Cuirasatele clasei Kaiser: de ce s-a scufundat singură flota germană

Pe 21 iunie 1919, la câteva minute după amiază, cinci nave de linie germane de câte 24.310 de tone au început să se umple cu apă într-un golf din Orkney, din ordinul propriului lor amiral. Erau cuirasatele clasei Kaiser, cele mai scumpe obiecte construite până atunci de Imperiul German, și niciuna nu câștigase vreo bătălie. Drumul lor, de la amendamentul votat de Reichstag în 1908 până la bucățile de catarg rămase azi pe nisipul din Scapa Flow, arată ce se întâmplă cu o armă gândită special ca să nu fie folosită.

Cum a ajuns Germania să comande cinci cuirasate noi în 1909

Cele cinci nave nu au fost votate de Reichstag drept adaosuri la flotă. Au fost votate drept înlocuitoare. Acolo stă toată istoria lor.

Legea flotei din 1900 fixase mărimea marinei germane, nu creșterea ei nelimitată. Trucul a venit în 1908, printr-un amendament scurt, aparent tehnic, la regula de înlocuire a navelor vechi. Jonathan Steinberg, care a studiat actul în „Transactions of the Royal Historical Society” (volumul 21, 1971, paginile 25-43), citează formularea esențială: „Cu excepția navelor distruse, navele de linie și crucișătoarele vor fi înlocuite după 20 de ani”. Până atunci termenul fusese de douăzeci și cinci de ani. Steinberg arată ce a produs schimbarea: un calendar de construcție pentru anii 1908-1917, obținut fără o lege nouă și fără o dezbatere nouă despre mărimea flotei.

Efectul practic merită desfășurat, fiindcă e miezul subiectului. Navele care deveneau brusc „înlocuibile” erau mici cuirasate de apărare de coastă din anii 1890, de vreo patru mii de tone, bune pentru gurile fluviilor. Înlocuitoarele lor au fost nave de 24.310 de tone. Pe hârtie, o simplă înlocuire. În realitate, o multiplicare de șase ori a tonajului, cu bani deja aprobați. De aceea navele clasei Kaiser apar în documentele de șantier sub nume de lucru care încep cu „Ersatz”, adică înlocuitor.

Volumul colectiv coordonat de Matthew S. Seligmann, Frank Nägler și Michael Epkenhans, „The Naval Route to the Abyss: The Anglo-German Naval Race 1895-1914” (Boydell & Brewer, 2015), pune anul 1908 în context: Marea Britanie semnalase atunci limpede că este dispusă să intre în cursa înarmării navale, iar conducerea germană, după înțelegerea anglo-rusă din 1907, se vedea tot mai izolată în Europa. Capitolul „Tirpitz Triumphant? German Naval Policy 1908-1911” (paginile 277-348) urmărește cum amiralul Alfred von Tirpitz a obținut ce voia în ciuda piedicilor diplomatice. În iunie 1912 avea să treacă prin Reichstag un nou amendament la legea din 1900, al treilea în numai șase ani.

Cinci nave, cinci șantiere, trei ani

Datele de construcție sunt bine stabilite, fiindcă au fost recopiate din registrele de șantier în rapoartele de inventar făcute la Scapa Flow pentru Historic Environment Scotland. Raportul echipei ORCA Marine de la University of the Highlands and Islands, semnat de Sandra Henry, Kevin Heath și Mark Littlewood, dă pentru „Friedrich der Grosse” punerea chilei pe 26 ianuarie 1910, lansarea la apă pe 19 iunie 1911 și intrarea în serviciu pe 15 decembrie 1912, la șantierul AG Vulcan din Hamburg. „Kaiserin” a fost începută în noiembrie 1910, lansată pe 11 noiembrie 1911 și pusă în serviciu pe 14 mai 1913, la Howaldt, în Kiel. „König Albert” a fost începută pe 17 iulie 1910, lansată pe 27 aprilie 1912 și intrată în serviciu pe 31 iulie 1913, la șantierul Schichau. Celelalte două, „Kaiser” și „Prinzregent Luitpold”, completează seria.

Dimensiunile sunt identice pentru toate cinci: 172,4 metri lungime, 29 de metri lățime, 9,1 metri pescaj, 24.310 de tone. Viteza maximă măsurată a fost de 22,4 noduri la „Friedrich der Grosse” și de 22,1 noduri la celelalte. Artileria secundară cuprindea patrusprezece tunuri de 15 cm, opt de 8,8 cm și încă patru de 8,8 cm montate pentru tragere antiaeriană, plus cinci tuburi lanstorpile submerse de 50 cm. Artileria principală era formată din zece guri de foc grele, așezate în cinci turele duble, fiecare turelă cântărind peste 400 de tone, cifră consemnată de echipa de scafandri care a măsurat piesele rămase pe fund. Calibrul era de 30,5 cm, calibrul greu standard al marinei germane din acei ani, pe care același raport britanic îl dă pentru navele de generație apropiată, „Grosser Kurfürst” și „Derfflinger”.

De ce a construit Germania o flotă pe care nu a putut-o folosi?

Pentru că flota nu fusese gândită să lupte, ci să descurajeze. Asta e cheia întregii povești, și e și motivul pentru care navele au sfârșit pe fundul unui golf scoțian fără o bătălie câștigată.

Formula lui Tirpitz este citată de Jeremy Stocker în studiul „Tirpitz’s Trap”, apărut în „Naval War College Review” (volumul 76, numărul 1, iarna 2023, paginile 120-132): „Germania trebuie să aibă o flotă de o asemenea putere încât, chiar și pentru cea mai mare putere navală, un război cu ea să implice riscuri care să îi pună în pericol propria supremație”. Nu victoria, ci riscul victoriei era produsul. Michael Epkenhans, în capitolul despre strategia navală germană publicat de National Institute for Defense Studies din Tokio, arată că Tirpitz îi promisese împăratului o flotă care să îi facă pe britanici să piardă „orice înclinație de a ne ataca”, și că ținta concretă era un raport de trei la doi față de Royal Navy, suficient pentru „o șansă corectă într-un război împotriva Royal Navy, mai ales dacă acel război avea loc sub tunurile de la Heligoland” (pagina 31).

Calculul avea un cusur de fond, pe care Epkenhans îl numește direct: britanicii nu au venit să lupte sub tunurile germane. Au instituit o blocadă la distanță, închizând Marea Nordului la cele două capete, din Scoția până în Norvegia și prin Canalul Mânecii. Flota germană s-a trezit cu o armă construită pentru o bătălie care nu avea să se dea în locul prevăzut. A trecut, scrie Epkenhans, la o „strategie de război mic” (pagina 37), iar rolul ei real a devenit acela de „flotă în ființă care apăra coasta Germaniei de o invazie” (pagina 39).

Stocker rezumă rezultatul fără milă: „Cursa înarmării navale a Germaniei cu Marea Britanie a avut patru faze, și Germania le-a pierdut pe toate”.

Ce spun documentele epocii despre aceste nave

Pentru clasa Kaiser avem noroc: fiecare etapă importantă a lăsat un document public, iar documentele se citesc până azi.

Prima categorie o formează dezbaterile parlamentare. Ședințele Reichstagului se tipăreau integral, în „Verhandlungen des Reichstages. Stenographische Berichte”, iar volumul 247, pe anul 1908, este digitizat de Bayerische Staatsbibliothek. Acolo, nu în amintirile de după război, se vede cum a fost formulată și apărată public regula de înlocuire la douăzeci de ani.

A doua categorie o formează listele contemporane. În ianuarie 1919, revista „Proceedings” a U.S. Naval Institute (volumul 45, numărul 1) tipărea, la rubrica de note profesionale, inventarul flotei germane predate, pe clase. Printre navele de linie apar, în ordinea dată atunci, „Friedrich der Grosse” ca navă amiral, „König Albert”, „Bayern”, „Kaiser”, „Markgraf”, „Kronprinz Wilhelm”, „Prinz-Regent Luitpold”, „Kaiserin” și „Grosser Kurfürst”, alături de cinci crucișătoare de bătălie, opt crucișătoare ușoare și „patruzeci și nouă dintre cele mai noi” distrugătoare din flotilele 1, 2, 3, 6 și 7. Toate cele cinci nave ale clasei Kaiser sunt pe listă. Textul adaugă, la timpul viitor: „Mâine, din câte înțeleg, aceste nave vor porni sub escortă puternică spre Scapa Flow, ca să rămână acolo până când tratatul de pace le va decide soarta”.

A treia categorie este cea juridică, și e cea mai importantă pentru felul în care s-a încheiat totul. Textul armistițiului din 11 noiembrie 1918 se citește în ediția oficială americană de documente diplomatice, „Foreign Relations of the United States”, suplimentul 1 pe 1918, volumul I, documentul 384. Clauza 23 cere dezarmarea și internarea a șase crucișătoare de bătălie, zece nave de linie, opt crucișătoare ușoare, dintre care două puitoare de mine, și „cincizeci de distrugătoare dintre tipurile cele mai moderne”. Clauza 22 cere predarea a 160 de submarine. Clauza 26 lasă blocada neatinsă: „Condițiile de blocadă stabilite de puterile aliate și asociate rămân neschimbate”.

Tratatul de la Versailles, semnat pe 28 iunie 1919, adaugă stratul final. Articolul 181 lasă Germaniei în serviciu cel mult „6 nave de linie de tipul Deutschland sau Lothringen, 6 crucișătoare ușoare, 12 distrugătoare, 12 torpiloare”. Articolul 184 este tăios: „De la data intrării în vigoare a prezentului tratat, toate navele de război germane de suprafață care nu se află în porturi germane încetează să aparțină Germaniei, care renunță la orice drept asupra lor”. Articolul 190 fixează pentru viitor plafoane de tonaj: 10.000 de tone pentru navele blindate, 6.000 pentru crucișătoarele ușoare, 800 pentru distrugătoare, 200 pentru torpiloare. Cu alte cuvinte, nicio navă germană nu mai putea depăși nici jumătate din tonajul unui cuirasat clasa Kaiser.

Ce s-a întâmplat la Jutlanda, în 31 mai-1 iunie 1916?

Cea mai mare confruntare de nave de linie a războiului s-a încheiat fără un învingător limpede, iar amiralul german a recunoscut-o în scris. Flota germană a ieșit în larg, a dat peste Grand Fleet, a pierdut mai puține nave decât adversarul și s-a întors acasă, lăsând blocada exact unde era.

Manevra care a salvat flota germană a fost întoarcerea simultană a întregii linii de bătaie, cu fiecare navă rotindu-se pe loc. Chris Madsen, în studiul publicat în „British Journal for Military History” (volumul 9, numărul 3, 2023, paginile 83-107), arată cum era predată bătălia la Școala superioară de război a armatei franceze, la Paris, în anii 1920-1921, și reține formularea de atunci pentru „întoarcerea în U a flotei germane în ziua bătăliei de la Jutlanda”. Verdictul predat francezilor era dublu, și tocmai de aceea instructiv: Jutlanda e „o victorie frumoasă, incontestabilă a flotei britanice, care însă nu a redus-o cu totul la neputință: Germania are încă o flotă în ființă”. Și, în altă parte a cursului, „o acțiune indecisă, fără influență asupra desfășurării și asupra rezultatului final al operațiilor”.

Partea germană a ajuns la aceeași concluzie mai repede. Epkenhans citează un memorandum în care amiralul Reinhard Scheer admitea că, în ciuda pierderilor britanice mai mari, confruntarea „nu schimbase nimic” (pagina 39). Iar motivul pentru care flota ieșea totuși din când în când în larg nu era unul operativ. Scheer a ordonat lovituri ofensive, scrie Epkenhans, din „considerații de moral, dar și politice, anume justificarea existenței marinei” (pagina 38). O flotă care nu se arată nu poate cere bugete.

Stocker reia o formulare de atunci care a rămas lipită de bătălie: „Flota germană și-a atacat gardianul, dar e tot în închisoare”.

De ce s-au răsculat echipajele flotei germane în toamna anului 1918?

Pentru că oamenii trimiși să moară într-o bătălie fără rost au refuzat, iar refuzul lor a pornit prăbușirea Germaniei. Documentele stau în Arhiva Federală Germană, în fondul Ministerului de Interne al Reichului și în arhiva personală a amiralului Magnus von Levetzow.

Pe 24 octombrie 1918, când tratativele de armistițiu erau deja începute, Scheer a emis un ordin de flotă care cerea „o ultimă bătălie decisivă” împotriva Royal Navy, cu flota germană împinsă până în Canalul Mânecii. Echipajele au înțeles imediat ce însemna: o luptă care nu putea schimba rezultatul războiului, dată la câteva zile de pace. Arhiva Federală rezumă urmarea: „Pe 28 octombrie 1918, marinari de pe nave de linie și nave de război germane au refuzat pentru prima dată să se supună”. Refuzul a început pe navele de linie ale escadrelor I și III, ancorate la Wilhelmshaven. În noaptea de 29 spre 30 octombrie, fochiștii au stins focurile sub cazane, adică au scos navele din starea de a mai putea pleca. Pe 31 octombrie răsculații au cedat.

Până aici, un incident. A doua parte a transformat incidentul în revoluție. Escadrei a III-a i s-a ordonat să se întoarcă la Kiel în noaptea de 1 noiembrie, cu răsculații de la Wilhelmshaven la bord. În aceeași seară, 250 de marinari s-au adunat la Casa Sindicatelor din Kiel și au format o delegație care cerea eliberarea camarazilor arestați. Delegația a fost respinsă, iar răspunsul autorităților a fost să interzică adunările și să închidă și să blocheze Casa Sindicatelor. Pe 3 noiembrie, câteva mii de oameni au demonstrat în Kiel, cerând sfârșitul războiului și condiții de trai mai bune. Guvernatorul orașului a ordonat să fie întâmpinați „cu toate mijloacele, dacă e nevoie și cu forța armelor”. Bilanțul consemnat de Arhiva Federală: „Șapte morți și 29 de răniți”. În zilele următoare, scrie aceeași sursă, „tulburările s-au răspândit în toată Germania”.

Epkenhans pune în cuvinte simple ce gândeau oamenii de la bord: nu vedeau „niciun rost în a-și sacrifica viața pentru un sistem care le refuzase drepturi egale” (pagina 40). Cu alte cuvinte, flota construită ca instrument de prestigiu al monarhiei a fost cea care a răsturnat monarhia.

Cum au ajuns cuirasatele germane la Scapa Flow?

Prin internare, nu prin predare, și distincția a decis tot ce a urmat. Armistițiul nu a transferat navele aliaților: le-a dezarmat și le-a trimis la ancoră într-o rada străină, cu echipaje germane reduse la bord, până la semnarea păcii.

Locul îl alesese războiul însuși. Scapa Flow, golful larg închis între insulele Orkney, la nordul Scoției, fusese baza principală a Grand Fleet în amândouă războaiele mondiale. Acolo au fost duse navele germane în noiembrie 1918. Naval History and Heritage Command, serviciul istoric al Marinei Statelor Unite, dă componența forței internate: unsprezece nave de linie, cinci crucișătoare de bătălie, opt crucișătoare ușoare și cincizeci de distrugătoare. Numărul navelor de linie, unsprezece, este mai mare decât cele zece cerute de clauza 23, fiindcă lista a fost completată ulterior. Raportul britanic de inventar de la Scapa Flow dă totalul final: „Erau șaptezeci și patru de nave internate când amiralul Ludwig von Reuter a ordonat scufundarea flotei”.

Șapte luni de ancoră într-un golf rece, fără cărbune suficient, fără curier regulat și fără știri de încredere, au făcut din internare o așteptare apăsătoare. O fotografie din colecțiile publice britanice arată marinari germani pescuind de pe puntea unui distrugător la Scapa Flow.

Ce s-a întâmplat, de fapt, pe 21 iunie 1919?

Von Reuter a ordonat deschiderea valvelor de fund pe toate navele deodată, iar flota s-a dus la fund mai repede decât au reușit britanicii să reacționeze. Din șaptezeci și patru de nave internate, cincizeci și două s-au dus la fund.

Cronologia este bine stabilită. Serviciul istoric al Marinei americane consemnează că von Reuter a dat semnalul în jurul prânzului și că „abia la amiază, după vreo 40 de minute de la începutul operației, personalul britanic a observat că ceva nu era în ordine”. Viceamiralul Fremantle, comandantul escadrei britanice, a aflat la ora 12 și 20 de minute, prin radio. Ofițerii germani de pe fiecare navă au ridicat pavilionul imperial, apa a năvălit prin valvele deschise, iar britanicii au încercat ce se mai putea: să remorcheze navele care se scufundau spre apă mică și să le pună pe uscat. Aceeași sursă notează cum a justificat von Reuter gestul: din ziarele care ajungeau la bord înțelesese că Germania avea să semneze tratatul de la Versailles, iar tratatul urma să îi reteze marinei orice putere.

Aici intră un amănunt juridic. Pe 21 iunie 1919 navele erau încă, formal, germane. Tratatul de la Versailles, al cărui articol 184 le scotea din proprietatea Germaniei, a fost semnat o săptămână mai târziu, pe 28 iunie, iar articolul își leagă explicit efectul de „data intrării în vigoare a prezentului tratat”, venită și mai târziu. Von Reuter a scufundat nave care, la data faptei, nu încetaseră să fie ale statului său. Pe asta s-a sprijinit toată apărarea germană de după.

Pierderile omenești nu au venit din scufundare, ci din tragerile de după. Pagina oficială a Royal Navy dedicată comemorării din 2019 spune limpede: „Nouă germani au fost uciși și 16 răniți, împușcați de marinari britanici în timp ce vâsleau spre uscat după ce își sabotaseră navele”. National Records of Scotland, arhiva națională a Scoției, consemnează 1.774 de militari germani salvați în acea zi. La Lyness Royal Naval Cemetery, pe insula Hoy, Orkney Islands Council arată că odihnesc, lângă morții britanici, „mormintele a 13 marinari ai Flotei de Mare germane, din noiembrie 1918 până în iunie 1919”.

Pentru ce s-a văzut în golf în acele ore avem și o mărturie directă, păstrată în arhiva scoțiană: scrisorile aspirantului Robert Stewart-Peter. „Când am ocolit Fara, am văzut o priveliște extraordinară. Părea că cineva luase un pumn de distrugătoare și le aruncase pe plajă, care cum a nimerit.” Bilanțul dat de pagina oficială a Royal Navy pentru navele mari: „Cincisprezece din cele 16 nave de linie și crucișătoare de bătălie, și trei din fiecare cinci dintre cele 50 de distrugătoare germane internate la Scapa, au fost scufundate”.

Nicio navă a clasei Kaiser nu a fost salvată în acea zi. Toate cinci s-au dus la fund.

Cine a ridicat de pe fundul mării un cuirasat de 24.000 de tone?

Două firme britanice, Cox and Danks și apoi Metal Industries Ltd., cu o metodă care înainte de ele nu fusese încercată la asemenea tonaje. Între 1929 și 1939 au scos de pe fundul Scapa Flow, bucată cu bucată, cea mai mare parte a flotei germane, iar toate cele cinci nave ale clasei Kaiser au fost ridicate.

Principiul era simplu de explicat și foarte greu de executat. Majoritatea cuirasatelor se răsturnaseră și zăceau cu fundul în sus. Scafandrii astupau fiecare deschizătură din carenă, apoi se pompa aer comprimat în compartimente până când nava, devenită un clopot de aer uriaș, se desprindea de fund și urca. Raportul de inventar pentru Historic Environment Scotland arată de ce teoria dădea greș în practică: la „Prinzregent Luitpold”, aflată la vreo 32 de metri adâncime, aerul scăpa prin hublourile rămase deschise, iar ridicarea a trebuit încercată de mai multe ori. Lucrările pregătitoare începuseră în februarie 1931; nava a fost ridicată pe 9 iulie 1931, pusă pentru scurt timp pe banca de nisip de la Rysa, și a plecat de la Lyness abia în mai 1933, remorcată de trei remorchere germane și unul britanic.

„Kaiser”, răsturnată și așezată cu fundul în sus la vreo 20 de metri, a fost ridicată de Cox and Danks pe 21 martie 1929. Catargele și coșurile fuseseră strivite, iar toată suprastructura atârna dedesubtul carenei. Turelele, de peste 400 de tone fiecare, au fost demontate la Lyness, iar turnul de comandă a trebuit în cele din urmă rupt cu explozibil. Nava a plecat de la Lyness pe 20 iulie 1929 spre Rosyth.

Celelalte trei au intrat pe mâna firmei Metal Industries: „König Albert” ridicată pe 31 iulie 1935, cu remorcarea spre sud întârziată săptămâni de furtuni; „Kaiserin” pe 14 mai 1936, după opt luni de lucru, apoi dusă la Rysa pentru scoaterea suprastructurii; „Friedrich der Grosse” pe 29 aprilie 1937. Pentru comparație, crucișătorul de bătălie „Hindenburg” a cerut patru ani de muncă înainte de a fi ridicat, pe 22 iulie 1930, iar „Derfflinger”, ridicat pe 25 iulie 1939, nu a mai găsit un doc uscat liber la Rosyth și a fost dus la tăiere la Faslane abia în aprilie 1946, după al doilea război mondial.

Din cele cincizeci și două de nave scufundate, raportul britanic arată că patruzeci și cinci au fost recuperate. Optsprezece distrugătoare fuseseră puse pe uscat chiar în ziua scufundării și împărțite între aliați, iar alte treizeci și unu au fost scoase din apă la Scapa Flow.

Ce a mai rămas azi din clasa Kaiser și cum știm ce știm

Din cele cinci nave nu a rămas nimic întreg. Oțelul lor a fost topit în Scoția în anii 1930, iar ce se mai vede pe fundul mării sunt lucrurile care au căzut de pe ele în timpul ridicării: catarge, posturi de observație blindate, platforme de proiector, șalupe, trolii de cărbune, un compas repetor.

Aici intervine arheologia, și e partea în care se vede cum se lucrează. Între 2017 și 2019, două echipe au cartat sistematic locurile de salvare pentru Historic Environment Scotland. Prima, ORCA Marine de la University of the Highlands and Islands, a lucrat pe „Friedrich der Grosse”, „Kaiserin”, „König Albert”, plus „Hindenburg”, „Von der Tann”, „Grosser Kurfürst” și „Derfflinger”. A doua, SULA Diving împreună cu ORCA, semnată de Kevin Heath și Malcolm Thomson, a acoperit în 2019 restul, inclusiv „Kaiser” și „Prinzregent Luitpold”.

Metoda a avut patru straturi, iar fiecare a verificat ce spunea celălalt. Mai întâi arhiva: jurnalele de salvare ale firmei Metal Industries, registrele firmelor, hărțile hidrografice. Apoi sonarul cu scanare laterală, pe două frecvențe, 780 de kilohertzi pentru detaliu și 325 pentru acoperire, cu benzi de 100 sau 150 de metri și o precizie de poziționare de plus sau minus trei metri. Apoi verificarea pe teren: scafandri autonomi până la 40 de metri și cameră de luat vederi coborâtă de la bord pentru siturile mai adânci. La final, o bază de date geografică conformă cu standardul britanic MEDIN, legată la registrul național al patrimoniului.

Rezultatele sunt mărunte și tocmai de asta prețioase. Pe situl principal al „Friedrich der Grosse” sonarul a dat patru anomalii, numerotate de la SS059 la SS062; descrierile mai vechi vorbeau despre un loc „spălat de curenți, cu o șalupă, un catarg și proiectoare”. Clopotul navei a fost recuperat în 1984, de la situl secundar de la Rysa Little, de membrii clubului de scufundări Golden Lion. La „Kaiserin” au fost identificate anomaliile SS053-SS055, într-o groapă dublă săpată de curent, cu șalupă și catarge. La „König Albert”, anomaliile SS056-SS058, cu o șalupă, o mașină cu abur și rămășițe de catarg mare. Pe situl „Kaiser”, scafandrii au găsit catargul din prova cu postul de observație blindat și turnul de conducere a focului, două platforme de proiector, structuri de punte de comandă, un telemetru, trolii și capace de cărbune. Pe situl „Prinzregent Luitpold”, catargul din prova cu un post de observație protejat împotriva schijelor, un compartiment de bronz pentru aparatura de compas, un compas repetor și motorul diesel al unei șalupe.

Concluzia raportului din 2019 spune exact ce aduce nou: „Dovezile de pe fundul mării povestesc ridicarea și mutarea fiecăreia dintre navele salvate în Scapa Flow, înainte de remorcarea spre sud, la tăiere”. Adică nu navele, ci operația de salvare este monumentul.

Un avertisment din aceeași literatură merită reținut. Innes McCartney, într-o lucrare din 2016 depusă în depozitul universitar de la Bournemouth University, a măsurat ce se întâmplă cu epavele navale lăsate nepăzite: „cel puțin 65% dintre epavele din câmpul de bătălie purtau urmele salvării comerciale, elicele și condensatoarele putând fi văzute, în special, ca scoase”. În 2009, o firmă olandeză a jefuit sistematic epava crucișătorului de bătălie „Queen Mary”, cu o pagubă estimată la vreo 65.000 de lire sterline.

Cât de protejate sunt siturile acum

Protecția a venit în trepte, și ultima e foarte recentă. În 2001, Historic Scotland a clasat șapte epave ale Flotei de Mare germane drept monumente de importanță națională. În 2019, Orkney Islands Council discuta propunerea unei zone marine protejate pentru patrimoniu, cu o consultare publică între 20 februarie și 17 aprilie 2019. Decizia a venit în 2025: guvernul scoțian a anunțat pe 11 august 2025 desemnarea a două astfel de zone, Scapa Flow și locul naufragiului navei „Queen of Sweden” din Shetland, cu intrare în vigoare pe 1 noiembrie 2025. Fișa de desemnare a Historic Environment Scotland, cu codul HMPA10, dă data de 28 octombrie 2025.

Motivarea oficială numește Scapa Flow „cea mai mare concentrare relativ accesibilă de epave de nave de război și de structuri asociate din Regatul Unit, și probabil din apele europene”. Ce se mai află acolo, din flota germană, sunt trei nave de linie de clasă König, „König”, „Kronprinz Wilhelm” și „Markgraf”, toate de vreo 175 de metri și toate cu fundul în sus, la nord-est de insula Cava; patru crucișătoare ușoare, „Cöln”, „Dresden”, „Brummer” și „Karlsruhe”, între 142 și 155 de metri, culcate pe o parte; și trei torpiloare, S54, V83 și S36. Niciun cuirasat clasa Kaiser nu e printre ele.

Grija pentru starea epavelor nu e nouă. Un raport de teren al University of St Andrews, din 1997, consemna că „ultimele lucrări de cartare ale Marinei fuseseră făcute la sfârșitul anilor 1980”, că nu mai erau planificate cartări de anvergură și că epavele „au ajuns acum la punctul critic al procesului de degradare”.

Dezbaterea dintre istorici: a meritat flota de bătălie?

Istoricii nu se mai ceartă pe fapte, ci pe judecata lor. Iar liniile de ruptură sunt trei, limpezi și vechi de o jumătate de secol.

Prima privește momentul 1908. Jonathan Steinberg, în studiul din 1971, pune accentul pe cuvântul „choices”, adică alegeri, din însuși titlul lucrării sale: amendamentul la regula de înlocuire nu a fost impus de o necesitate tehnică, a fost o decizie politică luată conștient, care a împins cursa înarmării într-o fază nouă. Volumul coordonat de Seligmann, Nägler și Epkenhans în 2015 nuanțează: tot în 1908 Marea Britanie a semnalat că e dispusă să intre în cursă, iar cancelarul Bernhard von Bülow și conducerea germană citeau atunci izolarea țării după înțelegerea anglo-rusă din 1907 drept o schimbare de fond a datelor strategice. Diferența nu e mică: la Steinberg, Germania alege; la volumul din 2015, Germania alege într-o lume care strânsese deja ușile.

A doua privește valoarea strategică a flotei. Epkenhans e cel mai sever: teoria riscului a fost construită pe presupunerea unei blocade apropiate, iar presupunerea a fost greșită. Jeremy Stocker, în 2023, merge mai departe și tratează cazul ca pe o lecție de descurajare eșuată; el notează însă, corect, că „ideea potrivit căreia o putere inferioară poate descuraja una mai puternică nu e nici originală, nici neapărat greșită”, fiind o variantă a conceptului de flotă în ființă. Altfel spus, nu ideea a fost absurdă, ci felul în care a fost pusă în practică.

A treia privește Jutlanda, și acolo dezbaterea e cea mai veche. Chris Madsen arată, pe baza cursurilor franceze din 1920-1921, că profesioniștii de atunci țineau deja ambele capete ale lanțului: victorie britanică incontestabilă și, în același timp, acțiune indecisă, fără efect asupra operațiilor. Partea germană, prin memorandumul lui Scheer citat de Epkenhans, spunea același lucru în 1916. Cearta de mai târziu, despre cine a câștigat, s-a purtat mai mult în presă și în memorii decât în rapoartele operative.

Un punct important rămâne în afara dezbaterii: ce a vrut von Reuter pe 21 iunie 1919, și dacă a primit vreun ordin de la Berlin. Serviciul istoric al Marinei americane consemnează explicația amiralului, aceea că a acționat pe baza știrilor din ziare despre semnarea păcii, și faptul că își trimisese acasă, înainte, oamenii socotiți revoluționari, ca să fie sigur de ascultarea celor rămași. Faptul că a îndepărtat echipajele nesigure arată o pregătire făcută cu cap. Cât a fost inițiativă proprie și cât instrucțiune primită mai înainte este o întrebare la care documentele publicate nu dau un răspuns care să închidă discuția.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Datele mari sunt stabilite, fiindcă vin din registre de șantier, din dezbateri parlamentare tipărite, din tratate publicate și din jurnale de salvare. Ce nu se poate stabili este intenția unui singur om într-o singură zi, și judecata de ansamblu asupra unei flote care nu a fost niciodată folosită cum fusese gândită.

O precizare de metodă merită spusă la final, din respect pentru cifre. Rapoartele de inventar britanice sunt excelente pentru poziții, adâncimi și date de salvare, fiindcă acolo se lucrează cu măsurători proprii, făcute la fața locului. La fișele tehnice de construcție, recopiate din literatura de specialitate, apar greșeli de tipar: în raportul din 2018, linia de armament principal al navelor clasei Kaiser dă zece tunuri, număr corect, dar un calibru care nu poate fi cel real. Pentru calibru, același raport e de încredere acolo unde descrie navele de generație apropiată din aceeași flotă. Verificarea încrucișată nu e un lux, e meseria.

Ce se petrecea în spațiul românesc în aceiași ani

Același document care a trimis cuirasatele germane la Scapa Flow a desființat și pacea impusă României. Nu e o coincidență de povestit: sunt două clauze ale aceluiași text.

Armistițiul din 11 noiembrie 1918, în ediția oficială americană de documente diplomatice, cere la clauza 23 internarea celor zece nave de linie germane, iar la clauza 15, „abandonarea tratatelor de la București și Brest-Litovsk și a tratatelor suplimentare”. Pacea separată de la București, semnată pe 24 aprilie în stil vechi, adică 7 mai 1918, și niciodată ratificată de regele Ferdinand, a fost desființată prin aceeași convenție care trimitea flota germană la internare. Reintrarea României în război, pe 28 octombrie în stil vechi, adică 10 noiembrie 1918, a fost posibilă exact fiindcă Germania se prăbușea, iar prăbușirea începuse la bordul navelor de linie din Wilhelmshaven, pe 28 octombrie, și la Kiel, pe 3 noiembrie. Mai puțin de două săptămâni despart primul refuz de la bordul navelor de linie germane de ziua în care România a reintrat în război. Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară a dedicat subiectului o masă rotundă, consemnată în „Revista de Istorie Militară” (numerele 3-4 pe 2018), pusă sub titlul care leagă tocmai cele două momente, tratatul din mai și reintrarea din noiembrie.

Comparația de scară spune și ea ceva, dacă e făcută cinstit. În 1916, cele mai puternice nave de luptă ale României erau patru monitoare fluviale, „Mihail Kogălniceanu”, „Alexandru Lahovari”, „Lascăr Catargiu” și „Ion C. Brătianu”, lansate la apă în 1907 împreună cu opt vedete torpiloare, după cum arată Muzeul Național al Marinei Române. Flota de operații din 1916 cuprindea, potrivit studiului comandorului dr. Ioan Damaschin publicat în revista „Polis” (volumul VI, numărul 2, 2018), aceste patru monitoare, opt vedete, serviciile de mine și torpile, un convoi de aprovizionare, un spital mobil, un șantier naval mobil și grupul de baterii de coastă „Elisabeta” de la Oltenița. Pe Dunăre, începând cu 18 august 1916, monitoarele au sprijinit trupele de uscat la capul de pod de la Turtucaia, apoi la Rasova și Flămânda în septembrie, la Cernavodă, Topalu și Hârșova în octombrie și noiembrie, și mai departe la Brăila, Galați, Tulcea și până la Chilia. Împotriva lor au stat cinci monitoare austro-ungare, staționate la Rusciuk.

Diferența nu e de curaj, e de ordin de mărime, și trebuie spusă ca atare: un singur cuirasat clasa Kaiser era, în tonaj și în calibru, de cu totul altă categorie decât un monitor fluvial, iar artileria sa principală trăgea proiectile de un calibru pe care nicio navă românească nu l-a purtat vreodată. În schimb, monitoarele au făcut exact ce fuseseră construite să facă, pe fluviul pentru care fuseseră construite, în ani în care cele cinci cuirasate germane stăteau la ancoră. Potrivit Forțelor Navale Române, în 1914 marina militară română avea în dotare patruzeci de nave, dintre care numai trei mai vechi decât Războiul de Independență. O marină mică și nouă, folosită, față de una mare și nouă, nefolosită.

Mai rămâne o observație de patrimoniu. Muzeul Național al Marinei Române, la Constanța, păstrează un patrimoniu organizat pe 14 colecții, cu aproximativ 12.000 de exponate, printre care mine fluviale concepute și fabricate în unitățile pirotehnice ale armatei române, modelele Rădulescu și Vîslowski, și decorații străine primite de ofițeri români, inclusiv ordine prusiene. Artileria grea a flotei germane nu a ajuns niciodată în Marea Neagră; urmele diplomatice și personale ale aceleiași lumi au ajuns, însă, în arhivele și în colecțiile românești.