Mănăstirea de pe insula Lismore: 187 de creuzete și 742 de fragmente de tipar

Pe insula Lismore, în Argyll, pe coasta de vest a Scoției, un proiect de arheologie comunitară a scos la lumină urmele unei mănăstiri timpurii cunoscută până acum mai ales din tradiție. Cele mai grăitoare obiecte nu sunt de aur, ci de lut ars: 187 de creuzete și 742 de fragmente de tipar, adică resturile unui atelier de bijuterii.

Ce s-a săpat pe Lismore

Săpăturile au fost conduse de Clare Ellis, de la Argyll Archaeology, pentru Societatea istorică din Lismore, în două campanii: septembrie 2021 și mai 2022. Finanțarea a venit din granturi ale Societății Anticarilor din Scoția, de la Hunter Archaeological Trust și din donații, inclusiv prin finanțare participativă.

Locul este cel al bisericii Sfântul Moluag, care a fost mai târziu catedrala diocezei de Argyll. Din catedrala medievală se păstrează corul, folosit azi ca biserică parohială, iar nava, lungă de circa 38 de metri și lată de 7,2 metri, se cunoaște din cercetări mai vechi. Noutatea nu este clădirea medievală, ci ce stă dedesubt și în jur.

Printre descoperiri se află o clădire ovală de piatră, datată în secolele al IX-lea și al X-lea, cu acoperișul distrus de foc și reparată ulterior cu o pardoseală de dale. În jurul bisericii s-a confirmat un cimitir cu un traseu de incintă timpuriu medieval, de o parte și de alta a lăcașului.

Un atelier de bijuterii la mănăstire

Cifrele atelierului sunt neobișnuit de mari pentru un sit insular.

• 187 de creuzete, adică vase mici în care se topeau metalele;
• 742 de fragmente de tipar pentru turnarea pieselor de podoabă;
• piese de os sculptate, folosite ca matrițe pentru modelarea foiței de aur;
• cercuri de lemn de la vase cu doage și fragmente de cutie de tisă.

Analiza prin fluorescență de raze X a confirmat prelucrarea aurului, a argintului și a cuprului. Creuzetul și tiparul sunt, în arheologie, dovezi mai tari decât bijuteria însăși: o podoabă poate fi adusă de oriunde, dar un creuzet cu urme de aur nu călătorește, fiindcă nu are nicio valoare în afara atelierului. Unde sunt creuzete, acolo s-a lucrat.

Pe sit s-a găsit și un fragment de dală de cruce din șist de clorit, piatra verde închis folosită pentru sculptura timpurie din zonă. Trei fragmente dintr-o dală de cruce de secol al VIII-lea, cu decor împletit, ornament în cheie și spirale, erau deja cunoscute din acest loc și au fost mutate în 2009 la muzeul din Lismore, pentru siguranță.

Cimitirul și datările

Din cimitir au fost recuperate 16 schelete și 1.066 de fragmente osoase dezarticulate, adică oase amestecate de săpăturile și de înmormântările ulterioare. Datările cu radiocarbon arată că locul a fost folosit pentru îngropăciuni de pe la secolul al VII-lea până în secolul al XIII-lea.

Șase secole de folosire neîntreruptă schimbă statutul sitului. O biserică de sat are un cimitir; un centru care funcționează șase sute de ani, cu atelier de metale prețioase și cu sculptură în piatră, are altă greutate. Tocmai de aici vine aprecierea cercetătorilor că este vorba de o mănăstire importantă, nu de un lăcaș local.

Ce era Lismore în evul mediu

Tradiția leagă începutul comunității de Moluag, un misionar venit din Irlanda, care ar fi întemeiat aici o așezare monastică în secolul al VI-lea și despre care fișele de patrimoniu consemnează anul morții, 592. Este contemporanul mai puțin celebru al lui Columba de la Iona, iar insulele de pe coasta de vest a Scoției erau, în acele secole, punctele de sprijin ale creștinării dinspre Irlanda.

Mult mai târziu, locul devine scaun episcopal: fișa serviciului arheologic din vestul Scoției consemnează întemeierea diocezei de Argyll de către papa Inocențiu al III-lea, al cărui pontificat a început în 1198. Catedrala a fost restaurată în 1900, când clopotnița a fost mutată pe frontonul de est.

Ce nu se știe încă

Întemeierea din secolul al VI-lea rămâne, deocamdată, tradiție. Cea mai veche datare cu radiocarbon obținută în cimitir merge până la secolul al VII-lea, nu până la secolul al VI-lea, deci săpătura confirmă un centru timpuriu, dar nu confirmă data pe care o dă tradiția. Diferența de un secol pare mică, dar este exact diferența dintre o legendă de întemeiere și un fapt datat.

Nu se știe nici pentru cine lucra atelierul, nici ce ieșea din el. Tiparele și creuzetele spun ce metale se topeau, nu ce obiecte s-au vândut și unde au ajuns. Și nu se știe cât din așezarea monastică mai există în pământ: cele două campanii au cercetat o suprafață mică, în jurul bisericii actuale.