Peste 5.200 de oase spun ce mânca o gospodărie din epoca fierului

Într-un sat fortificat din centrul Peninsulei Iberice, locuit între aproximativ 900 și 500 î.Hr., arheologii au strâns peste 5.200 de resturi de animale din gropile de deșeuri ale unui singur grup de locuințe. Studiul publicat în iulie 2026 în revista Archaeological and Anthropological Sciences arată o gospodărie care își mânca animalele târziu, după ce storsese din ele tot ce se putea: lapte, lână, tracțiune. Carnea tânără, calul și broasca țestoasă apar în altă parte, lângă clădirile interpretate drept altare de casă.

Situl și eșantionul

Cerro de San Vicente este un deal din marginea orașului Salamanca, în centrul Spaniei, pe care s-a aflat un sat împrejmuit cu zid, locuit în prima epocă a fierului. Zona pe care s-a concentrat cercetarea are 600 de metri pătrați, dintre care 400 sunt astăzi amenajați pentru public, și a fost folosită mai ales între aproximativ 650 și 500 î.Hr.

Autorii studiului, Rocío Pazos-García, Antonio Blanco-González și Esteban Álvarez-Fernández, au lucrat pe peste 5.200 de resturi faunistice. Dintre ele, 1.784 au putut fi identificate până la nivel de specie sau de grup, adică aproximativ 34 la sută. Restul erau prea sfărâmate: aproape două treimi din fragmente măsoară mai puțin de șase centimetri.

Ce se mânca, în proporții

• Ovicaprine, adică oi și capre: 43,5 la sută din resturile identificate.
• Vite: 21,1 la sută.
• Porci: 15,5 la sută.
• Cervide, adică cerbi și căprioare: 12 la sută.
• Cabaline: 3,3 la sută.
• Sporadic, lagomorfe, broaște țestoase și pește.

Cifra care sare în ochi este cea a cervidelor. Doisprezece la sută din resturi provin din vânat, o proporție mare pentru o comunitate care avea deja turme. Vânătoarea nu era, așadar, un moft, ci o parte reală a aprovizionării.

Ce spun sursele despre vârsta animalelor

Cea mai limpede concluzie a studiului vine din dinți. Marea majoritate a animalelor tăiate erau indivizi în vârstă, cu uzură dentară accentuată. Asta înseamnă o strategie de creștere orientată către produsele secundare: oaia dă lână și lapte, vita dă lapte și muncă, iar carnea vine la capăt, când animalul nu mai poate da altceva.

Oasele confirmă munca. Autorii au găsit patologii osoase tipice animalelor de tracțiune: metapodii îngroșate și falange cu exostoze, adică îngroșări de os apărute din suprasolicitare. Vitele de la Cerro de San Vicente trăgeau la plug sau la car.

Excepțiile sunt la fel de vorbitoare. Resturile de animale tinere, mai ales de ovicaprine, apar asociate cu clădirile interpretate ca altare de casă, ceea ce sugerează mese cu caracter special sau ritual. Șapte fragmente de carapace de broască țestoasă, din speciile Mauremys leprosa și Emys orbicularis, au urme de ardere și apar numai în legătură cu aceste clădiri. Calul, cu cele 3,3 procente ale lui, purta urme de tranșare, deci ajungea în farfurie, dar contextul și fragmentele de zăbală făcute din corn arată un animal care își câștiga, în epoca aceea, un statut de prestigiu.

Pus cap la cap, tabloul este al unei gospodării mari, cu mai multe familii sub același acoperiș economic, care își administra turmele cu grijă și își rezerva carnea bună pentru ocazii. Autorii vorbesc despre practici intens ritualizate, fiindcă tocmai alegerile care par mici, un miel tânăr, un cal, o broască țestoasă arsă, se grupează în jurul acelorași câteva clădiri. Nu sunt resturi de masă aruncate la întâmplare, ci urmele unei ordini.

Ce nu se știe încă

Fragmentarea foarte mare a eșantionului limitează concluziile. Peste 33 la sută din oase au urme de dinți, semn că au trecut prin gura câinilor înainte să ajungă în groapă, iar separarea oii de capră rămâne nesigură la indivizii tineri.

Autorii recunosc și o lipsă care îi încurcă: dacă strategia era într-adevăr orientată spre lapte, ar trebui să apară mai multe piese ceramice de strecurat, iar acelea sunt izbitor de rare în sit. Fie laptele se prelucra altfel, fie vasele nu s-au păstrat. În sfârșit, baza de comparație e subțire: pentru interiorul Peninsulei Iberice nu există multe studii de faună de aceeași amploare pe așezări contemporane, deci nu se poate spune încă dacă gospodăria de la Salamanca era regula sau excepția.