Crucea și fluviul. Creștinismul în spațiul românesc după retragerea romană (secolele IV-IX)
Laurențiu Dicu (2026). Crucea și fluviul. Creștinismul în spațiul românesc după retragerea romană (secolele IV-IX). Historix Academic. https://historix.ro/academic/crestinismul-spatiul-romanesc-secolele-iv-ix/
Creștinismul de la Dunărea de Jos între retragerea aureliană și pragul secolului al X-lea, citit regiune cu regiune: o Biserică de oraș în Dobrogea, cu episcopi și 58 de biserici, și o credință fără ierarhie proprie la nordul fluviului, care se vede mai ales în limbă.
This study examines the Christianisation of the territory of present-day Romania between the Aurelian withdrawal (271-275) and the threshold of the tenth century, region by region and century by century, following the method set out by Nelu Zugravu in 1997: an object counts as Christian only if it carries a specific sign, a tradition is accepted only if an early source supports it, and comparison with the rest of the Empire is obligatory. Two very different histories emerge. South of the Danube, in the Roman province of Scythia, Christianity was an urban Church with bishops known by name, at least 58 excavated churches, a martyrs' crypt at Niculitel and theologians who reached Rome. North of the river it was a faith without a hierarchy of its own, carried by villages, captives, traders and a handful of imperial bridgeheads, visible in small objects and above all in language. The Gothic Churches of the fourth century, three of them at the same time, provide the richest written evidence for Christianity north of the Danube in the whole period. The Danubian episcopal network collapsed at the beginning of the seventh century together with the frontier; for the seventh to ninth centuries Christian objects north of the river are almost absent, and organised Church life returns only through Bulgaria after 864 and through the Byzantine reconquest of the Lower Danube in 971. Where specialists disagree, both positions are given with the names of those who hold them, and the sites discussed are listed with their RAN record and the reference publication. A closing comparative chapter sets the north-Danubian silence against the neighbouring regions in the same centuries: the archbishopric Justinian created at Justiniana Prima and the lead seals of its archbishop John, the Christian population of the Keszthely culture that outlived the seventh century around the basilica of Fenékpuszta while Sirmium lost its episcopal institutions after 582, the numbered masonry churches of Great Moravia at Mikulčice, and the Köttlach-type graves at Deta, Sălacea and Zalău, whose cross-bearing ornaments are attributed to Christian communities with an explicitly stated reservation.
Nu există un singur răspuns, fiindcă au fost două istorii paralele. În Dobrogea, provincie romană până în secolul al VII-lea, creștinismul a fost o Biserică de oraș, cu episcopi atestați la Tomis, cu cel puțin 58 de biserici descoperite și cu o criptă de martiri la Niculițel. La nordul Dunării, aceeași perioadă nu a avut nicio episcopie proprie: creștinismul se vede în obiecte mărunte, în câteva capete de pod imperiale și, mai ales, în vocabularul latin al credinței, în timp ce cuvintele ierarhiei sunt slavone, semn că Biserica organizată a venit mai târziu, după creștinarea Bulgariei din 864 și după revenirea Bizanțului la Dunăre în 971.
Pe scurt
- Între secolele al IV-lea și al IX-lea, creștinismul spațiului românesc a avut două fețe foarte diferite. La sudul Dunării, în Dobrogea, a fost o Biserică de oraș, cu episcopi cunoscuți pe nume, cu cel puțin 58 de biserici descoperite și cu teologi ajunși la Roma. La nordul fluviului a fost o credință fără episcopi proprii, purtată de sate, de captivi, de negustori și de câteva capete de pod imperiale, care se vede în obiecte mărunte și, mai ales, în limbă.
- Goții de la nordul Dunării au avut în secolul al IV-lea trei Biserici în același timp: una niceeană, cu martiri ca Sava Gotul, înecat în Buzău la 12 aprilie 372; una a lui Wulfila, omoiană; și una a audienilor. Cele mai bogate izvoare scrise despre creștinismul de la nordul Dunării din toată perioada sunt chiar acestea, despre goți.
- Rețeaua episcopală dunăreană s-a prăbușit la începutul secolului al VII-lea, odată cu frontiera. Pentru secolele VII-IX, la nordul Dunării aproape că nu există obiecte creștine, iar Biserica organizată revine abia prin Bulgaria creștinată după 864 și prin Bizanțul întors la Dunăre în 971. Ce a supraviețuit între timp se vede în vocabular: cuvintele de bază ale credinței sunt latine, cele ale ierarhiei sunt slavone.
Introducere. De ce acest dosar
Întrebarea „când au devenit românii creștini” primește de obicei unul din două răspunsuri. Primul, formulat în istoriografia bisericească, pornește de la tradiția Sfântului Andrei și spune că românii „s-au născut creștini”. Al doilea, formulat de o parte a arheologilor, observă că la nordul Dunării, în afara câtorva puncte de pe malul fluviului, nu s-a descoperit nicio biserică înainte de secolele IX-X și că obiectele creștine mai vechi sunt puține, izolate și adesea de proveniență nesigură.
Dosarul acesta nu pleacă de la niciunul. Pleacă de la ce s-a găsit și de la ce s-a scris în epocă, regiune cu regiune și secol cu secol, cum cerea Nelu Zugravu1 în sinteza lui din 1997: un obiect este creștin numai dacă poartă un semn specific, o tradiție se acceptă numai dacă are un izvor vechi, iar comparația cu restul Imperiului este obligatorie.2 Unde specialiștii nu sunt de acord, arătăm ambele poziții, cu numele celor care le susțin.
Perioada este cea dintre retragerea aureliană (271-275) și pragul secolului al X-lea, cu un epilog despre revenirea Bizanțului la Dunăre în 971. Geografic, privim trei zone care au avut destine diferite: Dobrogea, adică provincia romană Scythia, care a rămas în Imperiu până în secolul al VII-lea; câmpia și dealurile de la nordul Dunării, unde Imperiul a revenit de mai multe ori prin capete de pod; și interiorul arcului carpatic, fosta provincie Dacia, care a ieșit definitiv din Imperiu.
Capitolul 1. Harta stăpânirilor: unde și cât a fost Imperiul la Dunăre
Nimic din istoria creștinismului acestor ținuturi nu se înțelege fără o hartă a puterii. Creștinismul antic a fost o religie a orașelor și a Imperiului: episcopul stătea în oraș, iar orașul exista acolo unde exista administrația romană. De aceea, cronologia stăpânirii imperiale este, în același timp, o cronologie a posibilităților Bisericii.
1.1 Dobrogea: o provincie romană timp de patru secole
Provincia Scythia a fost creată de Dioclețian între 286 și 293, cu capitala la Tomis. Zugravu dă intervalul exact al creării provinciilor Moesia Secunda și Scythia: între 21 iulie 286 și 1 martie 293.3 Dobrogea a rămas parte a Imperiului, fără întrerupere, până la începutul secolului al VII-lea. Sub Iustinian, printr-o lege din 536, Scythia și Moesia au fost puse, împreună cu Caria, insulele Cicladelor și Ciprul, sub un comandant nou, quaestor exercitus, astfel încât provinciile de la Dunăre să fie aprovizionate pe mare din cele bogate.4
1.2 Malul stâng: capetele de pod
La nordul fluviului, Imperiul a revenit de mai multe ori, de fiecare dată prin fortificații de pe malul stâng, legate de cetăți de pe malul drept. Sunt două momente mari: epoca lui Constantin cel Mare și a urmașilor lui, în secolul al IV-lea, și epoca lui Iustinian și a urmașilor lui, în secolul al VI-lea. Capitolul 4 le descrie pe larg.
1.3 Tabel: stăpânirea imperială la Dunărea de Jos
| Perioada | Zona | Ce se întâmplă | Sursa |
|---|---|---|---|
| 271-275 | Fosta Dacie | Retragerea administrației și a armatei la sudul Dunării | literatura generală |
| 286-293 | Dobrogea | Se creează provincia Scythia, capitala la Tomis | Zugravu 1997, p. 332 |
| iulie 328 | Oltenia | Constantin se află la Oescus; podul Oescus-Sucidava | Opriș et al. 2022 |
| 332 | Nordul Dunării | Victoria asupra goților, tratat valabil până în 365 | Opriș et al. 2022 |
| 367-369 | Muntenia, Moldova | Războiul lui Valens cu goții lui Athanaric; Daphne folosită ca bază | Ammianus XXVII.5 |
| înainte de 376 | Oltenia | Podul lui Constantin nu mai e folosit | Opriș et al. 2022 |
| 491-518 | Oltenia | Sucidava refăcută sub Anastasius | Madgearu 2003 |
| 14 aprilie 535 | Banat, Oltenia | Novela XI: Recidiva și Litterata, „dincolo de Dunăre”, din nou supuse | Novela XI |
| 536 | Dobrogea | Quaestura exercitus | Novela 41 |
| după 565 | Drobeta | Circulație monetară puternică sub Iustin al II-lea | Madgearu 2003 |
| în jurul lui 600 | Drobeta | Încetează locuirea | Madgearu 2003 |
| 602-614 | Dunărea de Jos | Revolta lui Focas, prăbușirea frontierei, ruperea limes-ului scitic | Zugravu 1997, p. 453 |
| 680-681 | Dobrogea și nord-estul Bulgariei | Se formează hanatul bulgar la sudul Dunării | Zugravu 1997, p. 453 |
| 971 | Dobrogea | Ioan Tzimiskes recucerește Dunărea de Jos | Zugravu 1997, p. 456 |
Pentru Dobrogea, „stăpânirea bizantină” are deci două epoci: una lungă, de la Dioclețian până la începutul secolului al VII-lea, și una mai târzie, din 971 până spre sfârșitul secolului al XII-lea, care depășește cadrul acestui dosar. Între ele sunt trei secole în care regiunea a ieșit aproape cu totul din izvoare.
Capitolul 2. Tradiția Sfântului Andrei: două lecturi
Orice discuție despre începuturile creștinismului românesc ajunge la Sfântul Apostol Andrei. Tradiția merită tratată serios, tocmai pentru că a supraviețuit atâtea secole, dar cu ambele lecturi pe care le face astăzi cercetarea.
2.1 Ce spune textul
Cea mai veche mărturie sigură este în Istoria bisericească a lui Eusebiu din Cezareea, scrisă la începutul secolului al IV-lea. Eusebiu spune, citându-l pe Origen, care trăise în secolul al III-lea, că, după tradiție, apostolii și-au împărțit lumea: Toma a primit Parția, Andrei Scythia, iar Ioan Asia (Historia Ecclesiastica III, 1, 1).
2.2 Prima lectură: o memorie veche a unei misiuni reale
Istoricii Bisericii, între care Emilian Popescu5, Mircea Păcurariu6 și, mai recent, V. V. Muntean, citesc în „Scythia” lui Origen un spațiu larg, la vest și la nord de Marea Neagră, care include și Dobrogea. Ei subliniază că Origen transmitea o tradiție deja acceptată și că neutralitatea textului îi dă greutate.7 Muntean apără și prezența unui episcop de Tomis la conciliul de la Niceea din
- Tot acestei lecturi îi aparține ideea că memoria populară, adică noaptea de Sfântul Andrei și
obiceiurile ei, păstrează un ecou al vechimii creștinismului în regiune.
2.3 A doua lectură: o geografie simbolică
Zugravu, în cartea din 1997 și în studiul introductiv la corpusul Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis din 2008, susține că tradiția se sprijină pe un singur pasaj, că Faptele lui Andrei nu pomenesc Scythia și că „Scythia” lui Eusebiu ține de o geografie a împărțirii lumii între apostoli, „valabilă doar într-o istorie a Mântuirii”.8 Tradiția s-a amplificat după secolul al IV-lea, când Constantinopolul a făcut din Andrei argumentul propriei apostolicități în rivalitatea cu Roma. Zugravu ajunge la concluzia că „creștinismul din spațiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică”. Al. Niculescu amintește9 că și Harnack și D. M. Pippidi s-au îndoit de felul în care pasajul lui Origen a ajuns la Eusebiu.10
2.4 Ce se poate spune cu dovezile de azi
Ambele tabere sunt de acord asupra unui lucru: textul vorbește despre Scythia, nu despre Dacia. Dacă misiunea a avut loc, ea privește în primul rând Dobrogea și nordul Mării Negre. Pentru fosta provincie Dacia, tradiția nu spune nimic direct. Un detaliu interesant vine dintr-o sursă la care rar se face trimitere: calendarul gotic din secolul al IV-lea, păstrat într-un manuscris de la Milano, are sărbătoarea Sfântului Andrei la 29 noiembrie, adică aceeași dată ca azi.11 Zugravu explică cultul lui Andrei și al lui Filip la goți prin tradiția creștinilor din Asia Mică luați captivi în secolul al III-lea, nu printr-o amintire a misiunii lor în Scythia.12
Capitolul 3. Dobrogea: o Biserică de oraș
3.1 „Excepția scitică”: un singur episcop pentru o provincie întreagă
Istoricul Sozomen, care scria în jurul anului 440, observa un lucru neobișnuit: în Scythia, „după un obicei vechi care se păstrează și azi, toate bisericile din întreaga țară sunt sub conducerea unui singur episcop”, cel de la Tomis, „metropola”.13 În altă parte repetă: „sunt multe orașe în Scythia, și totuși au toate un singur episcop”.14 În restul Imperiului, fiecare oraș avea episcopul lui. Această „excepție scitică” a durat până la sfârșitul secolului al V-lea sau începutul secolului al VI-lea, când provincia a primit episcopii în orașele ei.
Tot Sozomen păstrează cel mai cunoscut episod din viața Bisericii tomitane din secolul al IV-lea. Împăratul Valens, arian, a venit la Tomis în timpul războiului cu goții (367-369) și i-a cerut episcopului Vetranio, pe care Theodoret îl numește Bretanion, să treacă de partea lui. Episcopul a refuzat, a fost exilat, iar împăratul l-a rechemat de teama unor tulburări în rândul scythilor.13
3.2 Episcopii de la Tomis
Tabelul de mai jos separă episcopii atestați de documente de cei pe care îi păstrează doar tradiția hagiografică. Distincția contează: listele populare dau adesea nume pe care niciun document din epocă nu le confirmă.
| Episcop | Data | Unde e atestat | Statut |
|---|---|---|---|
| Evangelicus | sfârșitul secolului III | Pătimirea Sfinților Epictet și Astion | numai tradiție hagiografică |
| Efrem | începutul secolului IV | sinaxare, 7 martie | numai tradiție |
| Marcus | 325, Niceea | unele versiuni ale listelor de semnături de la Niceea | listele sunt discutate |
| Vetranio (Bretanion) | 367-369 | Sozomen VI.21; Theodoret IV.35 | sigur |
| Gerontius | 381, Constantinopol | listele de semnături ale conciliului | sigur, după literatura de specialitate |
| Theotimus I | în jurul lui 392, încă în 403 | Ieronim, De viris illustribus 131; Socrates VI.12; Sozomen VII.26 | sigur |
| Timotheus | 431, Efes | actele conciliului de la Efes | sigur, după literatura de specialitate |
| Ioannes | 448-449 | actele sinodale | după literatura de specialitate |
| Alexander | 451, Calcedon | actele conciliului de la Calcedon | după literatura de specialitate |
| Theotimus al II-lea | 458 | scrisoarea către împăratul Leon I | după literatura de specialitate |
| Paternus | în jurul anilor 498-520 | actele sinodului de la Constantinopol din 519-520; discul de argint cu numele lui | sigur; primul care semnează „mitropolit” |
| Valentinianus | 550-553 | corespondența cu papa Vigilius, conciliul al V-lea | după literatura de specialitate |
Theotimus I este cel mai bine cunoscut. Ieronim, care scria în 392-393, îl pomenește între scriitorii creștini: „Theotimus, episcop al Tomisului din Scythia, a publicat tratate scurte, sub formă de dialoguri, în stil vechi”.15 Socrates arată că în 403 a refuzat să semneze condamnarea scrierilor lui Origen cerută de Epifanie.16 Sozomen păstrează un detaliu care privește direct malul stâng al Dunării: „hunii” care trăiau pe malurile Istrului îl numeau „zeul romanilor”, pentru faptele lui.17 Zugravu crede că știrea reflectă și legăturile comunității creștine de la nordul fluviului cu Biserica de la Tomis.18
Paternus a lăsat și un obiect: un disc de argint cu numele lui a ajuns, nu se știe cum, în tezaurul de la Malaia Pereșcepina, în Ucraina, azi la Ermitaj. Alexandru Madgearu a întrebat dacă a ajuns acolo ca pradă sau ca dar.19
3.3 Rangul Tomisului: o dezbatere deschisă
Cercetarea nu este de acord asupra rangului pe care l-a avut scaunul de la Tomis înainte de secolul al VI-lea. Sunt trei poziții, rezumate recent de D. Covaciu20:21
- Emilian Popescu. În secolul al IV-lea, Tomisul depindea de Heracleea. De la sfârșitul secolului al IV-lea a devenit arhiepiscopie autocefală fără sufragani, iar rangul de mitropolie, cu 14 episcopii sufragane, l-a primit cel mai probabil sub Anastasius (491-518).
- Nelu Zugravu. Îl urmează în mare pe Popescu, cu rangul de mitropolie la începutul secolului al VI-lea, din cauza lui Paternus, și adaugă o posibilă etapă sub Iustinian.
- Ionuț Holubeanu22. Tomisul era deja mitropolie în 381, dar sufraganii lui se aflau în afara provinciei: Chersonesul din Crimeea și Odessos (Varna). În mai 536, odată cu quaestura exercitus, i s-au luat aceștia și a primit 14 sufragani în interiorul provinciei. La începutul secolului al VII-lea a devenit arhiepiscopie autocefală.23
Pentru cititor contează ce au în comun: în secolul al VI-lea, Dobrogea avea o mitropolie cu o rețea de episcopii în aproape fiecare oraș important.
3.4 Cele 14 episcopii sufragane
Lista episcopiilor sufragane ale Tomisului nu vine dintr-un act de înființare, ci dintr-o listă bizantină a scaunelor bisericești, o Notitia episcopatuum, publicată de Carl de Boor în 1891 și numită în ediția critică a lui Jean Darrouzès24 „Notitia 3”. Celelalte două liste vechi arată Tomisul ca singur scaun al provinciei.21 Literatura de specialitate dă paisprezece nume: Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Constantiana, Zaldapa, Tropaeum Traiani, Dionysopolis, Callatis și Histria. Numărul îl confirmă și cea mai recentă trecere în revistă a dezbaterii, care scrie „aproximativ paisprezece”; lista de nume, însă, vine din literatura secundară, fiindcă paragraful scitic al Notitiei nu a fost citit aici în ediția Darrouzès.21
Datarea lor este și ea discutată. Popescu și Zugravu le pun sub Anastasius; Holubeanu, în mai 536. Unii cercetători mai vechi, ca Duchesne, au crezut chiar că partea despre Scythia fusese copiată dintr-o listă civilă de orașe, deci că nu ar fi vorba de episcopii reale.21
Arheologia confirmă o parte dintre ele. Baptisterii, adică încăperi pentru botez, care se leagă de obicei de prezența unui episcop, s-au găsit la Tropaeum Traiani, Callatis, Axiopolis și Halmyris, toate pe listă, și la Argamum, care nu este pe listă. La Histria un baptisteriu nu s-a descoperit încă, iar la Ibida cel propus ar putea ține de un complex monahal, nu de o catedrală episcopală. O inscripție de la Callatis, găsită în 1960, numește doi episcopi locali, Stephanus și un al doilea al cărui nume nu s-a păstrat.21 Există și o obiecție de metodă: un cercetător, D. Moreau, contestă că un baptisteriu ar dovedi automat existența unui episcop.
3.5 Cât de creștină era Dobrogea: 58 de biserici
Cifra cea mai recentă este dată de arheologul bulgar Georgi Atanasov25: 58 de biserici descoperite până acum în Scythia, datate din secolul al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea. În 15 dintre ele s-au găsit cripte sub altar.26 Este o densitate comparabilă cu a provinciilor din Orient, iar Atanasov propune chiar alte șapte „excepții scitice”, în organizarea episcopală, în cultul martirilor, în cripte și în înmormântări.
Cele mai cunoscute ansambluri sunt: bazilica episcopală de la Histria, publicată de Al. Suceveanu27 în 2007; bazilicile de la Tropaeum Traiani, între care bazilica B, cu baptisteriu, săpată de Pârvan28 în 1906; bazilicile de la Tomis, Callatis, Argamum, Axiopolis, Halmyris și Ibida. Și aici datările se discută: bazilica B de la Tropaeum este pusă de Pârvan după 530, iar de Bogdan-Cătăniciu în secolul al IV-lea.21
Zugravu numără, în 1997, 113 inscripții creștine grecești, 11 latine și 7 bilingve.29 Raportul arată că Dobrogea vorbea și scria mai mult în greacă, dar nu înseamnă că latina lipsea: capitolul 3.7 arată contrariul.
3.6 Martirii: ce se poate dovedi
Calendarele pomenesc peste 60 de martiri la Tomis. Zugravu a arătat că mulți dintre ei nu sunt locali, ci preluați din martirologii ale altor regiuni.30 Siguri, prin documente și prin arheologie, sunt câțiva.
- Niculițel, lângă vechiul Noviodunum (Isaccea), RAN 161044.07. În primăvara lui 1971, inundațiile au scos la iveală o criptă. Pe tencuială sunt incizate numele Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos și o inscripție care îi numește „martiri ai lui Hristos”. Cei patru erau așezați într-un singur sicriu în camera de sus, iar camera de jos păstra încă doi martiri, fără nume. Cripta este datată la sfârșitul secolului al IV-lea, bazilica de deasupra la sfârșitul secolului al V-lea. Cei patru apar și în martirologiul numit Hieronymianum. Raportul campaniei din 1994, al lui Victor Henrich Baumann31, verifică datele campaniilor din 1971, 1975 și 1984-1985 și adaugă trei lucruri: bazilica a fost ridicată peste resturile unei locuiri anterioare, cu monede din anii 330-354, pe care el o pune în legătură posibilă cu primul mormânt martiric; intervențiile de la nartex și atrium s-au făcut în cursul secolului al V-lea; iar în secolul al X-lea bazilica era deja în ruină, fiindcă în colțul de nord-vest al navei laterale s-a construit o locuință îngropată.32
- Halmyris, lângă Murighiol, RAN 160920.02. În 2000-2001, sub altarul bazilicii episcopale s-a găsit o criptă cu oseminte, pe care excavatorii, Mihail Zahariade și Ovidiu Bounegru33, le atribuie martirilor Epictet și Astion, uciși după Pătimirea lor în 290. O inscripție pictată numește pe Astion. Publicația de referință este studiul lui Zahariade despre bazilica episcopală și cripta martirilor din Il Mar Nero, 5, 2001-2003, p. 143-168.
- Axiopolis (Cernavodă). Martirii Chiril, Chindeas și Dasius. Procopius pomenește în Scythia o fortăreață numită după „Sfântul Chiril”, semn că cultul lui era local.34
- Durostorum (Silistra), pe malul drept al Dunării. Dasius și Iuliu Veteranul, uciși în persecuția lui Dioclețian (303-304), și Emilian, ucis în 362, sub Iulian Apostatul.
3.7 „Călugării sciți” și latina Dobrogei
Dobrogea a dat Bisericii universale un grup de teologi care scriau în latină. Cei mai cunoscuți sunt „călugării sciți”: Ioan Maxențiu, Leontius și alții, care au adus la Constantinopol în 519 și apoi la Roma, la papa Hormisdas, formula teopashită „Unul din Treime a pătimit în trup”. Tot din Scythia era Dionisie cel Mic, numit de Cassiodor „Scytha natione”, scit de neam. La Roma el a tradus canoane și a alcătuit tabla pascală din 525, prin care a introdus numărarea anilor de la Nașterea lui Hristos, cea pe care o folosim azi. Ioan Cassian este numit și el scit, dar originea lui, Dobrogea sau Provence, rămâne discutată.
Pentru limba română, faptul are o importanță aparte. Vasile Pârvan credea că vocabularul creștin latin al românilor s-a format în fosta Dacie și în provinciile de la vest, nu în Dobrogea, unde domina greaca. Zugravu susține contrariul: o provincie care dă Bisericii teologi latini de acest nivel nu poate fi exclusă din formarea vocabularului creștin latin.35
Capitolul 4. Capetele de pod: Imperiul pe malul stâng
4.1 Episcopiile de pe malul drept
Comunitățile creștine de pe malul stâng nu aveau episcopi proprii. Zugravu arată că teritoriile de la nordul fluviului controlate de Imperiu depindeau de episcopii de pe malul drept: Durostorum (Silistra), Appiaria (Riahovo), poate Sexaginta Prista (Ruse), toate în Moesia Secunda, și Tomis în Scythia.36 Pentru secolul al VI-lea, el propune o repartiție mai precisă: preoții din Sucidava și din fortificațiile vecine depindeau de episcopul de Oescus, cei de la Drobeta și Dierna de cel de la Aquae, iar cei de la Litterata și Recidiva de cel de la Viminacium.37 La nordul Dunării, ierarhia „nu trebuie să fi depășit treapta de preot”.
Trei episcopi de pe malul drept au o legătură directă cu istoria nordului:
- Auxentius de Durostorum, ucenicul lui Wulfila, a cărui scrisoare despre viața învățătorului său este cel mai important izvor despre episcopul goților (capitolul 5).
- Niceta de Remesiana (Bela Palanka, în Serbia de azi), activ între aproximativ 366 și 414. Poetul Paulin de Nola îi laudă misiunea printre bessi și printre „sciți”, „geți” și „daci”. O parte a istoriografiei românești, între care Emilian Popescu, crede că a predicat și la nordul Dunării; alți cercetători citesc numele de popoare din poem ca pe niște formule literare. Zugravu respinge rolul atribuit lui Niceta la nordul fluviului.38
- Episcopul de Aquae (Prahovo, Serbia), înființat de Iustinian prin Novela XI ca să „alunge nelegiuirea bonosiacilor”, o erezie care nega fecioria pururea a Mariei.39
4.2 Constantin cel Mare: podul de la Sucidava
Constantin cel Mare a făcut primul pas mare peste fluviu după retragerea aureliană. El a construit un pod de piatră și lemn între Oescus, pe malul drept, și Sucidava (Celei, județul Olt), pe malul stâng. Podul este pomenit de Aurelius Victor, de Cronica Pascală și de Teofan. Cea mai nouă cercetare, a lui I. C. Opriș40 și a colegilor săi, din 2022, adună datele:41
- Lungimea totală era de 2.437 de metri, din care 1.137 de metri deasupra apei, după calculul lui Dumitru Tudor42. Podul lui Traian de la Drobeta avea în jur de 1.135 de metri.
- Data, iulie 328, nu vine dintr-o cronică. Ea se deduce dintr-o lege a lui Constantin dată la Oescus („III non. Jul. Yscoi”, adică 5 iulie). Știm deci sigur că împăratul era la Oescus la 5 iulie 328.
- După victoria asupra goților din 332, tratatul a durat până în 365.
- În războiul lui Valens (367-369) podul nu mai apare, iar înainte de 376 era foarte probabil ieșit din uz. Monedele din așezarea civilă de la Sucidava și din necropola de nord se opresc la 361.
Istoricul bisericesc Socrates leagă victoria lui Constantin de creștinarea barbarilor: după ce i-a învins pe goți și pe sarmați „cu ajutorul trofeului creștinilor”, aceștia ar fi îmbrățișat religia căreia vedeau că împăratul îi datora victoria. Zugravu, după E. Chrysos, consideră că tratatul din 332 cu Ariaric, conducătorul goților, prevedea libertatea de credință pentru creștini.36
Constantin a mai ridicat pe malul stâng cetatea Daphne, „pe celălalt mal”, în fața cetății Transmarisca (Tutrakan). Procopius o pomenește, iar Ammianus Marcellinus arată că Valens a folosit-o în 367 ca bază de trecere.34 Zugravu enumeră și alte puncte întărite ale secolului al IV-lea pe malul stâng: cel de lângă Turnu Măgurele, cel de la vărsarea Ialomiței, faza de secol IV a castrului de la Pietroasele și turnul de la Bărboși.3
4.3 Iustinian: Novela XI și cetățile reconstruite
Al doilea moment mare este secolul al VI-lea. La 14 aprilie 535, Iustinian a creat, prin Novela XI, arhiepiscopia Justiniana Prima, cu sediul lângă orașul lui natal, și i-a dat jurisdicție peste Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevalitana, Macedonia Secunda și o parte din Pannonia Secunda, „cea din cetatea Bacium”. Textul spune limpede de ce: pentru ca „amândouă malurile Dunării să fie iar pline de cetățile noastre, iar Viminacium, ca și Recidiva și Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, să intre din nou sub stăpânirea noastră”.39
Legea își spune și motivul mutării, iar motivul este o înfrângere veche. Prefectura Illyricului stătuse la Sirmium, unde era „toată culmea Illyricului, atât în pricinile civile, cât și în cele episcopale”; după pustiirile din vremea lui Attila, prefectul Apraeemius a fugit la Tesalonic, „iar onoarea preoțească a urmat prefectura”, așa că episcopul Tesalonicului a câștigat un drept „nu prin propria autoritate, ci la umbra prefecturii”. Iustinian o aduce înapoi lângă Pannonia, în patria lui, și spune de ce nu mai putea rămâne departe: oamenii „ținuți mereu în ostenelile războiului” nu puteau străbate atâta drum până în Macedonia Prima. Arhiepiscopia Justiniana Prima se naște, deci, dintr-o prefectură adusă mai aproape de front.43
Prin această lege, preoții din capetele de pod de pe malul stâng intrau, cel puțin pe hârtie, sub o arhiepiscopie cu nume și sediu cunoscut. Zugravu socotește că, prin vicariatul de la Tesalonic, bisericile din zonă depindeau în ultimă instanță de papa de la Roma.44
Procopius, în cartea a patra despre construcțiile lui Iustinian, numește mai multe cetăți de pe malul stâng:45
- „un turn părăsit, numit Literata”, fostă Lederata, transformat într-o fortăreață mare (IV.6.3-4);
- Theodora, pe malul opus podului lui Traian, adică Drobeta, despre care Procopius spune că împăratul nu a socotit-o „vrednică de atenție” (IV.6.11-18);
- Sycibida, „pe celălalt mal” față de Palatiolum (IV.6.34), adică Sucidava de la Celei.
Atenție la o capcană: Procopius numește două localități Sucidava. Sycibida din IV.6.34 este cea de pe malul stâng, de la Celei. Sycidaba din IV.7.10, pomenită lângă Durostorum, este cea de pe malul drept, de la Izvoarele, în județul Constanța.34
4.4 Tabel: capetele de pod de pe malul stâng
Datele de mai jos urmează studiul lui Alexandru Madgearu din 2003 despre capetele de pod din secolul al VI-lea, cu completări din Procopius și din Opriș.46
| Cetatea | Unde era | Folosită în | Observații |
|---|---|---|---|
| Lederata (Litterata) | Banatska Palanka, în Serbia, în fața Ramului | secolele IV-VI | Novela XI; un quadriburgium pe insula Sapaja, refăcut sub Iustinian |
| Recidiva | în Banat, între Kostolac și Banatska Palanka, poate Stari Dubovac | secolul VI | Novela XI; nu este Vărădia, nici Sucidava |
| Izvoarele, km fluvial 860,5 | comuna Gruia, Mehedinți | secolele IV-V | nu e cetate, ci o așezare rurală cu bazilică; vezi 4.5 |
| Dierna | Orșova | secolele IV-V, viață civilă după | nicio dovadă de refacere în secolul VI; nu este Zernes, care era pe malul drept |
| Drobeta (Theodora) | Drobeta-Turnu Severin | până în jurul lui 600 | revigorată după 565, cu monede multe sub Iustin al II-lea |
| Sucidava | Celei, județul Olt | secolele IV-VI | cel mai mare cap de pod; refăcută sub Anastasius; bazilică în secolul VI |
| Daphne | lângă Oltenița, probabil Tăușanca-Ulmeni | secolele IV-VI | construită de Constantin; localizarea e discutată |
| Turris | probabil Bărboși, lângă Galați | secolul VI | oferită anților în 545; s-au propus și Turnu Măgurele, Pietroasele, Tyras |
Fortificațiile de la Puțintei, Hinova, Izvoarele, Desa și Bistreț au fost folosite numai în secolele IV-V. Sub Iustinian, ca adevărate capete de pod la nordul Dunării au funcționat numai Recidiva, Lederata, Drobeta, Sucidava și Daphne.46
4.5 Bisericile de pe malul stâng: Izvoarele și Sucidava
Pe malul stâng al Dunării s-au descoperit până acum două bazilici sigure de dinaintea secolului al IX-lea, amândouă în Oltenia, și o a treia semnalată la Drobeta.
Izvoarele, comuna Gruia, județul Mehedinți (RAN 112058.02). În vara anului 2006, apele mari ale Dunării au prăbușit malul în dreptul kilometrului fluvial 860,5, la aproximativ 4 kilometri sud-vest de sat, și au scos la iveală țigle, olane, piatră și ziduri. Ion Stângă47, de la Muzeul Regiunii Porților de Fier, a săpat în 2007 și a descoperit o clădire cu o navă dreptunghiulară și o absidă orientată exact spre răsărit, de 13,5 pe 7,2 metri, cu ziduri de piatră legată cu mortar groase de 0,60-0,62 metri. Doi pinteni interiori despart altarul de navă. Acoperișul era din țigle și olane, iar o parte din zidul de sud a fost luată de Dunăre.48
Datarea se sprijină pe 18 monede, eșalonate pe tot parcursul secolului al IV-lea, între care una de tipul FEL TEMP REPARATIO, și pe ceramică din secolele IV-V. Lângă clădire s-a găsit o mică cheie pe inel, cu o cruce turnată pe partea activă. Clădirea nu a fost distrusă violent, iar materialul ei a fost refolosit mai târziu. Stângă o atribuie unei bazilici paleocreștine, pe baza formei, a tehnicii zidăriei și a orientării absidei, și observă că ea nu pare să fi fost cuprinsă într-o fortificație. În jurul ei, în amonte și în aval, s-au găsit materiale din secolele IV-V care arată o așezare rurală întinsă.48
Descoperirea contează din trei motive. Este o biserică din secolul al IV-lea, deci din epoca lui Constantin și a urmașilor lui, nu din cea a lui Iustinian. Stă pe malul stâng, în afara zidurilor unei cetăți. Și stă într-un sat. Stângă însuși scrie că existența ei „ridică aspecte deosebite privind consistența stăpânirii romane la nordul Dunării după recucerirea constantiniană”. Este, cu alte cuvinte, cea mai puternică dovadă materială că pe malul stâng au trăit, în secolul al IV-lea, comunități creștine cu lăcaș de cult propriu. Interpretarea rămâne a excavatorului: forma clădirii o propune ca bazilică, iar un studiu care să o compare cu bisericile din Moesia și Scythia ar fi binevenit.
Sucidava, la Celei (RAN 125551.01). Aici s-a descoperit bazilica din secolul al VI-lea, construită în interiorul cetății refăcute sub Anastasius și Iustinian. Zugravu notează șase morminte în interiorul ei și unul lângă ea, toate din a doua jumătate a secolului al VI-lea.49 Antichitățile creștine de la Sucidava au fost adunate de Octavian Toropu și Petre Gherghe50.51 Tot aici s-a găsit o greutate de sticlă a prefectului Constantinopolului Flavius Gerontius, care a deținut funcția în 561, semn că legăturile cu capitala erau directe.46
Drobeta (RAN 109782.02). Fișa RAN a sitului de la Drobeta înregistrează și o „basilică paleocreștină” care a suprapus o parte din amfiteatrul roman, dar fără datare și fără o publicație care să o descrie. O pomenim ca semnalare, nu ca dovadă.
Tot de la Sucidava și-au luat numele cataramele de centură din bronz cu cruce turnată, numite „de tip Sucidava”, găsite apoi în așezări și morminte de la nordul Dunării, inclusiv în necropole gepide. Crucea de pe ele arată originea imperială a obiectului; dacă purtătorul era creștin, catarama singură nu o poate dovedi.
Capitolul 5. Goții de la nordul Dunării: trei Biserici în același secol
Pentru secolul al IV-lea, izvoarele scrise despre creștinismul de la nordul Dunării sunt neobișnuit de bogate, iar aproape toate privesc goții. Zugravu observa paradoxul: pentru spațiul de la est și sud de Carpați avem „relativ multe informații scrise, foarte puține date arheologice”.18 La goți au existat în același timp o Biserică niceeană, una omoiană și una a audienilor.
5.1 De unde au venit primii creștini la goți
Primii creștini de la goți au fost captivi. În raidurile din anii 250-260, sub Valerian și Gallienus, goții au dus din Capadocia și Galatia oameni la nordul Dunării. Între ei erau și strămoșii lui Wulfila, creștini din satul Sadagolthina, lângă orașul Parnassus.52 Legătura cu Capadocia s-a păstrat un secol: Pătimirea Sfântului Sava este o scrisoare a Bisericii din „Gothia” către Biserica din Capadocia, iar moaștele lui au fost trimise acolo.
5.2 Biserica niceeană din „Gothia”
Socrates scrie că Wulfila fusese la început niceean, „ucenic al lui Teofil, episcopul goților, care a fost prezent la conciliul de la Niceea”.53 Zugravu recunoaște că izvoarele despre acest Teofil „sunt nesatisfăcătoare”, dar arată că în secolul al IV-lea au existat în teritoriul extracarpatic mai multe nuclee niceene, răspândite în interiorul triburilor gotice.54
Izvoarele păstrează câteva nume ale acestui cler:
- episcopul Goddas, de origine gotică, care a mutat moaștele martirelor Inna, Rimma și Pinna;
- preoții Sansalas și Guththicas, pomeniți în Pătimirea Sfântului Sava;
- preoții Bathusios și Vercas și monahul Arpylas, uciși în persecuția lui Athanaric.
Pătimirea lui Sava spune că pe râul Mousaios existau biserici „în sate” și „în orașe”.55 Numele creștinilor de la nordul Dunării arată o lume amestecată: germanice (Goddas, Guththicas, Sansalas, Wereka), grecești (Nichita), poate geto-dacice și latine (Constans, Thermas, Anna, Dulcilla).56
5.3 Wulfila
Wulfila (Ulfila) este cel mai cunoscut creștin de la nordul Dunării din toată Antichitatea. Despre el avem două izvoare principale, care nu se potrivesc întru totul.
Philostorgius scrie că Wulfila a fost trimis ca sol de conducătorul goților „pe vremea lui Constantin” și că a fost hirotonit de „Eusebiu și episcopii de lângă el”, adică de Eusebiu de Nicomidia, ca episcop „al creștinilor din țara getică”. Tot Philostorgius spune că Wulfila a creat alfabetul gotic și a tradus Scriptura, „în afară de cărțile Regilor”, pentru că goții erau și așa prea iubitori de război.52
Auxentius de Durostorum, ucenicul lui, a scris o scrisoare despre credința, viața și moartea învățătorului său, păstrată într-o lucrare a episcopului arian Maximinus. Auxentius spune:57
- Wulfila a fost făcut episcop la 30 de ani, din treapta de citeț.
- A predicat „în limba greacă, latină și gotică” și a lăsat tratate în toate trei.
- După șapte ani de episcopat, un „judecător al goților, necredincios și nelegiuit” a pornit o persecuție. Wulfila a fost alungat „cu o mare mulțime de mărturisitori” și primit „pe pământul Romaniei” de împăratul Constanțiu al II-lea. Auxentius compară trecerea Dunării cu trecerea Mării Roșii de către Moise.
- A mai predicat încă 33 de ani în Imperiu, în total 40 de ani de episcopat, și a murit la Constantinopol, unde fusese chemat de împărat la o dispută.
Datele care circulă, naștere în jurul anului 311, hirotonie în 341, alungare în 347-348, moarte în 381 sau 383, sunt toate calculate din aceste intervale. Niciun izvor antic nu dă anul nașterii. Data hirotoniei este discutată:58
| Data | Pe ce se sprijină | Cine o susține |
|---|---|---|
| 336, sub Constantin | Philostorgius | K. Schäferdiek, T. D. Barnes |
| 341-342, sub Constanțiu al II-lea | Auxentius | P. Heather și J. Matthews59, N. Zugravu |
| două solii diferite | împacă cele două izvoare | H. Wolfram |
Legătura hirotoniei cu sinodul de la Antiohia din 341 este o deducție modernă, nu o afirmație a vreunui izvor. Noel Lenski60 conchide că „numai dovezi noi pot rezolva” chestiunea.58
Comunitatea lui Wulfila s-a așezat în Moesia. Iordanes scrie, în secolul al VI-lea, că „mai erau și alți goți, numiți cei mici, un popor numeros, al căror preot și întâistătător era Vulfila, despre care se spune că i-a învățat să scrie. Ei sunt astăzi în Moesia, locuind ținutul Nicopolei până la poalele muntelui Haemus”.61 Este vorba de Nicopolis ad Istrum, la aproximativ 50 de kilometri de Dunăre.
Credința lui Wulfila. Istoricii bisericești ai secolului al V-lea, impresionați de traducătorul Bibliei, au încercat să facă din el un niceean împins spre arianism de împrejurări. Crezul lui, păstrat de Auxentius, arată altceva. Tatăl este „singur nenăscut și nevăzut”, Fiul este „asemenea” Tatălui „după Scripturi”, iar Duhul Sfânt „nici Dumnezeu, nici Domn”, ci „supus și ascultător” Fiului. Este o credință omoiană, cea a sinodului de la Constantinopol din 360, pe care Wulfila l-a și semnat, nu arianismul strict al lui Arie.57 Zugravu îl numește „întemeietorul Bisericii ariene a Gothiei”.55
Biblia gotică. Din traducerea lui Wulfila s-au păstrat mai multe manuscrise. Cel mai cunoscut este Codex Argenteus, „Codicele de argint”, la Uppsala: Evangheliile, pe pergament purpuriu, cu litere de argint și aur. Avea cel puțin 336 de file, din care 187 sunt la Uppsala, iar o filă a fost găsită în 1970 în catedrala din Speyer. A fost copiat probabil la Ravenna, la începutul secolului al VI-lea, poate pentru regele Teodoric. A ajuns la Uppsala în 1669, ca dar al lui M. G. De la Gardie.62 Din Vechiul Testament s-a păstrat un singur fragment, din cartea lui Neemia, într-un manuscris de la Milano.63
5.4 Persecuțiile
Au fost două persecuții. Prima, în jurul anilor 347-348, este cunoscută numai din Auxentius și a dus la plecarea lui Wulfila în Imperiu. Zugravu atribuie această primă persecuție lui Aorich.54
A doua a început în 369, după războiul lui Valens cu goții lui Athanaric (367-369), încheiat cu un tratat semnat „pe o corabie în mijlocul fluviului”, și a durat cel puțin până în 372. Izvoarele dau motive diferite:64
- Socrates: predica lui Wulfila era „o încălcare a privilegiilor religiei strămoșești”.
- Sozomen: supușii lui Athanaric „părăsiseră cultul părinților”. Tot Sozomen descrie cum slujbașii plimbau un idol pe un car pe la corturi, îi ardeau pe cei care refuzau să jertfească și au dat foc unui cort-biserică plin de bărbați, femei și copii.
- Epifanie: o răzbunare împotriva împăraților romani.
- Istoricii moderni: N. Lenski vede în persecuție încercarea lui Athanaric de a-și reface autoritatea după război, iar P. Heather o leagă de tratatul care separa goții de romani.
Orosius, la începutul secolului al V-lea, scrie că cei mai mulți dintre creștinii persecutați de Athanaric „au fugit pe pământul roman, nu tremurând, ca la dușmani, ci încrezători, pentru că mergeau la frați”.3
5.5 Sfântul Sava Gotul
Pătimirea Sfântului Sava este scrisoarea „Bisericii lui Dumnezeu care locuiește în Gothia către Biserica lui Dumnezeu care locuiește în Capadocia și către toate parohiile sfintei Biserici universale”. Textul a fost editat critic de bollandistul Hippolyte Delehaye65 în 1912.66 Ce spune:
- Sava era „got de neam”, probabil citeț sau cântăreț în biserică.
- Preotul Sansalas, care fugise în „Romania”, adică pe pământ roman, s-a întors pentru Paști și a fost arestat împreună cu Sava.
- Atharid, fiul lui Rothesteus, „stăpânul”, a poruncit ca Sava să fie înecat „în râul numit Mousaios”. Preotul Sansalas a fost lăsat în lanțuri.
- Sava a murit la 38 de ani, deci s-a născut în jurul anului 334. Data morții este dată precis: a cincea zi a săptămânii de după Paști, „în ajunul Idelor lui aprilie”, adică 12 aprilie, în consulatul lui Modestus și Arintheus, adică în 372.
- Iunius Soranus, „prea strălucitul duce al Scythiei”, adică comandantul militar al Dobrogei, a adus trupul „din țara barbară în Romania” și l-a trimis în Capadocia.
Cercetătorii datează scrisoarea în 373 sau 374. Mousaios este identificat de istoricii români, între care Emilian Popescu și Ionuț Holubeanu, cu râul Buzău.67 Identificarea se sprijină pe asemănarea numelor și nu are, din ce am putut verifica, o alternativă propusă în literatura de specialitate.
Scrisorile lui Vasile cel Mare confirmă povestea din cealaltă parte a lumii. Într-una îi scrie, probabil, lui Soranus: „dacă trimiți moaștele martirilor acasă, vei face bine, căci scrii că persecuția de acolo face martiri și acum”. În alta mulțumește pentru „un martir venit la mine din ținuturile sălbatice de dincolo de Dunăre” și pomenește „butucul și apa prin care au murit martirii”.68 Destinatarul acestor din urmă scrisori este discutat: tradiția manuscriselor spune Ascholius al Tesalonicului, C. Zuckerman un preot capadocian cu același nume activ în Scythia, iar Emilian Popescu și, înaintea lui, Pfeilschifter, episcopul Bretanion de Tomis.67
Era Sava niceean sau arian? Majoritatea cercetătorilor, de la E. A. Thompson la P. Heather, N. Lenski și M. Kulikowski, îl socotesc niceean. P. Parvis a susținut în 2014 că ar fi fost arian; Holubeanu nu găsește în argumentele ei „nicio dovadă convingătoare”.69
5.6 Ceilalți martiri goți
- Nichita Gotul, pomenit la 15 septembrie, ziua în care moaștele lui au fost depuse într-o bazilică de la Mopsuestia, în Cilicia. Viața lui mai târzie este socotită de Lenski „în mare parte apocrifă”.66
- Cei 26 de martiri arși într-o biserică. Sinaxarele grecești îi pomenesc la 26 martie: preoții Bathusios și Vercas (Wereka), cu doi fii și două fiice, monahul Arpylas, 11 mireni și 7 femei. I-a ars Wingurich, un conducător local. Moaștele au fost adunate de Gaatha, cu fiul ei Arimerius și fiica ei Dulcilla, și duse la Cyzic.66 Delehaye leagă episodul de cortul-biserică ars din Sozomen și de calendarul gotic, care la 29 octombrie pomenește „martirii cu preotul Wereka și Batwin, din biserica plină arsă în neamul goților”.11
- Inna, Rimma și Pinna, legate de pari într-un râu înghețat. Episcopul Goddas le-a mutat moaștele după șapte ani.66
5.7 Audienii și Fritigern
Audius, un ascet din Mesopotamia exilat de Constanțiu al II-lea în Scythia Minor, a trecut la goți, a întemeiat mănăstiri „cu reguli vrednice de admirație” și a hirotonit episcopi. Urmașii lui, Uranios și Silvanus, au condus o comunitate până când persecuțiile au împrăștiat-o.70
A doua misiune ariană la goți a pornit de la Fritigern, rivalul lui Athanaric, care a trecut la credința împăratului Valens. Data este una dintre cele mai discutate din toată istoria gotică: înainte de 369 (Chrysos), în jurul lui 372 (Lenski), între 373 și 375 (Schäferdiek), în 376, odată cu trecerea Dunării (Heather), sau un proces de după 382 (Thompson).58 La bătălia de la Adrianopol, în 378, Fritigern a trimis ca sol la Valens un preot creștin.
5.8 Arheologia: o tăcere aproape totală
Pentru cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, cultura materială a goților și a populațiilor amestecate cu ei, arheologia creștinismului este foarte săracă și contestată. Zugravu o spunea direct: la est și sud de Carpați „nu s-au descoperit clădiri care să poată fi puse în legătură cu vreun locaș de cult, deși informații despre ele există în izvoarele scrise”.70
Ce s-a propus ca dovadă și cum este judecat azi:
| Descoperirea | Ce este | Lectura creștină | Lectura critică |
|---|---|---|---|
| Mihălășeni (Botoșani), mormântul 123 | medalion de sticlă cu Daniel între lei, alături de altele | D. Gh. Teodor: import creștin | Zugravu: mormânt N-S, cu ofrande bogate, al unui păgân care purta un obiect creștin |
| Cruci incizate pe ceramică (Dumbrăveni, Tăcuta, Dănceni) | semne în formă de cruce | D. Gh. Teodor, 1974 și 1991 | M. Ignat, 2008: svastici solare, „nu pot fi interpretate ca simboluri paleocreștine” |
| Morminte orientate V-E (Brăviceni și altele) | orientare și lipsa ofrandelor | V. Vornic, 2010: „cea mai plauzibilă” lectură | Zugravu: orientarea V-E nu dovedește singură creștinismul |
| Alcedar, pe Nistru | prescurnicer, ștampilă pentru prescuri | creștin | datare disputată, între secolele IV-V și VI-VII |
| Budureasca (Prahova), Izvoru Dulce (Buzău) | tipare pentru cruciulițe, orizontul Cireșanu, sfârșitul secolului IV și prima jumătate a secolului V | Zugravu: obiecte ale populației locale rămase după plecarea goților | aceste tipare sunt acceptate și de Zugravu |
Zugravu, într-o trecere în revistă a istoriografiei din 2022, judecă lecturile creștine ale materialelor Sântana de Mureș-Cerneahov ca fiind „cel mai adesea speculative, lipsite de orice sprijin documentar de natură literar-creștină”.71 Este cea mai limpede formulare a dezbaterii de azi: D. Gh. Teodor, Ion Ioniță și V. Vornic de o parte, Zugravu și M. Ignat de cealaltă.
Tezaurul de la Pietroasele este o contraprobă. Găsit în 1837 pe dealul Istrița, din cele 22 de piese au fost recuperate 12, de aproape 19 kilograme. Inscripția runică este pe un colan, nu pe un inel, și a fost ruptă în două la furtul din 1875. Muzeul Național de Istorie a României preferă lectura „Gutan(e) Iowi hailag”, „închinat lui Jupiter al goților”, deci un obiect de cult păgân. Tezaurul a fost datat mult timp în vremea lui Athanaric, până în 381, dar o datare arheologică mai nouă îl mută în prima jumătate sau la mijlocul secolului al V-lea și îl atribuie ostrogoților.72
Capitolul 6. Secolele V-VI la nordul Dunării: huni, gepizi și creștinarea fără Biserică
6.1 Epoca hunică: recul, nu revenire la păgânism
Venirea hunilor, după 375, a dus goții în Imperiu și a dezorganizat comunitățile de la nordul Dunării. Zugravu descrie prima jumătate a secolului al V-lea ca pe un recul al vieții creștine, nu ca pe o întoarcere la păgânism. Legăturile cu sudul nu s-au rupt: misiunea lui Theotimus I printre „hunii” de la Dunăre, târgurile prevăzute de tratatele lui Attila și, mai ales, prizonierii. Zugravu îi numește pe captivi „adevărații apostoli la nordul fluviului”.73
În această epocă, opoziția dintre roman și barbar devine opoziția dintre creștin și păgân. Orosius se prezenta drept „Romanus et Christianus”, roman și creștin. Pentru populația latinofonă de la nordul Dunării, înconjurată de barbari păgâni sau arieni, credința a devenit, după Zugravu, un semn de identitate.73
6.2 Gepizii: o Biserică ariană legată de rege
După prăbușirea imperiului hunic, în 454, gepizii au stăpânit Transilvania și apoi Câmpia Tisei, cu reședința la Sirmium. Erau creștini arieni, creștinați prin goți. Mărturiile:
- În 549, solii longobarzi îi spuneau lui Iustinian că romanii trebuie să-i sprijine pe ei, care erau de aceeași credință, împotriva gepizilor, „care sunt arieni”. Este o afirmație a dușmanilor gepizilor, nu una neutră.74
- Cronicarul Ioan de Biclaro, contemporan, scrie că după căderea regatului gepid, în 567, „comorile regelui Cunimund au fost duse întregi la Constantinopol, împăratului Iustin, prin Trasaricus, episcopul sectei ariene, și prin Reptila, nepotul lui Cunimund”.75 Este singurul episcop gepid cunoscut pe nume. Nimic nu îl leagă de Transilvania: centrul gepizilor era atunci la Sirmium.
Arheologia gepidă. Cele mai clare obiecte creștine vin din mormântul princiar Apahida I, găsit în 1889 și datat în jurul anului 490: trei inele de aur, unul cu o cruce formată din patru cruci mici, unul cu un nume scris sub o cruce, un inel sigilar cu cruce, și o fibulă de aur cu o cruce gravată pe placă.76 Numele de pe inel a fost citit Omharus. Coriolan Opreanu77 îl citește OMAHARI V(IRI) G(LORIOSISSIMI), „al lui Omahar, bărbat prea glorios”, un titlu roman târziu, și îl leagă de Teodoric cel Mare.78 Tezaurul de la Someșeni, găsit în 1963, are un colier cu un disc mare, cu cruce în email pe față și cruce gravată pe spate.76
Crucile de pe aceste piese arată că purtătorii lor erau creștini, dar sunt obiecte de import bizantin, daruri diplomatice sau însemne de rang. Ele nu spun dacă purtătorul era arian sau niceean. Arianismul gepizilor este atestat numai de izvoarele scrise și numai pentru regatul de la Tisa și Sirmium. Pentru oamenii obișnuiți îngropați în necropolele gepide din Transilvania, creștinismul nu poate fi nici dovedit, nici exclus. Detaliile sunt în studiul nostru despre necropolele gepide.
6.3 Biertan și Porolissum: două dosare redeschise
Donariul de la Biertan este cel mai cunoscut obiect creștin din interiorul arcului carpatic: o tablă de bronz traforată cu inscripția EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI, „Eu, Zenovius, am pus acest dar”, și un disc cu monograma lui Hristos, sub care atârna un candelabru, azi pierdut. A fost găsit în 1775 și redescoperit de Kurt Horedt79 în 1940 în arhivele Muzeului Brukenthal din Sibiu, unde se află și azi.80
Obiectul este sigur creștin și datat de majoritatea cercetătorilor în secolul al IV-lea. Ce dovedește este însă disputat. Istoriografia mai veche a văzut în el darul unei comunități creștine latinofone locale. Alexander Rubel81 arată, în 2019, că la locul descoperirii nu există biserică sau capelă și că „astăzi cei mai mulți cercetători, inclusiv din România”, îl socotesc pradă adusă în Transilvania de un războinic germanic dintr-o biserică aflată în altă parte.80 Numele Zenovius este grecesc (Zenobios) și nu poate fi legat de nicio persoană cunoscută.
Porolissum (Moigrad). Nicolae Gudea82 a publicat în 1979 fundul unui vas cu semne citite ca o inscripție creștină, „primul document creștin local sigur”, și a propus o bazilică în templul lui Bel și o biserică martirială la sanctuarul Nemesei. Coriolan Opreanu a reluat în 2021 toate aceste piese și ajunge la concluzii opuse: semnele au fost incizate după ardere, vasul este anterior anului 271, iar inscripția „nu este autentică, ci un fals”. Despre biserici spune că „nu există nicio dovadă pozitivă”. Gudea și-a menținut lectura în 2016.83 Opreanu mai notează că Kurt Horedt, pe care îl numește „cel mai realist autor al perioadei”, accepta doar șapte obiecte sigure cu simboluri creștine din fosta Dacie.
6.4 Obiectele mărunte: cruci, tipare, lămpi, ampule
În secolele V-VI, la nordul Dunării obiectele creștine se înmulțesc. Zugravu le inventariază regiune cu regiune:84
- Banat și Oltenia, pe linia Dunării: opaițe cu ansa în formă de cruce la Drobeta, Dierna, Ostrovul Banului; un opaiț de bronz cu cruce și porumbel de la Lederata; cataramele „de tip Sucidava”.
- Transilvania, în vechile orașe romane: un pandantiv de plumb în formă de cruce și opaițe de bronz de la Porolissum; opaițe nord-africane și siro-palestiniene la Potaissa; mai multe opaițe la Apulum.
- Muntenia: opaițul de bronz cu cruce de la Luciu (Ialomița), lângă vadul dintre Carsium și Piua Petrii; tipare pentru cruci la Olteni (Teleorman), București-Străulești și Cândești; cruciulițe la Băleni, Valea Voievozilor și Budureasca.
- Moldova: adevărate ateliere de turnat cruciulițe în așezările din secolele VI-VII de la Traian (Bacău), Davideni (Neamț) și Botoșana (Suceava); cruciulițe la Davideni, Ruginoasa, Cândești.
Cercetarea mai nouă a nuanțat acest inventar în trei direcții.
- Unele proveniențe nu țin. Ampulele Sfântului Mina, sticluțe de pelerin aduse din Egipt, au fost socotite mult timp descoperiri de la Porolissum, Dierna și Apulum. Dorel Tănase85 arată, în 2018, că proveniența de la Porolissum „cel mai probabil” nu este adevărată, cea de la Dierna este doar „presupusă”, iar cea de la Apulum a fost respinsă. Ampulele se datează în plus între 610 și 650, deci mult mai târziu decât se credea.86
- Crucile de pe ceramică au o geografie proprie. E. S. Teodor și I. Stanciu87 au cartat, în 2009, crucile incizate pe vasele lucrate cu mâna, în Moldova, Muntenia și Oltenia. Vasul miniatural de la Botoșana, cu cruce și pește, are un mesaj creștin „explicit”. Autorii observă că harta crucilor de pe ceramică coincide aproape exact cu cea a crucilor pectorale și a tiparelor, și că în ținuturile gepide, deși creștine, nu apare nimic asemănător. Avertizează însă că generația mai veche de arheologi a citit orice cruce ca semn creștin, „fără nicio urmă de îndoială”.88
- Ce înseamnă crucile purtate. Alexandru Madgearu observă că obiectele liturgice se concentrează în Transilvania, Banat și Oltenia, în preajma vechilor orașe, iar crucile pectorale și tiparele lor în Moldova și Muntenia, tocmai în zonele în care intraseră slavii. El le citește ca semne ale unor comunități romanice creștine care trăiau alături de slavii păgâni.89 Florin Curta90 propune o altă lectură: un „stil emblematic”, adică un mod de a semnala apartenența la un grup, fără un înțeles etnic precis.
6.5 O creștinare relativă, fără Biserică proprie
Zugravu încheie capitolul despre secolele V-VI cu o imagine puternică: o „lume preponderent creștină”, iar anii 400-600 ar fi „momentul decisiv al creștinării celei mai mari părți a masei romanice nord-danubiene”. Într-o notă precizează însă că prin „generalizare” nu înțelege „cuprinderea totalității populației” și amintește că Madgearu propusese, pentru aceeași realitate, termenul de „creștinare relativă”.91
Cercetarea de azi este mai rezervată. Andrei Gândilă92 scrie, în 2018, că la nordul Dunării, pentru secolele VI-VII, „nu s-a descoperit încă nicio biserică”, în afara capetelor de pod de pe fluviu, că înmormântările arată practici amestecate, că nu există dovezi ale unui efort imperial de creștinare a noilor veniți și că modelul unei „încununări a creștinării și romanizării de secole” trebuie reevaluat.93 Zugravu propusese că satele erau conduse de horepiscopi, episcopi de țară, și explica astfel cuvântul popular „piscup”; articolul nostru despre vocabular a arătat că „piscup” este un împrumut regional târziu, cu sensul de episcop catolic, deci nu poate susține ipoteza.
Capitolul 7. Prăbușirea: frontiera cade, episcopiile dispar
7.1 Sfârșitul frontierei dunărene
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, frontiera dunăreană a fost lovită din toate părțile. În 559, cutrigurii lui Zabergan au trecut Dunărea înghețată. După 568, avarii s-au așezat în Câmpia Panonică, iar slavii s-au răspândit în câmpia munteană și apoi în Balcani. Împăratul Mauricius a încercat să mute războiul la nordul Dunării: între 593 și 602, generalii lui, Priscus și Petru, au trecut fluviul și au luptat cu căpeteniile slave Ardagast, Musokios și Peiragastus, în câmpia munteană. Campaniile sunt povestite de Teofilact Simocata. În 602, armata, căreia i se ceruse să ierneze la nordul Dunării, s-a răsculat, l-a ucis pe Mauricius și l-a pus în loc pe Focas.
Zugravu datează ruperea limes-ului scitic în 614. Formarea hanatului bulgar la sudul Dunării, în 680-681, a încheiat epoca.94
7.2 Ce s-a întâmplat cu episcopii
Prăbușirea Bisericii a fost mai gravă decât în epoca hunică. Arhiepiscopia Justiniana Prima a fost părăsită. Episcopii din Noricum și Pannonia s-au refugiat în Italia. Episcopul Dulcissimus de Durostorum s-a retras la Odessos (Varna). Listele de participanți la conciliul de la Constantinopol din 680-681 arată că cele mai multe scaune din Balcani își încetaseră existența: din interiorul peninsulei apare doar Stobi.95 Niciun episcop din Scythia nu mai apare la conciliile din secolele VII-IX.94
Zugravu respinge totuși ideea unei rupturi totale. Conciliul Trullan din 691-692 dădea, prin canonul 30, preoților din „Bisericile barbare” dreptul de a se despărți de soții „pentru îngustimea judecății lor și pentru înstrăinarea și nestatornicia obiceiurilor lor”. Canonul arată că existau comunități creștine cu preoți în afara Imperiului.95
7.3 „Tomitanii” lui Walafrid Strabo
Un text din secolul al IX-lea a stârnit multe discuții. Walafrid Strabo, abatele mănăstirii Reichenau, scria în jurul anului 840 că „la unele neamuri ale sciților, și mai ales la tomitani”, slujbele se făceau „până astăzi” în limba goților. Istoricii români au citit textul ca pe o dovadă a unei comunități gotice lângă Tomis și, indirect, a unei Biserici locale. Zugravu arată că „sciții” sunt un clișeu literar, că nu există nicio știre despre goți arieni în Dobrogea și că textul privește aproape sigur goții din Crimeea, unde izvoarele pomenesc un alt „Tomis”, lângă Phanagoria.94 Este un caz în care o știre care pare să vorbească despre spațiul românesc vorbește, de fapt, despre altul.
Capitolul 8. Secolele VII-IX: veacurile întunecate și recreștinarea
8.1 Dobrogea fără orașe
După 614 și până în 971, Dobrogea a intrat în ceea ce Zugravu numește „registrul minor al istoriei”: orașele s-au ruralizat, populația s-a împuținat, cultura orală a înlocuit-o pe cea scrisă. Obiectele creștine din secolele VII-IX „lipsesc aproape cu desăvârșire”.96 Singura necropolă veche în care înmormântările continuă până în deceniul al optulea al secolului al VII-lea este cea de la Beroe (Piatra Frecăței).97
Apoi apare ceva nemaiîntâlnit de patru secole: incinerația. Necropole de incinerație s-au găsit la Satu Nou, de la sfârșitul secolului al VII-lea până în jurul anului 900, la Castelu și la Gârlița, iar necropole birituale la Nalbant, Canlia și Istria-Capul Viilor.97 Cine erau cei incinerați este disputat. O parte a arheologilor români i-au socotit localnici rămași păgâni sau creștini care se incinerau după obiceiul vechi. Zugravu respinge ambele ipoteze: Biserica respinsese incinerația din primele secole, iar în Dobrogea obiceiul dispăruse încă din secolul al III-lea, deci mormintele aparțin slavilor și bulgarilor așezați aici.98
8.2 Transilvania între avari, slavi și bulgari
Pentru Transilvania, Ioan Marian Țiplic și Maria Crîngaci Țiplic99 conchid că între secolele VII și X creștinismul „nu reprezenta o religie generalizată”. Argumentele lor: lipsa aproape completă a obiectelor creștine de la sfârșitul secolului al VII-lea până la sfârșitul secolului al IX-lea, lipsa lăcașurilor de cult și lipsa oricărui document despre o structură bisericească la nordul Dunării. Misiunile au devenit posibile abia după căderea avarilor, la sfârșitul secolului al VIII-lea, și după ridicarea Bulgariei creștine, în secolul al IX-lea.100
Necropolele de incinerație și birituale din Transilvania, „grupul Mediaș” definit de Kurt Horedt, aparțin acestui interval: Soporu de Câmpie, Uioara de Jos, Turdaș, Păuca, apoi Mediaș, Gușterița, Ocna Sibiului, Bratei, Boarta, Ghirbom și Târnava.101
Un lucru merită spus despre documente, fiindcă lipsa lor nu e totală: în secolul al IX-lea, o Dacie dunăreană locuită e cunoscută de cancelaria francă. Annales regni Francorum înregistrează la 824 soli ai abodriților „care se numesc de obicei praedenecenti și locuiesc Dacia învecinată cu Dunărea, vecini cu bulgarii”, veniți la Ludovic cel Pios să se plângă de „apăsarea nedreaptă a bulgarilor” și să ceară ajutor; au fost trimiși acasă și chemați înapoi la data fixată pentru solii bulgari, care așteptau atunci în Bavaria. Izvorul nu spune nimic despre creștinism și nu dă numele regelui bulgar, deci identificarea lui cu Omurtag este a istoriografiei, nu a analelor. Dar arată că în 824 un împărat apusean știa de o Dacie dunăreană locuită și știa cu cine se învecinează ea.102
8.3 Bulgarii și drumul sării
Creștinarea Bulgariei a schimbat totul. Cneazul Boris a fost botezat în 864 sau 866, cu numele Mihail. După 886, ucenicii lui Chiril și Metodiu alungați din Moravia au ajuns în Bulgaria, iar în 893 slavona a devenit limba Bisericii și a statului bulgar.
Bulgarii controlau atunci și sudul Transilvaniei. În 892, regele german Arnulf le-a cerut să nu mai vândă sare moravilor, cu care era în război, semn că drumul sării pe Mureș și pe Tisa era în mâna lor.101 Bulgarii s-au așezat în jurul vechiului Apulum, numit de aici Bălgrad, „cetatea albă”.76 Stăpânirea lor în sudul Transilvaniei pare să fi încetat după primul atac al ungurilor, în 927.101
Necropola de la Ciumbrud este cazul de școală al dezbaterii. Are 32 de morminte orientate vest-est, din secolele IX-X, cu podoabe. Zeno K. Pinter103 a atribuit-o moravienilor, Alexandru Madgearu bulgarilor104, iar Aurel Dragotă105 unor moravieni creștini veniți „din motive religioase”, înaintea bulgarilor.106 La Alba Iulia, trei necropole din secolele X-XI, aflate aproape una de alta, arată situații diferite: una fără elemente creștine sigure, la Stația de Salvare, și una limpede creștină, la Izvorul Împăratului, cu cruci-relicvar de tip sud-dunărean alături de podoabe de tip Bijelo Brdo.100
8.4 Primele biserici de după antichitate
După Izvoarele și Sucidava, următoarele biserici de la nordul Dunării apar abia la Alba Iulia. Rotonda de acolo este datată de Radu Heitel107 între sfârșitul secolului al IX-lea și mijlocul secolului al X-lea, dar data rămâne discutată. În 2011 s-a descoperit, la sud-vest de catedrala Sfântul Mihail, o biserică în formă de cruce greacă, de influență bizantină, publicată de Daniela Marcu Istrate108 și datată în secolele X-XI. A fost legată, ca ipoteză, de episcopul Hierotheos, trimis de Constantinopol după botezul conducătorului maghiar Gyula, la mijlocul secolului al X-lea; Madgearu plasează însă misiunea lui Hierotheos între Mureș, Tisa și Dunăre, nu la Alba Iulia.109
8.5 Basarabi-Murfatlar și întoarcerea Bizanțului
Complexul rupestru de la Basarabi-Murfatlar, în județul Constanța (RAN 62379.01), cu bisericuțe săpate în cretă și pereți acoperiți cu inscripții grecești, glagolitice, chirilice și runice, este cel mai spectaculos monument creștin dobrogean al epocii. Datarea s-a precizat: O. Damian și colegii săi îl pun în secolele IX-XI, mai ales în secolul al X-lea, iar Georgi Atanasov arată că s-a dezvoltat până în ultimul sfert al secolului al IX-lea și a fost abandonat în ultimul sfert al secolului al X-lea, mai ales după campania lui Sviatoslav din 971.110 Runele de pe pereți nu sunt o „scriere runică de tip dunărean”, cum s-a susținut, ci rune protobulgare, cu analogii la Pliska, Preslav și Ravna.111 Complexul nu dovedește deci o Biserică autohtonă continuă din Antichitate, ci viața monahală a Bulgariei creștine.
În 971, împăratul Ioan Tzimiskes a recucerit Dunărea de Jos. Bizanțul a organizat aici un comandament, numit Paristrion sau Paradunavon, cu centrul la Dristra (Silistra), unde a funcționat o mitropolie. Două sigilii de plumb din secolele X-XI pomenesc pe Anichit și pe Vasile, „mitropoliți ai Tomisului”, iar un episcop de Axiopolis apare în secolul al XI-lea.111 Zugravu crede că este vorba de scaune refăcute după 971, nu de o continuitate neîntreruptă din Antichitate. După această dată, crucile, encolpioanele și medalioanele reapar în aproape toate așezările dobrogene.96
Capitolul 9. Ce spun cuvintele
Pentru secolele în care arheologia tace, limba română este martorul cel mai bun. Am tratat subiectul pe larg în articolul „Ce spun cuvintele despre creștinarea românilor”, publicat pe Historix la 26 octombrie 2026. Aici rezumăm ce privește acest dosar.
9.1 Stratul latin
Româna păstrează un nucleu de termeni creștini moșteniți direct din latină: Dumnezeu (din Domine Deus, la vocativ), biserică (basilica), cruce (crux), creștin (christianus), păgân (paganus), a boteza (baptizare), a cumineca (communicare), preot (presbyter), înger (angelus), păcat (peccatum), Paști (Pascha), păresimi (quadragesima), duminică (dominica), a se ruga (rogare), lege cu sensul de credință (lex). Etimologiile au fost verificate articol cu articol în dicționarele lui Pușcariu (1905)112, Candrea-Densusianu (1907-1914) și Meyer-Lübke (1935).
Aceste cuvinte au trecut prin schimbările fonetice ale latinei dunărene, între care rotacismul, trecerea lui l dintre vocale în r: basilica a dat biserică, angelus a dat înger, la fel cum caelum a dat cer. Cuvintele slave intrate mai târziu nu mai cunosc rotacismul: milă, silă, pilă. Prin urmare, nucleul creștin era în limbă înainte de contactul masiv cu slavii. Iar două cuvinte poartă sensuri apărute abia în secolul al IV-lea: păgân, cu sensul de necreștin, și biserică, cu sensul de lăcaș creștin. Nucleul s-a format deci după secolul al IV-lea și înaintea slavilor, adică exact în intervalul acestui dosar.
9.2 Ce lipsește: ierarhia
Româna a moștenit un singur termen pentru cler, preot. Nu are un cuvânt moștenit pentru episcop, nici pentru mănăstire, nici pentru slujba euharistică. Albaneza, care a trăit lângă orașele episcopale de pe coasta Adriaticii, a moștenit tocmai vocabularul instituțional: peshkop din episcopus, meshë din missa. Explicația cea mai simplă se potrivește perfect cu arheologia din capitolele de mai sus: strămoșii românilor au fost creștinați în latină, într-o lume în care episcopiile existau, dar în orașele de la sudul Dunării; după prăbușirea frontierei au rămas cu preoți și ritualuri, fără episcopi proprii; iar ierarhia a venit abia după secolele IX-X, prin Biserica bulgară și apoi prin cea bizantină, în slavonă. De aceea sunt slavone vlădică, popă, stareț, călugăr, mănăstire, schit, slujbă, utrenie, vecernie.
9.3 Două precizări noi
Prima: româna nu este singura limbă romanică care a moștenit basilica în locul lui ecclesia. Același cuvânt apare în dalmată (veglioto bašalka), în romanșa din Elveția (baselgia), în graiuri alpine și în franceza veche (baseille). Corect este deci să spunem că româna merge aici cu periferia lumii romanice, nu cu centrul ei.10 Articolul nostru din octombrie spunea deja acest lucru.
A doua: lingvistul Al. Niculescu a cerut o „stratigrafie teologico-lingvistică” a stratului latin, încă nefăcută. El separă un fond latin primar, comun cu celelalte limbi romanice (cruce, botez, înger, duminică), de termeni specific românești (Crăciun, Rusalii, Florii, rugăciune) și sugerează că unii termeni, ca Paște, creștin și poate Crăciun, ar putea fi intrări ceva mai târzii, din secolele VII-VIII.10 Concluzia generală nu se schimbă, dar cronologia internă a vocabularului rămâne de scris.
Cazurile disputate rămân disputate: Crăciun (din creatio, după Densusianu și DEX, sau din calatio, după Papahagi și Pușcariu), Rusalii (din slavona rusalija, după DEX, sau din latinescul Rosalia pe o cale discutată, după Ciorănescu și Niculescu), Sânziene (din sanctus dies Iohannis sau din Sanctae Dianae). Niciun argument al dosarului nu se sprijină pe ele.
Capitolul 10. Ce se vedea în jur
Dosarul a măsurat o tăcere: la nordul Dunării, între secolele VII și IX, aproape nimic. O tăcere se judecă însă numai față de ceva, iar acel ceva sunt vecinii. Capitolul acesta nu aduce dovezi noi pentru spațiul românesc. Arată ce se putea vedea, în aceiași ani, la câteva sute de kilometri.
10.1 Dunărea sârbească: un oraș ridicat anume pentru o arhiepiscopie
Arhiepiscopia creată prin Novela XI a avut un oraș construit pentru ea. Caričin Grad, lângă Lebane, în sudul Serbiei de azi, este identificat cu Iustiniana Prima, orașul pe care Iustinian l-a ridicat lângă locul său de naștere. Primele săpături sunt din 1912, iar din 1978 cercetarea e o colaborare sârbo-franceză, cu patru volume apărute în colecția Școlii franceze din Roma.
Dintre descoperirile care privesc direct Biserica, cele mai limpezi sunt sigiliile. Șapte erau cunoscute de mai înainte, publicate între 1939 și 1955 și revizuite în 1977 și apoi în 2010; în cinci ani numărul lor s-a mai mult decât triplat, ajungând la 28, găsite la zidurile Acropolei și pe platoul de nord al Orașului de Sus. Majoritatea noilor piese sunt bule imperiale și bisericești, iar două grupuri spun totul despre ce era orașul: cinci sigilii imperiale ale lui Iustinian și patru bule ale arhiepiscopului Ioan, cunoscut din izvoare ca primat al Iustinianei Prima.113
În 2019, o săpătură condusă de Vujadin Ivanišević114 și Catherine Vanderheyde115, pornită după o prospecție georadar din 2015, a atacat în sud-estul Orașului de Jos un edificiu tetraconc de circa 30 de metri pe latură, cu cele patru conci înconjurate de un zid care delimita un deambulatoriu, pus în ax cu strada principală și precedat de o piață semicirculară. Sondajul a dat și un capitel ionic cu impostă, refolosit într-un zid târziu.116
Comparația cu Dobrogea nu e de natură, ci de scară: aceeași lume, aceeași lege, același secol al VI-lea. Deosebirea e că la Tomis orașul exista de patru secole, iar la Iustiniana Prima a fost ridicat anume.
10.2 Pannonia: singurul loc din jur unde creștinismul trece secolul al VII-lea
La Sopianae, azi Pécs, cimitirul creștin de secol IV are camere funerare subterane cu capele comemorative deasupra, pictate cu teme creștine. UNESCO l-a înscris în 2000, pe criteriile iii și iv, cu 16 monumente, și îl numește cea mai bogată colecție de tipuri de monumente funerare din provinciile romane nordice și apusene.117
Mai la nord, la Balaton, cultura Keszthely arată ceva ce nu se găsește lesne în altă parte: o populație creștină care trăiește în khaganatul avar. Róbert Müller118 o împarte în două faze. Prima înflorește în ultima treime a secolului al VI-lea și la începutul celui de-al VII-lea, cu centrul în fortificația de la Fenékpuszta; inventarul mormintelor arată, lângă o populație antică târzie supraviețuitoare, grupuri venite din Balcani și din nordul Italiei, fugite la avari din fața înaintării slave, plus grupuri germanice mai mici. Ritul funerar și folosirea neîntreruptă a bazilicii paleocreștine de la Fenékpuszta arată că populația aceasta era creștină. Fortificația e distrusă pe la 630 și rămâne nelocuită vreo două decenii, iar elita dispare; cimitire noi se deschid pe la mijlocul secolului al VII-lea, iar extinderea khaganatului spre apus izolează populația fazei târzii.119
Celălalt capăt al Pannoniei spune însă exact ce spune dosarul despre Dobrogea. Sirmium păstra, după martirologiile de secol IV, între care Hieronymianum, memoria câtorva zeci de martiri, iar cultul lui Irenaeus, al lui Syneros și al Anastasiei e atestat de inscripții de secol IV care pomenesc capelele lor din cimitire, o vizibilitate epigrafică neobișnuită pentru acel secol. Orașul sărbătorea trei martiri din cler la o săptămână și jumătate unul de altul: preotul Montanus la 26 martie, episcopul Irenaeus la 6 aprilie, diaconul Demetrius la 9 aprilie. Cu cucerirea avară din 582, scrie Efthymios Rizos120, Sirmium iese din stăpânire creștină pentru câteva secole, instituțiile bisericești antice târzii se desfac, iar tradițiile creștine locale decad.121
Rizos adaugă un lucru care contă pentru orice discuție despre continuitate: sanctuarele medievale din Srem, deși închinate martirilor Sirmiului, nu par să fi ieșit din cele antice târzii, cum au arătat săpăturile de la Mačvanska Mitrovica, deci nu sunt o reînviere a cultelor vechi, ci o așezare nouă a lor, sub influența tradiției hagiografice grecești. În secolul al IX-lea, creștinarea ținuturilor dunărene e reluată de misiuni care se concurează, bizantine și france.121
10.3 Moravia: biserici de zid, în secolul în care la noi nu e niciuna
Moravia Mare a lăsat la Mikulčice un șir de biserici, numerotate de arheologi. Cea de la numărul IX, din a doua jumătate a secolului al IX-lea, este un tetraconc înscris într-o rotondă. Martin Illáš122 i-a comparat planul cu tetraconcurile dintre secolele IV și XI, l-a găsit cel mai aproape de unele tetraconcuri armenești înscrise în rotondă și socotește misiunea bizantină venită în Moravia din 863 cea mai probabilă cale prin care ideea a ajuns acolo. După contextul arheologic, biserica a avut două funcții, capelă de cimitir și baptisteriu.123
Firul care atinge direct Transilvania e cel din capitolul 8. Grupul „Ciumbrud”, creat de Kurt Horedt, strânge vestigiile atribuite slavilor moravieni, iar la Ciumbrud-Podireu inventarul celor 32 de morminte are analogii în grupul cultural Staré Město, atribuit slavilor vestici; săpătura a fost publicată de A. Dankanits și I. Ferenczi, care susțineau prezența moravienilor. Numele grupului vecin vine de la necropola de la Blandiana-La Brod, săpată de Horedt și încadrată de el în secolul al X-lea.124
10.4 Lumea carolingiană: obiecte și monede, nicio ierarhie
Dosarul are deja doi martori carolingieni, fără să le dea numele acesta: Walafrid Strabo, călugărul de la Reichenau cu „tomitanii” lui din capitolul 7.3, și regele franc de est Arnulf, care în 892 le cere bulgarilor să nu mai vândă sare moravilor. Arheologia adaugă un dosar mai greu: piesele de tip Köttlach, după cultura din Alpii de est a vremii carolingiene.
Călin Cosma125 a reluat toate piesele Köttlach de pe teritoriul României. Ele vin exclusiv din morminte de inhumație, din trei necropole: Deta, în Banat, unde au apărut în 1882 la refacerea cimitirului satului, Sălacea, în Crișana, descoperită în 1966, și Zalău, descoperită în 1989. Cerceii în formă de semilună sunt turnați și decorați pe o singură față, cu o cruce la Sălacea și cu motive vegetale la Deta și la Zalău, cu emailul pus în verde, albastru-verzui și roșu; analogiile sunt la Krungl, la Hohenberg și în Slovenia. Cosma datează cele trei necropole între mijlocul secolului al IX-lea, sau ultimele lui decenii, și mijlocul secolului al X-lea, iar pe cele de la Sălacea și Zalău le pune pe seama unor comunități slave venite direct din aria Köttlach. La Orșova și la Jamul Mare s-au găsit monede carolingiene din a doua jumătate a secolului al IX-lea.126
Partea care privește dosarul nostru este însă felul în care el judecă caracterul creștin, fiindcă îl judecă exact cum cerem și noi. Cercelul cu cruce de la Sălacea, pandantivul cruciform de la Deta și orientarea vest-est a defuncților „permit atribuirea necropolelor de la Deta, Zalău și Sălacea unor comunități creștine”, și tot el adaugă în fraza următoare că o certitudine deplină e greu de obținut, fiindcă în aceleași necropole s-au făcut lucruri care nu se împacă cu creștinismul: trepanația craniului din mormântul 1 de la Sălacea, ofrande animale, amputarea membrelor unor defuncți, poziția nefirească a craniului din mormântul 4 de la Zalău.126
Interpretările s-au schimbat de mai multe ori, și merită știut: M. Rusu a propus întâi că niște comunități Köttlach ar fi fost mutate de avari în timpul războaielor cu francii, apoi le-a atribuit unor comunități creștine autohtone; lucrarea maghiară Erdély Története citea piesele de la Deta ca sud-germane sau renane, oricum din Imperiul carolingian; R. Heitel le datează în a doua jumătate a secolului al IX-lea și primele decenii ale secolului al X-lea și le leagă de influențele carolingiene; J. Giesler crede că piesele Köttlach aflate în afara ariei de origine au mai ales însemnătate politică.126
Un lucru nu s-a găsit, și absența lui contă la fel de mult ca piesele: nicio urmă a unei misiuni bisericești france trecute peste Carpați. Legătura carolingiană, cât există, e de obiecte, de monede și de diplomație, nu de ierarhie.
10.5 Ce arată comparația
- Tăcerea nord-dunăreană nu e o tăcere a izvoarelor în general. În aceleași secole, vecinii de la apus și de la sud-vest lasă biserici de zid, sigilii de arhiepiscop, cimitire pictate și morminte cu cruci. Când o regiune tace și vecinii ei vorbesc, tăcerea e a regiunii, nu a documentației.
- Supraviețuirea creștină cere un oraș sau măcar o bazilică în folosință. Keszthely-Fenékpuszta trece secolul al VII-lea fiindcă are bazilica; Sirmium nu îl trece, fiindcă își pierde orașul. Dobrogea stă de partea Sirmiului, și asta explică de ce creștinismul ei se încheie ca instituție odată cu orașele.
- Nici la vecini continuitatea nu se presupune, se dovedește. Sanctuarele medievale din Srem nu ies din cele antice, iar ce arată asta e o săpătură, nu un raționament.
- Obiectele creștine se judecă la fel peste tot. Cosma, pentru piesele Köttlach, și Zugravu, pentru spațiul românesc, cer același lucru: un semn specific, un context, și rezerva spusă cu voce tare când același cimitir cuprinde și practici necreștine.
Capitolul 11. Bilanț: ce știm sigur, ce nu știm
Ce știm sigur
- Dobrogea a fost, în secolele IV-VI, o provincie profund creștină, cu o mitropolie la Tomis, cu episcopi cunoscuți pe nume, cu 58 de biserici descoperite și cu martiri ale căror morminte s-au găsit la Niculițel și la Halmyris.
- La nordul Dunării, Imperiul a revenit în secolul al IV-lea, sub Constantin, și în secolul al VI-lea, sub Iustinian, prin capete de pod. Pe malul stâng s-au descoperit două bazilici: una din secolul al IV-lea, într-o așezare rurală de la Izvoarele (Mehedinți), și una din secolul al VI-lea, în cetatea Sucidava.
- Goții de la nordul Dunării au avut în secolul al IV-lea comunități creștine niceene, omoiene și audiene, au avut episcopi și preoți și au dat martiri, între care Sava, înecat în Buzău la 12 aprilie 372.
- Gepizii erau arieni, cu un episcop legat de curtea regală, iar elita lor purta obiecte creștine.
- Rețeaua episcopală dunăreană s-a prăbușit la începutul secolului al VII-lea. Biserica organizată a revenit la nordul Dunării prin Bulgaria creștinată și prin Bizanț, în slavonă, după secolul al IX-lea.
- Vocabularul creștin de bază al românilor este latin, iar cel ierarhic este slavon.
Ce nu știm
- Câți dintre locuitorii de la nordul Dunării erau creștini în secolele V-VII. Obiectele arată comunități creștine; nu arată o creștinare generală.
- Dacă exista vreo organizare bisericească la nordul Dunării în afara capetelor de pod. Ipoteza horepiscopilor nu are, deocamdată, o dovadă directă.
- Ce s-a întâmplat cu creștinii de la nordul Dunării între sfârșitul secolului al VII-lea și sfârșitul secolului al IX-lea. Arheologia aproape tace, iar limba arată doar că nucleul de bază a supraviețuit.
- Dacă Sfântul Andrei a predicat în Scythia. Tradiția există din secolul al III-lea; o dovadă contemporană nu există.
Disputele principale, pe scurt
| Întrebarea | O poziție | Cealaltă poziție |
|---|---|---|
| Andrei în Scythia | misiune reală (Popescu, Păcurariu, Muntean) | geografie simbolică (Zugravu, Pippidi) |
| Rangul Tomisului înainte de 536 | arhiepiscopie, mitropolie sub Anastasius (Popescu, Zugravu) | mitropolie încă din 381, cu sufragani în afara provinciei (Holubeanu) |
| Hirotonia lui Wulfila | 336 (Schäferdiek, Barnes) | 341-342 (Heather și Matthews, Zugravu) |
| Credința lui Sava | niceean (majoritatea) | arian (Parvis) |
| Biertan | darul unei comunități locale (istoriografia mai veche) | pradă germanică (Rubel și „cei mai mulți cercetători”) |
| Porolissum | primul document creștin local (Gudea) | fals; nicio biserică în secolul IV (Opreanu) |
| Crucile din secolele VI-VII | semne ale comunităților romanice creștine (Madgearu, Teodor și Stanciu) | „stil emblematic” fără înțeles etnic (Curta) |
| Incinerațiile din secolele VII-IX | localnici păgâni sau creștini (unii arheologi români) | slavi și bulgari (Zugravu) |
| Ciumbrud | moravieni (Pinter, Dragotă) | bulgari (Madgearu) |
Siturile citate: fișa RAN și lucrarea de referință
Pentru fiecare sit pomenit în dosar dăm codul din Repertoriul Arheologic Național (RAN), cu adresa fișei, și lucrarea care tratează descoperirea, aleasă din bibliografia fișei sau din literatura citată mai sus. Fișa se deschide la adresa https://ran.cimec.ro/sel.asp?codran= urmată de cod. Fișele au fost citite pe 15 noiembrie 2026. Unde RAN nu are fișă pentru descoperire, spunem asta.
Dobrogea
| Situl | Ce privește dosarul | Fișa RAN | Lucrarea de referință |
|---|---|---|---|
| Tomis (Constanța) | bazilicile și criptele din secolele V-VI | 60428.02 | Constantin Chera-Mărgineanu, Vasilica Lungu, „Noi monumente de epoca romano-bizantină la Tomis”, MCA, 16, 1986, p. 145-154 |
| Callatis (Mangalia) | bazilica din secolele V-VI | 60491.03 | Nicolae Alexandru, Robert Constantin, Mihai Ionescu, „Aspecte topografice ale cetății Callatis în epoca romano-bizantină”, Pontica, 2005, p. 419-438 |
| Histria | bazilica episcopală | 62039.01 | Alexandru Suceveanu, Histria XIII. La basilique épiscopale, București, 2007 |
| Tropaeum Traiani (Adamclisi) | bazilica B, de marmură, cu baptisteriu | 60892.08 | Ioana Bogdan-Cătăniciu, „The Marble Basilica (B) in Tropaeum Traiani”, Dacia NS, 50, 2006, p. 135-254 |
| Tropaeum Traiani | bazilica „simplă” A | 60892.08 | Ion Barnea, „Basilica simplă (A) de la Tropaeum Traiani”, Pontica, 11, 1978 |
| Tropaeum Traiani | bazilica D, cu transept | 60892.08 | Cristian Olariu, „Tropaeum Traiani: The Basilica D Sector”, Niš and Byzantium VII, 2009, p. 163-177 |
| Adamclisi, necropola de nord | bazilica cimiterială | 60892.07 | Grigore Tocilescu, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, București, 1900 |
| Axiopolis (Cernavodă) | cetatea și cultul martirilor | 60785.03 | Ion Barnea, „Date noi despre Axiopolis”, SCIVA, 11, 1, 1960, p. 69-80 |
| Capidava | biserica din secolul al VI-lea | 63063.01 | Irina Achim, I. C. Opriș, „Loca sancta Scythiae: l’église paléochrétienne de Capidava”, în Antiquitas istro-pontica, Cluj-Napoca, 2010, p. 521-534 |
| Ulmetum (Pantelimon) | inscripția celor doi tineri, bazilica din secolul al V-lea | 62618.01 | Steven A. Krebs, „Intensive Survey in the Vicinity of Late Roman Ulmetum”, SCIVA, 49, 1, 1998, p. 97-125 |
| Niculițel | cripta martirilor | 161044.07 | Victor H. Baumann, raportul din Cronica, campania 1994, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=127 |
| Halmyris (Murighiol) | bazilica episcopală și cripta lui Epictet și Astion | 160920.02 | Mihail Zahariade, „The Halmyris Episcopal Basilica and the Martyrs’ Crypt”, Il Mar Nero, 5, 2001-2003, p. 143-168 |
| Argamum (Jurilovca) | bazilicile | 160653.02 | Florin Topoleanu, „Argamum. Sector Bazilica II (1981-1994)”, MCA SN, I, 1999 (2000), p. 191-201 |
| Ibida (Slava Rusă) | bazilica | 161277.01 | Dorel Paraschiv, Ioan Iațcu, „The Christian Basilica of Ibida”, Arheologia Moldovei, XXXVI, 2013, p. 239-252 |
| Slava Rusă | complexul monastic | 161277.02 | Andrei Opaiț, „Complexul monastic paleocreștin de la Slava Rusă”, Revista Monumentelor Istorice, 1, 1990, p. 18-28 |
| Dinogetia (Garvăn) | bazilica și obiectele creștine | 160635.03 și 160635.07 | Gheorghe Ștefan, „Anciens vestiges chrétiens à Dinogetia-Bisericuța”, Dacia, 11-12, 1948, p. 303-307 |
| Noviodunum (Isaccea) | bazilica din secolele V-VI | 159696.05 | Gavrilă Simion, „Rituri și ritualuri funerare în necropola romană de la Noviodunum”, Pontica, 27, 1994, p. 91-105 |
| Beroe (Piatra Frecăței) | necropola folosită până în secolul al VII-lea, bazilica | 161115.01 | Gheorghe Mănucu-Adameșteanu et al., „Cruci relicvar descoperite la Ostrov-Beroe”, Peuce, SN VI, 2008, p. 305-323 |
| Sucidava de pe malul drept (Satu Nou, Oltina) | Sycidaba lui Procopius | 62510.09 | Ovidiu Țentea, Ioan C. Opriș, „Rediscovering Sucidava Moesica”, Journal of Ancient History and Archaeology, 12.4, 2025, p. 42-60 |
| Basarabi-Murfatlar | complexul rupestru | 62379.01 | O. Damian, A. Samson, M. Vasile, MCA SN 5, 2009, p. 117-158 (fișa RAN nu are bibliografie de specialitate) |
| Satu Nou, La Armane | necropola de incinerație din secolele VIII-X | 62510.05 | B. Mitrea, N. Anghelescu, „Săpăturile de la Satu Nou”, MCA, 5, 1959, p. 535-542 |
| Castelu | necropola din secolele IX-X | 61130.08 | Adrian Rădulescu, Nicolae Harțuchi, Cimitirul feudal timpuriu de la Castelu, Constanța, 1967 |
| Gârlița | necropola de incinerație | 62592.01 | Tudor Papasima, raportul din Cronica, campaniile 1983-1992, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=683 |
| Istria-Capul Viilor | necropola birituală din secolele VIII-IX | 62039.19 | Vlad Zirra, „Necropola de la Istria-Capul Viilor”, Dacia NS, VII, 1963, p. 356-411 |
| Nalbant, Canlia | necropolele birituale | fără fișă găsită pentru necropole | Zugravu 1997, p. 459 și bibliografia de acolo |
Malul stâng al Dunării
| Situl | Ce privește dosarul | Fișa RAN | Lucrarea de referință |
|---|---|---|---|
| Izvoarele, km fluvial 860,5 (Gruia, Mehedinți) | bazilica rurală din secolul al IV-lea | 112058.02 | Ion Stângă, „O bazilică paleocreștină la Izvoarele, județul Mehedinți”, Drobeta, XVII, 2007, p. 178-189 |
| Drobeta-Turnu Severin | castrul târziu, „Theodora”, basilica semnalată peste amfiteatru | 109782.02 | Dorel Bondoc, The Roman rule to the north of the Lower Danube during the Late Roman and Early Byzantine period, Cluj-Napoca, 2009 |
| Dierna (Orșova) | castrul târziu | 110072.03 | Adrian Bejan, „La Dacie du Sud-Ouest (le Banat) aux IVe-VIIe siècles”, în Orbis Antiquus, Cluj-Napoca, 2004 |
| Hinova | fortificația romană târzie | 112085.01 | Mișu Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, București, 1989 |
| Hinova, Brazda lui Novac | valul din secolele IV-V | 112085.02 | Costin Croitoru, Fortificații liniare romane în stânga Dunării de Jos, Brăila, 2004 |
| Ostrovu Mare | cetatea romană târzie | 111907.05 | Dorel Bondoc, „Old and new data about the Late Roman fortification from the island Ostrovul Mare”, Dacia Felix, Cluj-Napoca, 2007, p. 490-499 |
| Sucidava (Celei) | cetatea, bazilica din secolul al VI-lea | 125551.01 | Toropu și Gherghe 1997; Dumitru Tudor, Sucidava, Craiova, 1974 |
| Sucidava, necropola | necropola romană târzie | 125551.02 | Gheorghe Popilian, Dorel Bondoc, The Roman and late Roman cemetery of Sucidava-Celei, Craiova, 2012 |
| Podul lui Constantin | podul Oescus-Sucidava | 125551.08 | Opriș et al., Cercetări Arheologice, 29.2, 2022, p. 631-664; Petre Gherghe, Lucian Amon, Pontica, 40, 2007, p. 359-369 |
| Bărboși-Tirighina (Galați) | castellum-ul și turnul din secolul al IV-lea | 75105.04 | rapoartele din Cronica, de la https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=74 |
| Daphne | cetatea lui Constantin | fără fișă; localizarea e disputată | Petre Diaconu, „În căutarea Dafnei”, Pontica, 4, 1971, p. 311-318; Madgearu 2003 |
Muntenia și Moldova
| Situl | Ce privește dosarul | Fișa RAN | Lucrarea de referință |
|---|---|---|---|
| Pietroasele (Buzău) | castrul din secolul al IV-lea, tezaurul | 48496.04 | Gh. Diaconu et al., „L’ensemble archéologique de Pietroasele”, Dacia NS, XXI, 1977, p. 199-220 |
| Spanțov (Călărași) | necropola Sântana de Mureș, morminte V-E | 105268.04 | fișa RAN nu are bibliografie publicată |
| Mihălășeni (Botoșani) | mormântul cu medalionul lui Daniel | 38250.03 | Liviu Octavian Șovan, „Un mormânt cu medalioane romane de sticlă din necropola de la Mihălășeni”, Arheologia Moldovei, XI, 1987, p. 227-234 |
| Izvoru Dulce (Buzău) | tiparul de cruciulițe | 47514.03, 47514.08 | fișele RAN nu au bibliografie de specialitate; Zugravu 1997, p. 338 |
| Budureasca (Prahova) | tiparele și cruciulițele | mai multe fișe Budureasca (133321.xx) | Zugravu 1997, p. 338, 416 |
| Cândești (Buzău) | tiparul de cruci, cultura Ipotești-Cândești | 50139.01 | Victor Teodorescu, „Cercetările arheologice de la Cândești”, 1971, p. 104-130 |
| București-Străulești | ceramica cu cruci, tiparul | 179132.60 | Vasilica Sandu, „Situl Străulești-Măicănești. Așezarea din secolele VI-VII”, Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice, 2, 2016, p. 166-187 |
| Luciu (Ialomița) | opaițul de bronz cu cruce | 94036.02 | Alexandru Barnea, S. Bercea, „Neuf bronzes paléochrétiens”, The Antique Bronzes, București, 2004, p. 43-47 |
| Băleni (Dâmbovița) | așezarea Ipotești-Cândești | 66205.04 | Suzana Dolinescu-Ferche, „La culture Ipotești-Ciurel-Cîndești”, Dacia NS, XXVIII, 1984, p. 117-147 |
| Davideni (Neamț) | atelierul de cruciulițe | 124821.01 | Ioan Mitrea, Memoria Antiquitatis, 18, 1992, p. 203-232 și 19, 1994, p. 279-332 |
| Botoșana (Suceava) | vasul cu cruce și pește, tiparul | 147170.02 | fișa RAN nu are bibliografie de specialitate; Teodor și Stanciu 2009 |
| Olteni (Teleorman), Traian (Bacău), Tăcuta (Vaslui), Dumbrăveni (Suceava) | tipare și semne pe ceramică | fără fișă găsită pentru epoca discutată | Zugravu 1997, p. 416; Ignat 2008 |
Transilvania
| Situl | Ce privește dosarul | Fișa RAN | Lucrarea de referință |
|---|---|---|---|
| Biertan | donariul | 144205.01 este fișa vicusului roman și a așezării din secolul al IV-lea; donariul nu are fișă proprie | Rubel 2019 |
| Porolissum (Moigrad) | „potirul”, „bazilica” | 142159.01, 140734.02 | Opreanu 2021; pentru lectura contrară, rapoartele lui N. Gudea din Cronica |
| Apahida | mormintele princiare | 55696.06 și 55696.07 | Repertoriul arheologic al județului Cluj, Cluj-Napoca, 1992, p. 33; Opreanu 2009 |
| Someșeni (Cluj-Napoca) | tezaurul | 54984.13 este fișa așezării și necropolei; tezaurul nu are fișă proprie | Bóna; Repertoriul arheologic al județului Cluj, 1992 |
| Potaissa (Turda) | locuirea din secolele V-VI, opaițele | 55268.01 | rapoartele lui Sorin Nemeti din Cronica, 2002-2021 |
| Noșlac | necropola din secolele VI-VII | 6057.03 | Zeno K. Pinter, raportul din Cronica, 2006, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3714 |
| Bratei | necropola birituală din secolele VII-VIII | 144358.06 | S. A. Luca, Z. K. Pinter, A. Georgescu, Repertoriul arheologic al județului Sibiu, Sibiu, 2003 |
| Ocna Sibiului | necropola din secolele VIII-IX | 143860.08 | același repertoriu |
| Mediaș | necropola birituală din secolele IX-X | 143628.06 | același repertoriu |
| Gușterița | necropola | 143469.02 | același repertoriu |
| Boarta | necropola birituală din secolele VI-VII | 145685.03 | același repertoriu |
| Târnava | necropola din secolele VII-VIII | 143655.03 | același repertoriu |
| Păuca | necropola | 145239.04 | raportul din Cronica, 2014, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=5354 |
| Soporu de Câmpie | necropola din secolul al IX-lea | 57822.04 | Repertoriul arheologic al județului Cluj, 1992, p. 368 |
| Uioara de Jos | așezarea | 1810.01 | fișa RAN nu are bibliografie pentru epoca discutată |
| Ghirbom | necropola din secolele VIII-IX | 3002.04 | D. Popescu, SCIV, XXI, 3, 1970, p. 507 |
| Blandiana | necropola din secolele X-XI | 3404.01 | fișa RAN nu are bibliografie de specialitate |
| Alba Iulia, str. Brândușei | necropola din secolele X-XI | 1026.09 | Aurel Dragotă, Dănuț Brânda, „Necropola medieval timpurie de la Alba Iulia-Str. Arhim. Iuliu Hossu”, Apulum, XXXVIII/1, 2001, p. 289-318 |
| Alba Iulia, Izvorul Împăratului | necropola creștină din secolul al X-lea | 1026.10 | Mihai Blăjan, fișa de sit, 2006 |
| Alba Iulia, catedrala | rotonda și biserica de la sud-vest | 1026.07 | Marcu Istrate 2014 |
| Ciumbrud, Alba Iulia-Stația de Salvare | necropolele din secolele IX-X | fără fișă găsită pentru necropole | Dragotă 2017; Țiplic, cursul citat |
Cronologie generală
| Anul | Evenimentul |
|---|---|
| 250-260 | Raidurile goților în Asia Mică; captivi creștini din Capadocia duși la nordul Dunării |
| 271-275 | Retragerea aureliană din Dacia |
| 286-293 | Se creează provincia Scythia, cu capitala la Tomis |
| 290 | Martiriul lui Epictet și Astion la Halmyris, după Pătimirea lor |
| 303-304 | Persecuția lui Dioclețian; martirii de la Noviodunum, Durostorum și Axiopolis |
| 325 | Conciliul de la Niceea; Teofil, „episcopul goților”, după Socrates |
| iulie 328 | Constantin la Oescus; podul Oescus-Sucidava |
| 332 | Victoria lui Constantin asupra goților; tratatul cu Ariaric |
| 336 sau 341-342 | Hirotonia lui Wulfila |
| 347-348 | Prima persecuție; Wulfila trece în Imperiu cu credincioșii lui |
| 360 | Wulfila semnează crezul sinodului de la Constantinopol |
| secolul IV | Bazilica rurală de la Izvoarele (Mehedinți), datată cu 18 monede din secolul al IV-lea |
| 361 | Ultimele monede din așezarea civilă de la Sucidava |
| 367-369 | Războiul lui Valens cu Athanaric; Valens la Tomis, conflictul cu Vetranio |
| 369-372 | Persecuția lui Athanaric |
| 12 aprilie 372 | Martiriul Sfântului Sava în râul Mousaios (Buzău) |
| 373-374 | Scrisoarea Bisericii din Gothia despre Sava |
| 376 | Goții trec Dunărea în Imperiu; Fritigern, arian |
| 381 | Gerontius de Tomis la conciliul de la Constantinopol |
| 381 sau 383 | Moartea lui Wulfila la Constantinopol |
| 392-393 | Ieronim îl pomenește pe Theotimus I de Tomis |
| 403 | Theotimus refuză condamnarea lui Origen |
| în jurul lui 440 | Sozomen descrie „excepția scitică” |
| 431, 451 | Episcopii de Tomis la Efes și Calcedon |
| 454 | Căderea imperiului hunic; gepizii stăpânesc Transilvania |
| în jurul lui 490 | Mormântul princiar Apahida I |
| 491-518 | Anastasius reface Sucidava; după unii cercetători, apar episcopiile sufragane din Scythia |
| 519-520 | Paternus semnează „mitropolit al provinciei Scythia”; călugării sciți la Constantinopol și Roma |
| 525 | Dionisie cel Mic alcătuiește tabla pascală cu era creștină |
| 14 aprilie 535 | Novela XI: Justiniana Prima; Recidiva și Litterata „dincolo de Dunăre” |
| 536 | Quaestura exercitus; după Holubeanu, cele 14 episcopii sufragane ale Tomisului |
| 550-553 | Valentinianus de Tomis și conciliul al V-lea |
| 559 | Cutrigurii trec Dunărea |
| 567 | Căderea regatului gepid; episcopul arian Trasaricus duce comorile lui Cunimund la Constantinopol |
| 593-602 | Campaniile lui Mauricius la nordul Dunării |
| 602 | Revolta armatei dunărene; Focas împărat |
| în jurul lui 600 | Sfârșitul locuirii de la Drobeta |
| 610-650 | Datarea ampulelor Sfântului Mina găsite în Banat și Transilvania |
| 614 | Ruperea limes-ului scitic |
| 680-681 | Hanatul bulgar la sudul Dunării; conciliul de la Constantinopol arată dispariția episcopiilor balcanice |
| 691-692 | Conciliul Trullan, canonul 30, despre preoții „Bisericilor barbare” |
| în jurul lui 840 | Walafrid Strabo despre „tomitani” |
| 864 sau 866 | Botezul lui Boris-Mihail al Bulgariei |
| 892 | Arnulf le cere bulgarilor să nu mai vândă sare moravilor |
| 893 | Slavona devine limba Bisericii bulgare |
| sfârșitul secolului IX și secolul X | Basarabi-Murfatlar; rotonda de la Alba Iulia |
| 927 | Primul atac al ungurilor asupra stăpânirii bulgare din sudul Transilvaniei |
| 971 | Ioan Tzimiskes recucerește Dunărea de Jos |
Surse
Izvoare antice, cu textul consultat
Annales regni Francorum, ed. F. Kurze, MGH SS rer. Germ. 6, Hannover, 1895; text digital la The Latin Library. https://www.thelatinlibrary.com/annalesregnifrancorum.html
Auxentius de Durostorum, Epistula de fide, vita et obitu Wulfilae, în F. Kauffmann, Aus der Schule des Wulfila, Strassburg, 1899, p. 73-76. https://archive.org/details/ausderschuledes00maxigoog
Basil of Caesarea, Letters 155, 164, 165, trad. B. Jackson, Nicene and Post-Nicene Fathers II.8. https://www.newadvent.org/fathers/3202164.htm
Iohannes Biclarensis, Chronicon, ed. J. Campos, Madrid, 1960, text digital Universitatea din Gießen. https://www.uni-giessen.de/resolveuid/b85a99d120784ccd809bc5ce75538ab8
Ieronim, De viris illustribus, trad. E. C. Richardson, NPNF II.3. https://www.newadvent.org/fathers/2708.htm
Iordanes, The Gothic History, trad. C. C. Mierow, Princeton, 1915. https://www.gutenberg.org/ebooks/14809
Iustinian, Novellae XI și 41, trad. F. H. Blume, University of Wyoming. https://www.uwyo.edu/lawlib/blume-justinian/_files/docs/AJCNovels2/Novel%2011.pdf
Iustiniani Novellae, ed. R. Schoell și G. Kroll, Corpus Iuris Civilis, III, Novella XI, text latin la Universitatea Grenoble Alpes. https://droitromain.univ-grenoble-alpes.fr/Corpus/Nov11.htm
Passio S. Sabae, Passio S. Nicetae, Passio SS. Innae, Rimae et Pinae, ed. H. Delehaye, „Saints de Thrace et de Mésie”, Analecta Bollandiana, 31, 1912, p. 161-300. https://archive.org/details/analectabollandianatom31
Philostorgius, Kirchengeschichte, ed. J. Bidez, GCS 21, Leipzig, 1913. https://archive.org/details/kirchengeschicht21philuoft
Procopius, Buildings IV, trad. H. B. Dewing, Loeb, 1940, pe LacusCurtius. https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Procopius/Buildings/4B*.html
Procopius, History of the Wars VII, trad. H. B. Dewing, Loeb, pe LacusCurtius. https://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Procopius/Wars/7F*.html
Socrates Scholasticus, Historia ecclesiastica, NPNF II.2. https://www.newadvent.org/fathers/26016.htm
Sozomen, Historia ecclesiastica, NPNF II.2. https://www.newadvent.org/fathers/26026.htm și https://www.newadvent.org/fathers/26027.htm
Theodoret, Historia ecclesiastica, NPNF II.3. https://www.newadvent.org/fathers/27024.htm
W. Streitberg, Die gotische Bibel, I, Heidelberg, 1908 (calendarul gotic, p. 472-473). https://archive.org/details/diegotischebibe01stregoog
Studii, cu textul consultat
Atanasov, Georgi, „L’exception scythe d’après Sozomène et les exceptions scythes d’après l’histoire et l’archéologie paléochrétiennes”, Pontica, 56, 2023, p. 101-132. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1300573
Atanasov, Georgi, „Encore une fois sur la datation et l’organisation des moines dans le monastère rupestre de Murfatlar”, Pontica, 53, 2020, p. 63-86. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=980018
Bóna, István, „From Dacia to Erdőelve”, în B. Köpeczi (ed.), History of Transylvania, I, ediția engleză online. https://mek.oszk.hu/03400/03407/html/36.html
Cosma, Călin, „Die Gräberfelder von Köttlach-Typ aus West- und Nordwestrumänien”, Ephemeris Napocensis, XVI-XVII, 2006-2007, p. 227-253. https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/eph-XVI-XVII-12.pdf
Covaciu, D., „The ecclesiastic status of the see of Tomis between the 4th and 6th centuries”, CICSA Journal online, NS 11, 2025, p. 195-211. https://journals.unibuc.ro/index.php/cicsa/en/article/download/1432/1550
Curta, Florin; Gândilă, Andrei, „Roman nostalgias in Near Barbaricum”, Dacia NS, 67, 2023, p. 83-144. https://daciajournal.ro/pdf/dacia67/DACIA_LXVII_04_Curta.pdf
Damian, Oana; Samson, Andrei; Vasile, Mihai, „The rupestrian site of Murfatlar-Basarabi, 50 years after its discovery”, Materiale și Cercetări Arheologice, SN 5, 2009, p. 117-158. https://www.persee.fr/doc/mcarh_1220-5222_2009_num_5_1_1073
Dragotă, Aurel, Aspecte funerare și interferențe etnoculturale și religioase la Alba Iulia în jurul anului 1000, rezumatul tezei de abilitare, UBB Cluj, 2017. https://doctorat.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2017/07/abstract-ro.pdf
Gândilă, Andrei, „Christianity North of the Danube”, în Cultural Encounters on Byzantium’s Northern Frontier, c. AD 500-700, Cambridge, 2018, p. 101-130. https://www.cambridge.org/core/books/abs/cultural-encounters-on-byzantiums-northern-frontier-c-ad-500700/christianity-north-of-the-danube/DA865333E25D8B80F00CC013436AE5C5
Heather, Peter, „The Crossing of the Danube and the Gothic Conversion”, Greek, Roman and Byzantine Studies, 27, 1986, p. 289-318. https://grbs.library.duke.edu/index.php/grbs/article/download/4951/5421/15311
Holubeanu, Ionuț, „Noi interpretări privind rangul scaunului bisericesc de la Tomis în secolele al V-lea și al VI-lea p. Chr.”, Pontica, 48-49, 2015, p. 25-60. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=955810
Holubeanu, Ionuț, „Organizarea bisericească în Moesia Secunda în secolele V-VII p. Chr.”, Pontica, 50, 2017, p. 71-126. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=954099
Holubeanu, Ionuț, „A less usual sin confession presented in the Passion of St. Saba the Goth”, Études byzantines et post-byzantines, VII, 2016, p. 7-24. https://srsb.ro/wp-content/uploads/2020/12/EBPB-VII.pdf
Ignat, Mircea, „A Ceramic Fragment with Incised Decoration Found at Dumbrăveni (Suceava). A Solar or an Early-Christian Symbol?”, Codrul Cosminului, 14, 2008. https://codrulcosminului.usv.ro/wp-content/uploads/2022/12/Article.13.Vol_.14-1.pdf
Illáš, Martin, „Kostol č. IX v Mikulčiciach (tzv. štvorapsidová rotunda)”, Konštantínove listy, 6/1, 2013, p. 10-45 (rezumatul publicat). https://doi.org/10.17846/CL.2013.6.1.10-45
Ivanišević, Vujadin, „New finds of lead seals from Caričin Grad (Justiniana Prima)”, rezumat de comunicare. https://www.iae.org.tr/images/pdf/Etkinlikler/sempozyum/Vujadin-Ivanisevic.pdf
Lenski, Noel, „The Gothic Civil War and the Date of the Gothic Conversion”, Greek, Roman and Byzantine Studies, 36, 1995, p. 51-87. https://grbs.library.duke.edu/index.php/grbs/article/download/3141/5793/15693
Madgearu, Alexandru, „The 6th century Lower Danubian bridgeheads: location and mission”, Ephemeris Napocensis, XIII, 2003, p. 295-314. https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/eph-XIII-13.pdf
Madgearu, Alexandru, „The Spreading of the Christianity in the Rural Areas of Post-Roman Dacia (4th-7th Centuries)”, Archaeus, VIII, 2004, p. 41-59. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=79055
Madgearu, Alexandru, „Semnificația purtării crucilor pectorale descoperite la nord de Dunăre în secolele VI-VII”, Arheologia Moldovei, 30, 2007, p. 129-136. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=736151
Marcu Istrate, Daniela, „Biserica din secolele X-XI, de influență bizantină, de la Alba Iulia. Restituiri preliminare”, Apulum, 51/2, 2014, p. 93-128. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=518482
Müller, Róbert, „Romani et Barbari in der Keszthely-Kultur”, Antaeus, 35-36, 2018, p. 147-166 (rezumatul publicat). https://doi.org/10.62149/Antaeus.35-36.2018_06
Muzeul Național de Istorie a României, „Tezaurul de la Pietroasa”. https://www.mnir.ro/tezaurul-de-la-pietroasa/
Niculescu, Alexandru, „Originile creștinismului românesc. Greco-latinitatea”, Dacoromania, NS V-VI, 2000-2001, p. 51-69. https://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2000-2001_3.pdf
Opreanu, Coriolan Horațiu, „Theoderic cel Mare și Transilvania. O ipoteză de lucru”, Ephemeris Napocensis, XIX, 2009, p. 109-127. https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/eph-XIX-05.pdf
Opreanu, Coriolan Horațiu, „Corrigenda Porolissensia (II). Authentic, or Forgery?”, Ephemeris Napocensis, XXXI, 2021, p. 259-274. https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/Articles%202021/Opreanu_EphNap_31_2021.pdf
Opriș, Ioan Carol et al., „Pons per Danuvium ductus. Date noi despre podul lui Constantin cel Mare dintre Oescus și Sucidava”, Cercetări Arheologice, 29.2, 2022, p. 631-664. https://cercetari-arheologice.ro/wp-content/uploads/2022/12/ca29_2_11_Opris-1.pdf
Popescu, Emilian, „Qui est l’auteur de l’Acte du martyre de Saint Sabas le Goth?”, Études byzantines et post-byzantines, IV, 2001, p. 7-18. https://srsb.ro/wp-content/uploads/2020/12/EBPB-IV.pdf
Rizos, Efthymios, „Martyrs from the northwest Balkans in the Byzantine ecclesiastical tradition: patterns and mechanisms of cult transfer”, text în depozitul Universității Oxford. https://ora.ox.ac.uk/objects/uuid:7674e7ae-7956-4302-b54e-0196f9194f7c
Rubel, Alexander, „The Late Antique Donarium from Birthälm (Biertan) in the Context of Roman Religion”, European Journal of Science and Theology, 15/3, 2019, p. 201-208. https://www.ejst.tuiasi.ro/Files/76/18_Rubel.pdf
Șovrea, Adrian Nicolae, „Istoriografia secolelor IX-XI privind necropolele cu vase ceramice din spațiul intracarpatic”, Transilvania, 1, 2017, p. 69-79. https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2018/02/08_Adrian_Nicolae_Sovrea.pdf
Tănase, Dorel, „Observații cu privire la ploscuțele de pelerin cu reprezentarea Sfântului Mina”, Analele Banatului, SN XXVI, 2018. https://analelebanatului.ro/static/media/articles/2022/01/19/06_Tanase.pdf
Teodor, Eugen S.; Stanciu, Ioan, „About Crosses on Wet Clay as a Cultural Marker”, Ephemeris Napocensis, XIX, 2009, p. 129-155. https://ephemerisnapocensis.arheologie-istoriaartei-cluj.ro/Articles/eph-XIX-06.pdf
Țiplic, Ioan Marian; Crîngaci Țiplic, Maria, „The Christianization of the Funeral Rite in the Early Middle Ages”, Transylvanian Review, XXIV, supl. 2, 2015, p. 264-278. https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/194799/1/2015%20TR%20Supplement%202%20Ion%20Tiplic%20si%20Maria%20Tiplic.pdf
UNESCO, World Heritage List, „Early Christian Necropolis of Pécs (Sopianae)”, nr. 853. https://whc.unesco.org/en/list/853/
Uppsala University Library, „The history of Codex argenteus”. https://www.uu.se/en/library/visit-and-contact/exhibitions/codex-argenteus/the-history-of-codex-argenteus
Vanderheyde, Catherine, „Caričin Grad en Serbie. Découvertes dans le quartier sud-est de la Ville Basse”, Territoires et Empires d’Orient, 2, 2021. https://archimede.unistra.fr/websites/misha/archimede/Chroniques_Archimede/Chroniques_N__2/Chroniques2.C3.Caricin_Grad.pdf
Zugravu, Nelu, Geneza creștinismului popular al românilor, București, Institutul Român de Tracologie, 1997, ediția digitizată de pe biblioteca-digitala.ro. Paginile citate sunt cele tipărite.
Zugravu, Nelu, „Quelques observations sur l’historiographie roumaine du christianisme ponto-danubien dans les IVe-VIe siècles”, Revista CICSA online, NS 8/1, 2022, p. 5-31. https://journals.unibuc.ro/index.php/cicsa/en/article/view/1630
Lucrări de referință, fără text liber, citate după fișa lor
Holubeanu, Ionuț, Christianity in Roman Scythia: Ecclesiastical Organization and Monasticism (4th to 7th Centuries), Leiden, Brill, 2024.
Holubeanu, Ionuț, Organizarea bisericească în Scythia și Moesia Secunda în secolele IV-VII, București, Basilica, 2018.
Heather, Peter; Matthews, John, The Goths in the Fourth Century, Liverpool, 1991.
Madgearu, Alexandru, Rolul creștinismului în formarea poporului român, București, 2001.
Popescu, Emilian, Inscripțiile grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România, București, 1976.
Popescu, Emilian, Christianitas Daco-Romana, București, 1994.
Suceveanu, Alexandru, Histria XIII. La basilique épiscopale, București, 2007.
Zugravu, Nelu (coord.), Fontes Historiae Daco-Romanae Christianitatis, Iași, 2008.
Imaginea studiului
Fundațiile bazilicii episcopale de la Histria, ridicată în prima jumătate a secolului al VI-lea. Foto Carole Raddato, Wikimedia Commons, licență CC BY-SA 2.0. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:The_foundations_and_architectural_remains_of_the_Episcopal_Basilica,_built_in_the_first_half_of_the_6th_century_AD,_Histria,_Moesia_Inferior,_Romania_(42458319302).jpg
Pe Historix
Ce spun cuvintele despre creștinarea românilor, 26 octombrie 2026. https://historix.ro/2026/10/26/vocabular-crestin-latin/
Necropolele gepide din Transilvania, studiu, 26 octombrie 2026. https://historix.ro/academic/necropole-gepide-transilvania/
Note
- Nelu Zugravu este profesor la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde a întemeiat în 2004 Centrul de Studii Clasice și Creștine și, în 2006, revista Classica et Christiana. Sinteza lui din 1997 este lucrarea de referință a subiectului acestui dosar, iar criteriile ei, semnul specific și izvorul vechi, sunt metoda urmată aici. ↩
- Zugravu 1997, p. 19-60, în special p. 29-33. ↩
- Zugravu 1997, p. 332. ↩
- Iustinian, Novella 41, trad. Blume. Clauza de datare dă calendele lui iunie (1 iunie 536); literatura dă de obicei 18 mai 536. ↩
- Emilian Popescu (1928-2020), istoric, epigrafist și bizantinist, membru de onoare al Academiei Române din 2006. A lucrat la Institutul de Arheologie al Academiei între 1956 și 1978, conducând sectorul de epigrafie din 1970, și a publicat inscripțiile grecești și latine descoperite în România; a predat la Iași și la Cluj. Teza originii apostolice a creștinismului românesc este contribuția lui cea mai discutată. ↩
- Mircea Păcurariu (1932-2021), preot și istoric al Bisericii, profesor de istoria Bisericii românești la institutul teologic din Sibiu, membru titular al Academiei Române din 2015. Tratatul lui în trei volume, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, este sinteza de referință a istoriografiei bisericești românești. ↩
- E. Popescu, 2001, după Niculescu 2000-2001; V. V. Muntean, „Creștinismul nostru vechi; Sinodul I Ecumenic et alia”, Tabor, XII/2, 2018, p. 5-12 (https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=903000); M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1978. ↩
- Zugravu 1997, p. 143-160. ↩
- Alexandru Niculescu, lingvist romanist, a predat la București, Viena, Padova, Paris și Udine, unde a stat din 1986 până la pensionare, în 2002; a plecat din România în 1985, în opoziție cu regimul Ceaușescu. „Individualitatea limbii române între limbile romanice” este lucrarea lui cea mai cunoscută. ↩
- Niculescu 2000-2001, p. 51-69. ↩
- Streitberg 1908, p. 472-473; Delehaye 1912, p. 276. ↩
- Zugravu 1997, p. 338. ↩
- Sozomen, HE VI.21; Theodoret, HE IV.35. ↩
- Sozomen, HE VII.19. ↩
- Ieronim, De viris illustribus 131. ↩
- Socrates, HE VI.12. ↩
- Sozomen, HE VII.26. ↩
- Zugravu 1997, p. 331. ↩
- A. Madgearu, „Discul lui Paternus din tezaurul de la Malaja Pereščepina: pradă sau dar?”, SCIVA, 61/1-2, 2010, p. 179-187. ↩
- D. Covaciu este autorul trecerii în revistă a dezbaterii despre statutul scaunului de la Tomis între secolele IV și VI, lucrarea pe care se sprijină rezumatul celor trei poziții de aici. ↩
- Covaciu 2025, p. 195-211. ↩
- Ionuț Holubeanu este preot și conferențiar la Universitatea Ovidius din Constanța; dosarul lui de abilitare are ca temă creștinismul de la Dunărea de Jos în antichitatea târzie, cu martirii, ierarhii și organizarea bisericească. Lucrarea lui din 2018 despre organizarea bisericească în Scythia și Moesia Secunda este cea mai amănunțită de pe subiect. ↩
- Holubeanu 2015; Holubeanu 2017; Holubeanu 2024, rezumate de Covaciu 2025. ↩
- Jean Darrouzès este bizantinistul care a dat ediția critică a Notitiae episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae (Institut français d’études byzantines, Paris, 1981). Numerotarea listelor de scaune bisericești, inclusiv „Notitia 3” folosită aici, vine din acea ediție. ↩
- Georgi Atanasov lucrează ca arheolog la muzeul din Silistra din 1983, cu un doctorat din 1990 despre mănăstirile rupestre din Dobrogea și cu o abilitare din 1999. Cercetarea lui acoperă tocmai zona dintre provinciile Scythia și Moesia Secunda, de o parte și de alta a frontierei de azi. ↩
- Atanasov 2023, rezumatul autorului. ↩
- Alexandru Suceveanu (1940-2013) a fost unul dintre directorii științifici ai șantierului Histria, în șirul care începe cu Pârvan și trece prin Lambrino, Condurachi, Pippidi și Alexandrescu. Bazilica episcopală a publicat-o în volumul Histria XIII, la Editura Academiei, în 2007. ↩
- Vasile Pârvan (1882-1927), întemeietorul școlii românești de arheologie, profesor la Universitatea din București și secretar general al Academiei Române din 1923. A condus săpăturile de la Histria din 1914 până la moartea lui, iar sinteza lui, Getica (1926), a rămas lucrarea principală a arheologiei românești interbelice. ↩
- Zugravu 1997, p. 384-385. ↩
- Zugravu 1997, p. 194-218. ↩
- Victor Henrich Baumann este arheologul care a săpat bazilica de la Niculițel, de la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale din Tulcea; fișa RAN 161044.07 îi înregistrează campaniile sistematice din 1977, 1984-1985 și 1994, iar data descoperirii, 1971. ↩
- Victor Henrich Baumann, șantierul arheologic Niculițel, raportul campaniei 1994, Cronica cercetărilor arheologice din România, raport 127, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=127 ↩
- Mihail Zahariade, cercetător științific principal la Institutul de Arheologie din București, a condus cercetarea de la Halmyris și a publicat bazilica episcopală și cripta martirilor; Ovidiu Bounegru i-a fost coautor la publicarea criptei. ↩
- Procopius, Buildings IV.7.7, 10, 16-20. ↩
- Zugravu 1997, p. 15-17, 384-385. ↩
- Zugravu 1997, p. 333. ↩
- Zugravu 1997, p. 420. ↩
- Zugravu 1997, p. 296-297; Paulin de Nola, Carmina 17 și 27. ↩
- Iustinian, Novella XI, 14 aprilie 535, trad. Blume. ↩
- Ioan Carol Opriș a coordonat studiul din 2022 despre podul lui Constantin dintre Oescus și Sucidava și lucrează și în proiectul „Limes. Frontierele Imperiului Roman”, care a refăcut fișele siturilor de frontieră din RAN. ↩
- Opriș et al. 2022, p. 631-664. ↩
- Dumitru Tudor a fost istoricul și arheologul Daciei romane de la Dunăre, autorul monografiei Drobeta (1965) și al cercetărilor de la Sucidava, de unde vine și calculul lungimii podului lui Constantin. ↩
- Iustiniani Novellae, Novella XI, ed. R. Schoell și G. Kroll. Citatele latinești: „omne fuerat Illyrici fastigium tam in civilibus quam in episcopalibus causis”, „ipsam praefecturam et sacerdotalis honor secutus est”, „non sua auctoritate, sed sub umbra praefecturae”, „homines semper bellicis sudoribus inhaerentes”. Lista provinciilor și clauza despre cele două maluri sunt citate după același text: „ut utraque ripa Danubii iam nostris civitatibus frequentaretur, et tam Viminacium quam Recidiva et Litterata, quae trans Danubium sunt, nostrae iterum dicioni subactae sint”. ↩
- Zugravu 1997, p. 421-422. ↩
- Procopius, Buildings IV.6.3-4, 11-18, 34. ↩
- Madgearu 2003, p. 295-314. ↩
- Ion Stângă este arheolog la Muzeul Regiunii Porților de Fier din Drobeta-Turnu Severin, cel care a săpat în 2007 clădirea de la Izvoarele și a publicat-o în Drobeta XVII. ↩
- Ion Stângă, raportul din Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2007, https://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3906; Ion Stângă, „O bazilică paleocreștină la Izvoarele, județul Mehedinți”, Drobeta. Arheologie-Istorie, XVII, 2007, p. 178-189, https://biblioteca-digitala.ro/?volum=778-drobeta-muzeul-regiunii-portilor-de-fier-xvii-2007; RAN 112058.02, https://ran.cimec.ro/sel.asp?codran=112058.02. ↩
- Zugravu 1997, p. 425. ↩
- Octavian Toropu și Petre Gherghe sunt cei care au adunat și publicat antichitățile creștine de la Sucidava; lucrarea lor este culegerea de referință pentru piesele acelui sit. ↩
- Octavian Toropu, Petre Gherghe, „Antichități paleocreștine descoperite la Sucidava-Celei (Corabia, județul Olt)”, Oltenia. Studii. Documente. Culegeri, III, 1, 1997; Dumitru Tudor, Sucidava, Craiova, 1974, https://biblioteca-digitala.ro/?pub=2293-sucidava; RAN 125551.01. ↩
- Philostorgius, HE II.5, ed. Bidez, p. 17-18. ↩
- Socrates, HE II.41. ↩
- Zugravu 1997, p. 334. ↩
- Zugravu 1997, p. 335. ↩
- Zugravu 1997, p. 336. ↩
- Auxentius, ed. Kauffmann, §§53-63. ↩
- Lenski 1995, p. 51-87, în special p. 59, 77-86 și nota 65. ↩
- Peter Heather este profesor de istorie medievală la King’s College London din 2008, după posturi la University College London, Yale și Oxford, și autorul cărții The Goths (1996). Împreună cu John Matthews a publicat The Goths in the Fourth Century (1991), culegerea de izvoare pe care se sprijină acest capitol. ↩
- Noel Lenski este Dunham Professor de studii clasice și de istorie la Yale, specialist în Imperiul Roman târziu; monografia lui despre împăratul Valens, Failure of Empire (2002), acoperă exact domnia în care se petrec persecuțiile din acest capitol. ↩
- Iordanes, Getica LI, 267, trad. Mierow. ↩
- Uppsala University Library, „The history of Codex argenteus”. ↩
- Streitberg 1908, introducerea. ↩
- Socrates IV.33; Sozomen VI.37; Heather 1986, p. 290; Lenski 1995, p. 83-84. ↩
- Hippolyte Delehaye (1859-1941), iezuit belgian, bolandist din 1891 și președinte al societății din 1912, a dat edițiile critice ale Sinaxarului Constantinopolului și ale Martirologiului numit Hieronymian. Metoda critică a hagiografiei, cu care se judecă și Pătimirea Sfântului Sava, vine de la el. ↩
- Delehaye 1912, p. 209-221 (textele) și p. 274-291 (comentariul). ↩
- Popescu 2001, p. 7-18; Holubeanu 2016, p. 7. ↩
- Vasile cel Mare, Epistolele 155, 164, 165. ↩
- Holubeanu 2016, nota 79. ↩
- Zugravu 1997, p. 336-337. ↩
- Zugravu 2022, p. 5-31. ↩
- MNIR, „Tezaurul de la Pietroasa”. ↩
- Zugravu 1997, p. 406-411. ↩
- Procopius, Wars VII.34.24. ↩
- Ioan de Biclaro, Chronicon, la anul al șaselea al lui Iustin al II-lea. Ediția Campos trece intrarea la anul 572, dar evenimentul este cel din 567. ↩
- Bóna, History of Transylvania I, capitolele „Gepidic Kings in Transylvania” și „Southern Transylvania under Bulgar Rule”. ↩
- Coriolan Horațiu Opreanu este arheolog la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca al Academiei Române și redactorul revistei Ephemeris Napocensis; cercetarea lui de teren e pe limesul nordic al Daciei și la Porolissum, deci chiar pe siturile discutate aici. ↩
- Opreanu 2009, p. 109-127. ↩
- Kurt Horedt (1914-1991), arheolog sas, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, a dat arheologiei Transilvaniei cadrul ei pentru mileniul întâi. Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IV-XIII (1958) și grupurile culturale definite de el, între care Mediaș, Ciumbrud și Blandiana, sunt încă termenii în care se discută subiectul. ↩
- Rubel 2019, p. 201-208. ↩
- Alexander Rubel, istoric al antichității, este cercetător științific gradul I și director al Institutului de Arheologie din Iași al Academiei Române din 2011, și conferențiar asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. Studiul lui din 2014 citește donariul de la Biertan în contextul religiei romane. ↩
- Nicolae Gudea, arheolog și istoric al frontierei romane, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, a săpat la Porolissum din 1977 și a cartat întreg limesul Daciei Porolissensis. Propunerea lui de bazilică la Porolissum vine, deci, de la cel care cunoștea situl cel mai bine. ↩
- Opreanu 2021, p. 259-274. ↩
- Zugravu 1997, p. 413-417. ↩
- Dorel Tănase a publicat în 2018 revizuirea provenienței ampulelor Sfântului Mina din colecțiile românești, lucrarea pe care se sprijină această corectură. ↩
- Tănase 2018. ↩
- Eugen S. Teodor și Ioan Stanciu au publicat în 2009, în Ephemeris Napocensis, cartarea crucilor incizate pe ceramica lucrată cu mâna; Ioan Stanciu face parte din colegiul de redacție al aceleiași reviste, la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca. ↩
- Teodor și Stanciu 2009, p. 129-155. ↩
- Madgearu 2007, rezumatul autorului. ↩
- Florin Curta este profesor de istorie medievală la University of Florida din 1999 și arheolog al Europei central-estice și de est între 500 și 1250; cartea lui The Making of the Slavs (Cambridge, 2001) a primit premiul Herbert Baxter Adams al American Historical Association. Scepticismul lui față de citirea etnică a obiectelor e poziția metodică din care vine și „stilul emblematic”. ↩
- Zugravu 1997, p. 429 și p. 445, nota 360. ↩
- Andrei Gândilă este istoric la University of Alabama in Huntsville, doctor al University of Florida din 2013 și fost bursier la Dumbarton Oaks; monografia lui din 2018 citește frontiera nordică a Bizanțului prin monede și obiecte, nu prin texte. ↩
- Gândilă 2018, capitolul 3. ↩
- Zugravu 1997, p. 453-454. ↩
- Zugravu 1997, p. 447-448. ↩
- Zugravu 1997, p. 456-457. ↩
- Zugravu 1997, p. 459. ↩
- Zugravu 1997, p. 460. ↩
- Ioan Marian Țiplic este profesor la Facultatea de Științe Socio-Umane a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă arheologie medievală și conduce Centrul de Cercetare a Patrimoniului și Istoriei Socio-Culturale; în 2026 a fost ales președinte al Comisiei Naționale de Arheologie. Maria Crîngaci Țiplic îi este coautoare la studiul din 2015 despre creștinarea ritului funerar, citat aici. ↩
- Țiplic și Crîngaci Țiplic 2015, p. 264-278, în special p. 266-267. ↩
- I. M. Țiplic, cursul „Recreștinarea teritoriilor nord-dunărene în evul mediu timpuriu (sec. 9-11)”, Civilizația medievală în spațiul românesc, ULBS, 2026. ↩
- Annales regni Francorum, anul 824. Pasajul: „legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt”, iar mai departe „de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur”. Analele îl dau pe regele bulgarilor fără nume. ↩
- Zeno Karl Pinter este profesor la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, coordonatorul compartimentului de arheologie al centrului de cercetare de acolo și arheolog expert în Registrul arheologilor din România. Lucrarea lui de referință este Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV). ↩
- Alexandru Madgearu este cercetător științific gradul I la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București; a terminat istoria și filosofia la Universitatea din București în 1988 și doctoratul în istorie acolo în 1997. Studiul lui din 2003 despre capetele de pod dunărene este cel urmat la 4.4, iar cartea din 2001 despre rolul creștinismului în formarea poporului român e una din pozițiile dezbătute aici. ↩
- Aurel Dragoță este arheolog expert în Registrul arheologilor din România, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; teza lui de abilitare, din 2017, are ca temă tocmai necropolele de la Alba Iulia din jurul anului 1000, cu interferențele lor etnoculturale și religioase. ↩
- Dragotă 2017; Țiplic, cursul citat. ↩
- Radu Heitel a fost arheologul care a cercetat și datat rotonda de la Alba Iulia; lui i se datorează și datarea pieselor de tip Köttlach din România în a doua jumătate a secolului al IX-lea și primele decenii ale celui următor, discutată la 10.4. ↩
- Daniela Marcu Istrate este arheologa care a condus săpătura din 2011 din fața catedralei romano-catolice de la Alba Iulia și care a publicat biserica în cruce greacă descoperită acolo; ruinele au fost clasate monument istoric în 2020. ↩
- Marcu Istrate 2014; Țiplic și Crîngaci Țiplic 2015, p. 267; A. Madgearu, „Misiunea episcopului Hierotheos”, Revista Istorică, 5, 1994, p. 147-154. ↩
- Damian, Samson, Vasile 2009; Atanasov 2020. ↩
- Zugravu 1997, p. 454-455. ↩
- Cele trei dicționare sunt etaloanele etimologiei românești: Sextil Pușcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache (1905); Ion Aurel Candrea și Ovid Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (1907-1914); Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch (ediția a treia, 1935). Verificarea s-a făcut articol cu articol în toate trei, nu după un singur dicționar. ↩
- Ivanišević, „New finds of lead seals from Caričin Grad (Justiniana Prima)”. ↩
- Vujadin Ivanišević este arheolog la Institutul Arheologic din Belgrad, conducătorul cercetărilor de la Caričin Grad și cel care a publicat sigiliile de plumb ale orașului. ↩
- Catherine Vanderheyde este conferențiar cu abilitare în arheologie bizantină la Universitatea din Strasbourg, în laboratorul Archimède, și a preluat conducerea misiunii franceze de la Caričin Grad de la Bernard Bavant; a publicat în 2020 o carte despre sculptura bizantină din secolele IX-XV. ↩
- Vanderheyde 2021. Cele patru volume ale colecției Școlii franceze din Roma: Duval, Popović et al. 1984; Bavant, Kondić și Spieser 1990; Duval și Popović 2010; Bavant și Ivanišević 2019. ↩
- UNESCO, World Heritage List, nr. 853, înscris în 2000, criteriile (iii) și (iv). ↩
- Róbert Müller, arheolog maghiar născut în 1944, a fost directorul Muzeului Balatonului din Keszthely și a condus, între 1968 și 2006, peste optzeci de săpături în zonă; a publicat necropolele de la Keszthely-Fenékpuszta, adică tocmai materialul pe care se sprijină discuția despre cultura Keszthely. ↩
- Müller 2018. Am citit rezumatul publicat al articolului, nu articolul întreg. ↩
- Efthymios Rizos este cercetător la Facultatea de Istorie a Universității Oxford, în proiectul „The Cult of Saints in Late Antiquity”, finanțat de Consiliul European pentru Cercetare, unde se ocupă de izvoarele grecești; teza lui doctorală, din 2011, e despre orașele și societatea Balcanilor între 250 și 600. ↩
- Rizos, „Martyrs from the northwest Balkans in the Byzantine ecclesiastical tradition”. ↩
- Martin Illáš este cercetătorul slovac care a publicat în 2013, în revista Konštantínove listy, studiul despre biserica numărul IX de la Mikulčice. ↩
- Illáš 2013, rezumatul publicat. Numărul total al bisericilor de la Mikulčice e dat diferit de lucrările de sinteză, între zece și douăsprezece; rapoartele de săpătură ale Institutului de Arheologie din Brno nu au fost consultate, de aceea textul vorbește numai de biserica numărul IX. ↩
- Șovrea 2017. ↩
- Călin Cosma este cercetător științific gradul I la Institutul de Arheologie și Istoria Artei din Cluj-Napoca și arheolog expert din 1999; lucrările lui acoperă Transilvania secolelor VII-X, de la locuire și necropole până la armament și podoabe, deci exact intervalul și materialul discutate aici. ↩
- Cosma, „Die Gräberfelder von Köttlach-Typ aus West- und Nordwestrumänien”. ↩
Întrebări frecvente
Au fost românii creștini de la început?
Întrebarea nu are răspuns pentru „români”, fiindcă pentru secolele IV-IX vorbim de populații romanice de la Dunăre, nu de o identitate românească formată. Ce se poate dovedi este că un nucleu de termeni creștini a fost moștenit direct din latină: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, păgân, a boteza, a cumineca, preot, înger, păcat, duminică. Două dintre ele, păgân cu sensul de necreștin și biserică cu sensul de lăcaș, poartă sensuri apărute abia în secolul al IV-lea, iar toate au trecut prin rotacismul latinei dunărene, pe care cuvintele slave de mai târziu nu îl mai cunosc. Credința era deci în limbă înainte de contactul masiv cu slavii. O Biserică organizată la nordul Dunării în acea perioadă nu se poate dovedi.
A predicat Sfântul Andrei în Dobrogea?
Textul cel mai vechi care îi dă Scythia ca teritoriu de misiune este la Origen, citat de Eusebiu de Cezareea. Istoricii citesc asta în două feluri: o memorie veche a unei misiuni reale sau o geografie simbolică, lista celor patru colțuri ale lumii. Nicio descoperire arheologică nu confirmă și nici nu infirmă tradiția, iar dosarul arată ambele lecturi cu numele celor care le susțin.
Câte biserici paleocreștine s-au descoperit în Dobrogea?
Literatura de specialitate numără cel puțin 58 de biserici în provincia Scythia pentru secolele IV-VII. Repertoriul Arheologic Național, care înregistrează situri, nu monumente, dă mult mai puțin: o căutare pe componentele de sit găsește bazilici paleocreștine în 22 de situri datate între secolele IV și IX, fiindcă un singur sit, Histria de pildă, cuprinde mai multe bazilici.
Ce este bazilica de la Niculițel?
O bazilică cu trei nave și o absidă semicirculară, descoperită în 1971 la Niculițel, județul Tulcea, datată la sfârșitul secolului al IV-lea. Sub altar se află o criptă boltită, iar pe tencuială sunt incizate numele a patru martiri: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos. Cei patru apar și în martirologiul numit Hieronymianum. Fișa RAN este 161044.07, iar săpăturile sunt ale lui Victor Henrich Baumann, cu campanii în 1977, 1984-1985 și 1994.
A existat o episcopie la nordul Dunării în secolele IV-IX?
Nu se cunoaște niciuna. Episcopiile atestate stăteau pe malul drept, iar Imperiul a ținut pe malul stâng doar capete de pod, cu garnizoane și, la Sucidava și Izvoarele, cu biserici. Singurul „episcop al goților” numit de izvoare înaintea lui Wulfila este Teofil, despre care Socrates scrie că a fost prezent la conciliul de la Niceea, dar Zugravu recunoaște că izvoarele despre el „sunt nesatisfăcătoare”. Wulfila a fost hirotonit episcop pentru goți și a lucrat la nordul Dunării șapte ani, până la alungarea lui spre 347-348.
De ce lipsesc obiectele creștine între secolele VII și IX?
Pentru că a dispărut tot ce le producea și le întreținea: frontiera dunăreană, orașele, atelierele și rețeaua episcopală s-au prăbușit la începutul secolului al VII-lea. Ce rămâne în acest interval sunt descoperiri izolate și discutate, nu o continuitate de cult dovedită. Biserica organizată reapare în secolele IX-X, prin Bulgaria creștinată și prin Bizanțul întors la Dunăre.
Ce spune vocabularul despre creștinarea românilor?
Că fondul credinței e latin, iar ierarhia e slavonă. Româna a moștenit un singur termen pentru cler, preot, și nu are cuvânt moștenit pentru episcop, pentru mănăstire sau pentru slujba euharistică, în timp ce albaneza a moștenit tocmai vocabularul instituțional, peshkop și meshë. Sunt slavone vlădică, popă, stareț, călugăr, mănăstire, schit, slujbă, utrenie, vecernie. Deosebirea arată două etape: o credință cunoscută în romanitatea dunăreană, apoi o instituție bisericească primită după secolele IX-X, prin Biserica bulgară și prin cea bizantină. Cazuri ca Crăciun, Rusalii și Sânziene rămân disputate, iar niciun argument al dosarului nu se sprijină pe ele.
Ce sunt „călugării sciți”?
Un grup de teologi din Scythia Minor care scriau în latină, între care Ioan Maxențiu și Leontius, și care au dus formula teopaschită „Unul din Treime a pătimit în trup” la Constantinopol în 519 și apoi la Roma, la papa Hormisdas. Tot din Scythia era Dionisie cel Mic, numit de Cassiodor „Scytha natione”, care la Roma a tradus canoane și a alcătuit tabla pascală din 525, prin care a introdus numărarea anilor de la Nașterea lui Hristos.
Historix nu este o revistă cu evaluare colegială. Materialele din Academic sunt selectate de echipa editorială și publicate cu acordul autorilor, cu licența menționată în fișă.