Dragoș de Giulești și diploma din 12 octombrie 1355

La 12 octombrie 1355, regele Ludovic I al Ungariei a pus pecetea dublă pe un privilegiu care confirma stăpânirea a două sate din Maramureș, Giulești și Nireș, pe seama unui român numit Dragoș, fiul lui Giula. Actul nu dăruiește nimic nou: spune limpede că moșiile erau de mai înainte „adevărată așezare și sigur loc de locuință” al lui Dragoș, al tatălui, al fraților și al strămoșilor lui. Din familia aceasta de nobili români au ieșit oamenii care stau la începuturile Moldovei, iar de aici pornește și una dintre cele mai rezistente confuzii din istoria românilor.

Ce spune diploma din 12 octombrie 1355?

Diploma este un act de confirmare, nu de donație. Dragoș, fiul lui Giula, fiul lui Dragoș, numit în latinește „Dragus filius Gyula filii Dragus, Olacus”, vine în fața regelui și îi arată două scrisori din 1349. Una este regească, însemnată cu pecetea secretă rotundă a lui Ludovic I. Cealaltă este relațiunea lui Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureș, și a lui Nicolae, fiul lui Petru, omul magistrului Andrei, fost comite al secuilor, al Brașovului și al Maramureșului.

Cele două acte priveau punerea în stăpânire a lui Giula și a fiilor lui peste satele numite „Gyulafalva juxta fluvium Maramorisii” și „Nyres”, adică Giulești, pe apa Marei, și Nireș. Regele le inserează pe amândouă „de verbo in verbum”, din cuvânt în cuvânt, și le confirmă pe seama lui Dragoș, a tatălui său și a fraților lui, numiți în act Ștefan, Tatar, Dragomir, Cuzta și Miruslo (Stephano, Tatar, Dragamer, Kuzta, Myruzlo). Privilegiul este întărit „pendentium authenticorum duplicium Sigillorum nostrorum munimine”, cu puterea celor două peceți atârnate autentice, și este dat prin mâna lui Nicolae, episcop de Zagreb, vicecancelar al curții.

Data este scrisă în forma cancelariei: „Anno domini Millesimo tercentesimo quinquagesimo quinto, quarto Idus Octobris. Regni autem nostri anno quarto decimo”. Idele lui octombrie cad la 15 ale lunii, iar numărătoarea romană este inclusivă, deci „quarto Idus Octobris” dă 12 octombrie 1355, în al patrusprezecelea an de domnie al lui Ludovic I.

De ce spune actul că moșia era mai veche decât hârtia?

Pentru că asta era situația de fapt, iar cancelaria o scrie fără ocolișuri. Formula latină este „sicut eaedem possessiones verus descensus, et certus locus mansionis ejusdem Dragus, et praedictorum patris et fratrum suorum ac praedecessorum eorumdem praefuisse dinoscuntur”, adică se cunoaște că aceleași moșii au fost adevărată așezare și sigur loc de locuință al lui Dragoș, al tatălui și al fraților lui și al strămoșilor lor.

Deosebirea nu e de nuanță. Un act de donație creează un drept; actul din 1355 recunoaște un drept care exista înainte și îl îmbracă în forma scrisă a regatului. Editorul diplomei, Ioan Mihalyi de Apșa, trage din aceeași formulă o concluzie de bun sens: dacă Giulești a rămas lui Dragoș de la înaintașii lui, numele satului trebuie să vină de la un stăpân care trăia înainte de secolul al XIV-lea.

Confirmarea vine însă cu două obligații. Dragoș, tatăl, frații și urmașii lor sunt ținuți să dea mereu „censos debitos”, dările datorate, și să se păstreze „intra consvetos mores olacorum”, în obiceiurile știute ale românilor, față de maiestatea regească. Mihalyi de Apșa arată că acest cens se numea quinquagesima, a cincizecea parte din produsele lor, și trimite pentru dovadă la diploma din 20 martie 1360.

Cine era Dragoș, fiul lui Giula, și ce a primit în 1360?

Era un nobil român din Maramureș care, la cinci ani după confirmarea Giuleștiului, intră în rândul nobilimii regatului cu drepturi depline. La 20 martie 1360, datat „tredecimo calendas Aprilis”, în al nouăsprezecelea an de domnie, Ludovic I îi dăruiește lui Dragoș și fiilor lui, Giula și Ladislau, șase sate românești din Maramureș: Slatina (Zalatina), Breb (Hatpatokfalva), Copăcești (Kopacsfalva), Desești (Deszehaza), Hărnicești (Hernicshaza) și Sat-Șugatag (Sugatagfalva), cu veniturile de a cincizecea parte.

• Motivul scris în act: slujbe credincioase „specialiter autem in restauratione terrae nostrae Moldauanae”, mai ales la restaurarea țării noastre moldovenești.
• Fapta concretă: a adus înapoi la credința statornică față de coroana regească „plures Olachos rebellantes”, mulți români răsculați care se abătuseră de la calea credinței datorate.
• Răsplata de statut: aceleași drepturi și titlu de nobilime pe care le au „caeteri veri primi et naturales regni nostri Nobiles”, ceilalți nobili adevărați, primi și firești ai regatului, care oștesc sub steagul regesc.

Mai târziu, în 1364, același rege a trebuit să întărească donația cu pecete nouă, pentru că cea veche se pierduse în războiul purtat împotriva patarenilor bosniaci. Sunt amănunte mici, dar ele arată cum funcționa de fapt o cancelarie medievală.

A fost Dragoș de Giulești întemeietorul Moldovei?

Documentele nu îl arată domnind în Moldova, ci slujind acolo pentru regele Ungariei, iar apropierea dintre cele două figuri pare să vină dintr-o confuzie târzie. Cronicile moldovenești așază „descălecatul” lui Dragoș la 1359. Leon Șimanschi a arătat, iar Pavel Parasca reia demonstrația, că 1359 este o dată artificială, introdusă în scrierea cronicărească abia la 1451, născută din confundarea lui Dragoș, fiul lui Giula din Giulești, cu descălecătorul omonim.

Dragoș de Giulești a condus în 1359 o expediție militară în Moldova, pentru înăbușirea mișcării împotriva ungurilor, și a fost răsplătit pentru asta la 20 martie 1360. În formularea lui Șimanschi, „restauratorului” autorității maghiare i s-a atribuit „rolul descălicătorului omonim”. De aici și un amănunt care nu se potrivea de mult: nicio cronică nu spune că Dragoș ar fi murit în scaun după cei doi ani de domnie, iar motivul e simplu, pentru că Dragoș din Giulești se afla la 20 martie 1360 viu și nevătămat în Maramureș.

Bogdan și fiii săi, plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră țară moldovenească

Diploma regelui Ludovic I, 2 februarie 1365

Trecerea în Moldova care este dovedită documentar este deci a lui Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, nu a lui Dragoș. Dar aici se cuvine o măsură dreaptă: că o legendă nu se confirmă nu înseamnă că Maramureșul nu a contat. Disputa istoricilor este despre identitatea persoanelor și despre ani, nu despre faptul că din nobilimea românească a acestui ținut au ieșit oamenii care au stat la începuturile Moldovei. Lipsa unei dovezi rămâne absență, nu dovadă a contrariului.

Unde este originalul diplomei din 1355?

Privilegiul care îl privește pe Dragoș de Giulești nu se păstrează în original, iar textul pe care îl citim azi vine prin copii. Mihalyi de Apșa spune limpede, în nota lui, că a tipărit diploma după transumptul original al conventului din Lelesz din anul 1764, comunicat lui în 1866 de Georgiu Jura, protonotarul comitatului, și că Ștefan Szilágyi avusese la mână originalul transumptului regesc din 1355. Situația nu este neobișnuită: din cele 366 de diplome publicate de Mihalyi, 76 sunt copii din secolele XVII-XIX, după cercetarea lui Teofil Ivanciuc din 2022.

Și data unuia dintre actele din 1349 este o problemă de ediție, nu de lectură. Relațiunea voievodului este datată la sărbătoarea sfântului Marcu Apostol și Evanghelist, adică 25 aprilie, dar editorul judecă în notă că scriitorul diplomei a greșit, scriind Marcu în loc de Matei, 21 septembrie, de vreme ce punerea în stăpânire s-a putut face numai după ziua Crucii, 14 septembrie. Ziua acelui act din 1349 este, așadar, o îndreptare a editorului.

În schimb, un lucru s-a petrecut sigur pe teren, la zece zile după privilegiu. În joia dinaintea sărbătorii sfântului Dumitru, adică 22 octombrie 1355, omul regelui, „Comite Drag olaco de Bedeuhaza”, împreună cu un preot al capitlului din Agria, a umblat hotarele Giuleștiului și Nireșului, cu vecinii și megieșii chemați după lege, iar hotarele au fost întărite fără ca nimeni să se împotrivească. Capitlul a raportat la 29 noiembrie 1355.