, unul câte unul, pe cei care au deschis mormântul lui Tutankhamon, și că pe perete era scrisă amenințarea. Verificăm trei lucruri: dacă inscripția a existat, dacă oamenii expuși au murit mai devreme decât ceilalți și dacă în morminte s-au măsurat radiații anormale. La toate trei există documente, cifre și un studiu medical care i-a numărat pe oameni.

Ce se afirmă despre blestemul faraonului și cât circulă

Blestemul faraonului se povestește așa: cei care au deschis mormântul lui Tutankhamon ar fi murit unul după altul, loviți de o amenințare scrisă pe pragul camerei funerare. Povestea are o sută de ani și nu dă semne de oboseală. O regăsim în documentare, în titluri de ziar la fiecare aniversare a descoperirii, în filme și, de câțiva ani, într-o variantă care sună mai modern: mormintele ar fi fost otrăvite cu material radioactiv, iar egiptologii ar muri de boli de sânge.

Avem de verificat trei lucruri distincte, fiindcă ele se amestecă mereu: dacă exista un blestem scris, dacă oamenii expuși au murit mai devreme decât ceilalți și dacă în morminte există radiații anormale. La toate trei răspunsul se poate da cu documente și cu măsurători, nu cu impresii.

De unde vine povestea

Howard Carter a găsit mormântul în noiembrie 1922. Finanțatorul săpăturii, lordul Carnarvon, a vândut exclusivitatea relatărilor către The Times. Decizia aceea comercială a creat golul din care s-a născut legenda: restul presei, ținut departe de mormânt, și-a luat materialul de la oameni fără nicio legătură cu Egiptul antic.

Cercetătoarea Joyce Tyldesley, egiptolog la Universitatea din Manchester, a urmărit pas cu pas felul în care s-a format povestea. Romanciera Marie Corelli a publicat în The Express, pe 24 martie 1923, o speculație despre primejdia care i-ar paște pe cei ce tulbură un mormânt. Carnarvon a murit câteva zile mai târziu, iar ea a fost declarată clarvăzătoare. Arthur Conan Doyle a adăugat ipoteza sporilor otrăvitori, iar ziarele au preluat și au amplificat.

Moartea însăși a fost consemnată imediat, fără mister. Revista Nature scria pe 14 aprilie 1923: lordul Carnarvon a murit la Cairo, pe 5 aprilie, de pneumonie survenită peste erizipel și septicemie, urmarea unei înțepături de insectă pe obraz, probabil de țânțar. Avea aproape 57 de ani și era un om cu sănătatea șubredă de la un accident de automobil din 1901.

Ce arată dovezile

Prima întrebare, inscripția. Documentația săpăturii s-a păstrat integral și se află la Griffith Institute al Universității Oxford: jurnale, carnete, fișe de obiect, planuri, desene, corespondență și fotografiile lui Harry Burton. Numai partea digitizată numără 2.265 de înregistrări de obiecte, 1.163 de note științifice, 539 de fotografii, 288 de jurnale arheologice, 273 de agende și 244 de fișe de obiect. Într-o asemenea arhivă, o inscripție cu blestem ar fi fost notată. Nu apare nicăieri. Joyce Tyldesley adaugă un argument de bun-simț: un blestem scris la intrare ar fi avut puțin rost într-o societate în care știutorii de carte erau o mică minoritate.

A doua întrebare, mortalitatea. În 2002, medicul Mark R. Nelson a publicat în British Medical Journal un studiu de cohortă retrospectivă pe exact această temă. A luat lista celor 44 de occidentali pe care Howard Carter îi consemnează ca fiind în Egipt la datele importante ale săpăturii și i-a împărțit în două grupuri: 25 care fuseseră expuși, adică prezenți la deschiderea mormântului, a camerei funerare sau a sarcofagului, și 19 care nu fuseseră.

• Vârsta medie la deces: 70 de ani la cei expuși, 75 de ani la cei neexpuși.
• Durata medie de viață după expunere: 20,8 ani la primul grup, 28,9 ani la al doilea.
• Diferențele nu sunt semnificative statistic: p=0,87 pentru vârsta la deces și p=0,95 pentru supraviețuire.
• Concluzia autorului: nu există nicio legătură semnificativă între expunere și supraviețuire, deci nicio dovadă în sprijinul blestemului.

Nu a existat nicio asociere semnificativă între expunerea la blestemul mumiei și supraviețuire, așadar nicio dovadă care să susțină existența unui blestem al mumiei.

Mark R. Nelson, British Medical Journal, 2002

Cum s-a transformat povestea

Legendele rezistă pentru că se rescriu. Varianta din ultimii ani nu mai vorbește despre spirite, ci despre radiații. În 2024, un text semnat de Ross Fellowes a apărut în Journal of Scientific Exploration, revista Society for Scientific Exploration, o publicație dedicată subiectelor de la marginea științei. Autorul este indicat fără afiliație instituțională, ca pensionar.

Teza lui: egiptologii ar muri într-un număr neobișnuit de cancere ale sângelui, iar explicația ar fi că în morminte s-au îngropat deșeuri radioactive. Argumentul filologic se sprijină pe o lectură a textelor funerare în care o mențiune despre turtă cu șofran în porțiuni de 2-3-5 ar trimite la uraniu-235. Nu este o interpretare pe care egiptologia să o recunoască, iar un asemenea salt de la un text religios la un izotop ar avea nevoie de dovezi materiale, nu de o potrivire de cifre.

Radiația din morminte, în schimb, a fost chiar măsurată, și nu de ieri. Un studiu publicat în 2007 în revista Radiation Measurements, semnat de M. Abo-Elmagd și colegii, a urmărit radonul în morminte din Luxor, iarna și vara. Valorile merg de la circa 86 becquereli pe metru cub la 6.103 becquereli pe metru cub, cu vârfuri vara, când ventilația naturală este mai slabă. Nimic din toate acestea nu cere deșeuri antice: radonul este un gaz care se degajă din rocă și se adună în spații închise, exact ca în pivnițele din multe țări.

Ce rămâne întrebare legitimă

Ar fi o greșeală ca întreaga chestiune să fie împinsă în derizoriu. Din aceleași măsurători reiese ceva real: dozele calculate pentru lucrătorii din morminte merg de la 0,369 până la 39,498 milisieverți pe an, iar în patru dintre mormintele studiate ele depășeau pragul de acțiune de 3-10 milisieverți pe an recomandat de Comisia Internațională de Protecție Radiologică. Pentru ghizi, media a fost de 1,91 milisieverți pe an, iar pentru vizitatori, sub limite. Concluzia autorilor a fost că mormintele sunt sigure pentru ghizi și vizitatori, dar că pentru personalul care petrece acolo zile întregi este nevoie de ventilație eficientă.

Deci există un risc profesional măsurabil, cu o cauză naturală și cu o soluție tehnică. Problema nu este că oamenii s-au întrebat dacă un mormânt închis poate fi periculos: întrebarea este rezonabilă. Problema este saltul de la o întrebare rezonabilă la o explicație supranaturală sau la o tehnologie care nu a existat.

Ce rămâne meritul real

Sub povestea cu blestemul stau două realizări care nu au nevoie de ea. Prima le aparține egiptenilor: un mormânt săpat în stâncă, sigilat și camuflat atât de bine încât a scăpat timp de peste trei mii de ani, într-o vale jefuită sistematic încă din Antichitate, și un inventar funerar lucrat cu o măiestrie care se vede și azi, la vitrină. Faptul că nu au scris un blestem la ușă nu îi face mai puțin pricepuți; îi face doar mai puțin asemănători cu personajele din filme.

A doua realizare este a săpătorilor. Zece sezoane de lucru, fiecare obiect fotografiat, desenat, descris și numerotat, într-o arhivă care se folosește și astăzi. Tocmai pentru că Howard Carter și echipa lui au ținut o evidență atât de strictă, se poate afirma astăzi, cu documentul în mână, că nu exista nicio inscripție cu blestem. Rigoarea lor este cea care desființează legenda crescută peste ei.

Cum recunoști o poveste umflată despre blestemul faraonului

• Caută lista. Dacă se spune că au murit mulți, întreabă câți, din câți și în cât timp. Blestemul lui Tutankhamon se destramă în clipa în care cineva numără: 25 de expuși, 19 neexpuși, fără diferență între ei.
• Uită-te unde a apărut textul. O revistă dedicată anomaliilor nu este același lucru cu o revistă de egiptologie, iar un autor fără afiliație nu are în spate o echipă care să îl contrazică înainte de publicare.
• Deosebește măsurătoarea de interpretare. Radonul din morminte este măsurat și real; deșeurile radioactive antice sunt o interpretare adăugată peste măsurătoare.
• Întreabă unde este obiectul. O tehnologie antică avansată ar fi lăsat urme materiale: minereu, unelte, contaminare. Absența lor nu este o dovadă ascunsă, este pur și simplu absență.
• Verifică actul de deces. În cazul lordului Carnarvon, cauza a fost consemnată public la două săptămâni după moarte, într-o revistă științifică, și nu a fost niciodată contestată.

Rămâne o întrebare deschisă: de ce tocmai blestemul faraonului a prins atât de bine. Au existat și alte descoperiri spectaculoase, cu finanțatori morți la scurt timp, fără să nască nimic asemănător. Explicația ține mai degrabă de istoria presei decât de Egipt, iar partea aceea este încă în lucru.