Necropolele gepide din Transilvania

Rezumat

Între prăbușirea stăpânirii hunice, la mijlocul secolului al V-lea, și sosirea avarilor, în 567, cea mai mare parte a Transilvaniei s-a aflat în sfera de putere a gepizilor. Izvoarele scrise vorbesc puțin despre acest regat și aproape numai din afară, prin ochii goților, ai bizantinilor și ai longobarzilor. Aproape tot ce știm despre oamenii care au trăit atunci aici vine din morminte: câteva morminte princiare de o bogăție excepțională la Apahida și câteva zeci de necropole cu morminte dispuse în șiruri, cercetate de la sfârșitul secolului al XIX-lea până astăzi.

Studiul de față adună cele 31 de puncte din Transilvania și din vestul apropiat atribuite în literatura de specialitate acestei perioade, le pune pe hartă și le confruntă, unul câte unul, cu ce reține despre ele Repertoriul Arheologic Național, registrul oficial al siturilor arheologice din România. A fost interogat exportul public complet al registrului, 29.052 de fișe de sit și 47.628 de componente, în starea de pe 11 octombrie 2026.

Rezultatul este următorul. Literatura cunoaște 24 de necropole cercetate și publicate. Numai 10 dintre ele poartă în registru eticheta culturală „gepidică”. Alte 6 au cultura „neprecizată”, 2 au rubrica de cultură goală, 2 sunt trecute sub altă etichetă, iar 4 nu apar deloc în registru ca situri din epoca migrațiilor. Printre cele absente se află necropola de la Șardu, cercetată în 2021, cu 49 de morminte, și cea de la Unirea-Vereșmort, care dă numele unei întregi grupe cronologice. Mormintele princiare de la Apahida, cele mai bogate descoperiri germanice din România, sunt înregistrate cu rubrica de cultură goală, iar una dintre cele trei fișe nu are nici măcar epocă, deși descrierea ei pomenește inelul cu inscripția Omharus. Situl de la Morești, eponimul grupei a III-a, are în registru numai așezarea fortificată, fără nicio componentă funerară. La Cipău, un sit din secolul al VI-lea este atribuit culturii dacilor liberi, iar la Turda registrul folosește eticheta „Morești”, adică numele sitului eponim al grupei gepide, fără să scrie însă cuvântul gepidic.

Studiul tratează pe larg și celelalte probleme ale acestor necropole: cronologia în trei grupe, ritul funerar, proporția mică a mormintelor cu arme, jefuirea aproape generală a mormintelor la scurt timp după înmormântare, deformarea artificială a craniilor, înmormântările de cai și singurul studiu genetic făcut până acum. Un capitol este dedicat creștinismului gepizilor, cu disputa deschisă dintre Coriolan Horațiu Opreanu și Nelu Zugravu despre confesiunea stăpânului de la Apahida, iar altul problemei etnice, adică întrebării cine erau, de fapt, oamenii îngropați în aceste cimitire.

Concluzia principală este aceeași ca a studiului nostru despre registru în ansamblu, dar măsurată de data aceasta pe o singură temă bine delimitată. Registrul nu preia sistematic rezultatele publicate. Cine ar încerca să afle din el câte necropole gepide există în Transilvania ar primi un răspuns greșit cu un ordin de mărime. Distanța nu este între ce se știe și ce nu se știe, ci între ce știe cercetarea românească și ce poate afla cineva care întreabă statul.

1. Introducere

Istoria Transilvaniei în secolele al V-lea și al VI-lea se scrie, în cea mai mare parte, din morminte. Nu din cronici, fiindcă niciun izvor nu a fost scris aici și pentru oamenii de aici; nu din inscripții, fiindcă aproape nu există; nu din acte, fiindcă nu se întocmeau. Ce a rămas sunt gropile, sicriele putrezite, fibulele, cataramele, mărgelele, și, mai rar, aurul.

Oamenii aceia sunt numiți, prin convenție, gepizi. Convenția are un temei: izvoarele vorbesc despre o stăpânire gepidă asupra „Daciei” după 454, iar cultura materială din Transilvania seamănă cu cea din regatul de pe Tisa. Dar ea nu este o dovadă a etniei fiecărui om înmormântat, iar arheologii care lucrează astăzi pe aceste materiale au devenit prudenți. Alpár Dobos, care a reconstituit documentația celor mai multe dintre aceste cimitire, folosește „gepid” și „avar” ca termeni tehnici, pentru cultura materială a unei perioade și a unei regiuni, și încheie un studiu întreg cu constatarea că interpretarea etnică a acestor cimitire „rămâne nerezolvată”¹. Studiul de față păstrează termenul în acest sens și revine asupra problemei în capitolul al optulea.

Lucrarea are trei părți. Prima schițează istoria gepizilor pe baza izvoarelor scrise: de unde veneau, cum au ajuns în Bazinul Carpatic, ce s-a întâmplat cu regatul lor și cu ei după 567. A doua prezintă necropolele din Transilvania atribuite lor, cu cronologia, ritul funerar, siturile principale și problemele de interpretare. A treia, care este și contribuția proprie a acestui studiu, confruntă punct cu punct literatura de specialitate cu Repertoriul Arheologic Național și arată cât de puțin se regăsește una în celălalt.

Întrebarea de la care pornește partea a treia este simplă și verificabilă: dacă un student, un profesor, un jurnalist sau un funcționar ar vrea să afle astăzi, din registrul oficial al statului, câte necropole gepide are Transilvania și unde sunt, ce răspuns ar primi? Răspunsul măsurat este zece. Răspunsul literaturii este douăzeci și patru, iar harta publicată de Dobos are treizeci și patru de puncte numai pentru epoca gepidă².

2. Gepizii în izvoarele scrise

2.1. Numele și legenda originii

Singurul izvor despre originea gepizilor este Iordanes, care scria la Constantinopol în 551, folosind opera pierdută a lui Cassiodor. După el, goții ar fi venit din insula Scandza cu regele Berig, în trei corăbii, iar cea de-a treia, rămasă în urmă, ar fi dat numele neamului: „Una dintre aceste trei corăbii înaintând, după cum se întâmplă, mai încet decât celelalte, se spune că a dat numele neamului, căci pe limba lor leneș se zice gepanta”. Din această poreclă s-ar fi născut, „prin corupție”, numele gepizilor, iar la început ei ar fi locuit pe o insulă de la gurile Vistulei, numită în limba lor Gepedoios³.

Povestea trebuie citită pentru ce este: o etimologie gotică ostilă gepizilor, pe care Iordanes însuși o numește ocară, convicium, nu o tradiție a gepizilor despre ei înșiși. Istoricii moderni leagă originea lor de zona Vistulei mai ales pe temeiuri arheologice, prin cultura Wielbark din Polonia de azi, nu prin acest text. Un studiu recent de ADN arată, de altfel, linii materne predominant nord-vest europene la gepizii din Transilvania, cu afinități față de populațiile Wielbark⁴. Lingviștii au propus și o etimologie mai favorabilă, din germanicul giban, a da: gepizii ar fi fost cei dăruiți cu bogăție sau noroc.

Sorin Nemeti a arătat că imaginea gepizilor ca „germani” s-a format în epoca lui Iustinian, la Iordanes și Procopius, și a fost apoi amplificată de goticismul Renașterii și de istoriografia pangermanistă⁵. Procopius, la rândul lui, îi pune pe gepizi printre „neamurile gotice”, cu aceeași lege, aceeași credință ariană și „o singură limbă, numită gotică”.

2.2. Primele mențiuni

Historia Augusta îi pomenește pe gepizi printre „sciții” care au năvălit în Imperiu în 269, sub Claudius al II-lea, și printre neamurile colonizate de Probus. Valoarea acestor mențiuni este îndoielnică, fiindcă textul a fost redactat târziu și conține multe invenții. Prima mențiune sigură, contemporană evenimentelor, se află într-un panegiric rostit în 291 în onoarea împăratului Maximian: tervingii, ajutați de taifali, „se ciocnesc cu vandalii și cu gepizii”⁶.

Tot Iordanes povestește despre regele gepid Fastida, care i-ar fi nimicit aproape cu totul pe burgunzi și ar fi cerut apoi pământ regelui got Ostrogotha, simțindu-se strâmtorat între munți și păduri. Lupta s-ar fi dat lângă orașul Galtis, pe râul Auha, și s-ar fi încheiat fără învingător. Pe la sfârșitul secolului al III-lea, gepizii se aflau probabil la marginea de nord-est a Bazinului Carpatic. István Bóna le atribuie morminte din secolul al IV-lea de pe Tisa superioară, Someș, Crasna și Crișuri, dar atribuirea este contestată: Attila P. Kiss consideră că prezența lor în bazin nu poate fi dovedită sigur înainte de secolul al V-lea⁷.

2.3. Sub stăpânirea hunilor și răscoala lui Ardaric

La începutul secolului al V-lea gepizii au intrat sub stăpânirea hunilor. Regele lor, Ardaric, era unul dintre oamenii de încredere ai lui Attila, iar Iordanes îl descrie ca pe „faimosul rege al Gepizilor Ardaric care, pentru devotamentul său față de Attila, lua parte la consfătuirile acestuia”. Gepizii au luat parte la campaniile hunice din 447 în Balcani, iar în 451, în ajunul bătăliei de la Câmpiile Catalaunice, s-au ciocnit cu francii aliați ai romanilor.

După moartea lui Attila, în 453, tot Ardaric a pornit răscoala împotriva fiilor acestuia, pentru că „n-a putut să rabde ca atâtea națiuni să fie tratate ca niște robi de rând”. În bătălia de pe râul Nedao, în Pannonia, „sabia lui Ardaric și a sprijinitorilor săi a culcat la pământ aproape treizeci de mii de Huni și alte nații”; a căzut și Ellac, fiul cel mare al lui Attila. Urmarea a fost decisivă pentru istoria Transilvaniei: „Gepizii, reclamând pentru ei, în temeiul vitejiei lor, teritoriile Hunilor și, ca învingători, punând stăpânire pe pământul Daciei întregi, nu cerură nimic dela imperiul roman, în pactul lor de alianță, decât pace și un dar anual”⁸.

2.4. Regatul gepid, 454-567

Regatul s-a întins pe câmpia Tisei, în Transilvania și, mai târziu, în regiunea Sirmiumului, adică Sremska Mitrovica din Serbia de azi, care i-a devenit centru. Iordanes numește vechea Dacie „Gepidia” și o mărginește la est cu un râu „Flutausis”, identificat de Bóna cu Oltul; tot el spune că gepizii stăteau pe Mureș și pe Criș.

Ce înseamnă concret această stăpânire în Transilvania este însă discutabil, și aici izvoarele și arheologia nu se suprapun. Urmele gepide din Oltenia și Muntenia sunt aproape inexistente, iar în Transilvania ele se concentrează pe Someșul Mic, pe Mureșul mijlociu și pe Târnava Mare. Tratatul Academiei Române formulează prudent: „Transilvania propriu-zisă avea o poziție periferică, iar prezența mai accentuată a gepizilor în acest teritoriu poate fi constatată doar în interiorul unor microzone”, iar descoperirile de pe Mureșul mijlociu se explică prin resursele de sare⁹. Gabriel T. Rustoiu a numărat pentru intervalul 455-567 în Transilvania 111 așezări sigure, concentrate pe aria zăcămintelor de sare¹⁰.

Lista regilor este incompletă. După Ardaric, izvoarele îl cunosc pe Thraustila, ucis de Theoderic cel Mare în iarna 488/489, când ostrogoții treceau spre Italia; lupta s-a dat pe râul Ulca, pe care panegiristul Ennodius îl numea „apărătorul gepizilor”. Fiul lui, Thrasaric, domnea la Sirmium în 504, când generalul ostrogot Pitzia a ocupat orașul. Au urmat Elemund, Thurisind, care l-a înlăturat pe fiul minor al lui Elemund, și Cunimund, ultimul rege. Gepizii au reocupat Sirmiumul în 536, după retragerea goților, iar orașul a devenit „reședința regelui și a episcopului arian”.

Relațiile cu Bizanțul au oscilat între alianță și conflict. Gepizii erau federați ai Imperiului și primeau subsidii anuale, dar după 536 Iustinian le-a tăiat plățile, pentru că, scrie Procopius, „țineau orașul Sirmium și aproape toate orașele Daciei” și îi robeau pe romanii din acele locuri. Iustinian a sprijinit atunci pe longobarzi, vecinii și rivalii gepizilor. Când solii celor două neamuri au venit la Constantinopol, în 548 sau 549, longobarzii au invocat chiar argumentul religios: gepizii erau arieni, pe când ei împărtășeau credința romanilor. Au urmat mai mulți ani de confruntări, întrerupte de armistiții, în care gepizii au chemat în ajutor pe cutriguri și au trecut contra plată grupuri de slavi peste Dunăre. Războiul s-a încheiat cu o mare înfrângere a gepizilor, în 551 sau 552, în bătălia pe care Paul Diaconul o localizează pe „câmpul Asfeld”¹¹.

2.5. Sfârșitul regatului, 567

Regatul gepid a căzut în 567, prins între longobarzii regelui Alboin și avarii hanului Baian, care încheiaseră o alianță. Paul Diaconul, care scria pe la 790, povestește că Alboin l-a ucis în luptă pe Cunimund și „din capul lui a făcut o cupă de băut”, iar fiica acestuia, Rosimunda, a devenit soția învingătorului. Cupa avea să ducă, la Verona, la uciderea lui Alboin, pusă la cale chiar de Rosimunda. Teofilact Simocata păstrează o altă versiune a începutului războiului, pusă în gura unui gepid ajuns la Constantinopol: Alboin ar fi răpit-o pe fiica lui Cunimund, iar împăratul Iustin al II-lea ar fi trimis oștile din Sciția și Moesia în ajutorul gepizilor¹².

Ultimul act este consemnat de cronicarul Ioan de Biclaro: comorile lui Cunimund au fost duse întregi la Constantinopol, împăratului Iustin, „prin Trasaricus, episcopul sectei ariene, și prin Reptila, nepotul lui Cunimund”¹³. Sirmiumul a fost predat bizantinilor, iar Transilvania și câmpia Tisei au intrat sub stăpânirea avarilor.

2.6. Gepizii după 567

Gepizii nu au dispărut odată cu regatul lor. Paul Diaconul spune că o parte i-a urmat pe longobarzi în Italia, unde în vremea lui mai existau sate numite „gepide”. Alții au rămas sub avari. Teofilact Simocata relatează că, în campania generalului Priscus de pe Tisa, din 599, o recunoaștere romană a trecut râul „și au dat peste trei sate de gepizi. Barbarii nu știau nimic de cele petrecute în ajun, ci stăteau tolăniți și prăznuiau o sărbătoare locală”. Atacați înainte de zori, „au ucis treizeci de mii de barbari”. Traducătorul ediției românești observă că numărul morților este „fără îndoială exagerat” și că Teofilact ar fi putut confunda Tisa cu Timișul; pasajul arată totuși că pe la anul 600 existau încă sate de gepizi în câmpia Tisei sau în Banat¹⁴. Teofan Mărturisitorul îi pomenește pe gepizi și printre cei care au asediat Constantinopolul în 626, iar tratatul Academiei conchide că „gepizii au supraviețuit în interiorul lumii avare până spre mijlocul sau ultima treime a secolului al VII-lea”.

În Transilvania, cele mai multe necropole gepide au încetat să fie folosite în jurul anului 567, dar câteva au continuat, în noile condiții ale stăpânirii avare, până spre mijlocul sau chiar sfârșitul secolului al VII-lea. Ce s-a întâmplat cu oamenii îngropați în ele este una dintre marile discuții ale arheologiei transilvănene.

3. Date și metodă

Studiul folosește trei feluri de surse, ținute separat.

Literatura de specialitate. Punctele de pe hartă și datele despre fiecare necropolă vin din sintezele și studiile de referință: cartea lui Coriolan Horațiu Opreanu despre Transilvania la sfârșitul Antichității, capitolul despre gepizi din tratatul Istoria Românilor al Academiei Române, studiile lui Alpár Dobos despre cimitirele cu morminte în șiruri, inventarul înmormântărilor de cai făcut de Călin Cosma, studiile lui Ioan Stanciu despre vestul țării și pe cele ale lui Sorin Nemeti, la care se adaugă rapoartele din Cronica cercetărilor arheologice din România și studiul de ADN publicat în Genes în 2022. Acolo unde sursele dau cifre diferite pentru același sit, sunt trecute amândouă.

Repertoriul Arheologic Național. A fost folosit exportul public complet al registrului, 29.052 de fișe de sit și 47.628 de componente, în starea de pe 11 octombrie 2026, adică aceeași bază de date pe care am analizat-o integral în studiul anterior¹⁵. Interogarea a fost făcută pe rubrica de cultură a componentelor, apoi verificată fișă cu fișă pentru fiecare necropolă cunoscută din literatură, fiindcă o căutare după un singur cuvânt cheie ratează tocmai siturile trecute sub altă etichetă sau cu rubrica goală.

Coordonatele. Fiecare punct de pe hartă are coordonatele fișei RAN corespunzătoare. Unde un sit are mai multe fișe, punctul este media lor, ceea ce înseamnă o aproximare de ordinul sutelor de metri, suficientă pentru o hartă la scara unei provincii și insuficientă pentru orice altceva. Pentru tezaurul de la Someșeni, al cărui loc de descoperire nu este identificat în registru, punctul marchează cartierul, iar acest lucru este spus pe hartă.

Trei limite trebuie spuse de la început. Întâi, numărul de morminte este cel publicat, nu unul măsurat de noi, iar pentru necropolele nepublicate integral, cum este cea de la Florești, el este provizoriu. Al doilea, lista celor 31 de puncte nu pretinde că este completă: harta lui Dobos are 34 de puncte numai pentru epoca gepidă, iar noi am reținut numai siturile despre care literatura consultată dă informații verificabile. Al treilea, „necropolă gepidă” rămâne o convenție, iar capitolul al optulea arată de ce.

4. Cimitirele cu morminte în șiruri

4.1. Un fenomen european

Necropolele atribuite gepizilor fac parte dintr-un fenomen european: cimitirele cu morminte dispuse în șiruri, în germană Reihengräberfelder, caracteristice lumii merovingiene din secolele al V-lea până în al VII-lea. Dobos le definește prin trei trăsături: mormintele sunt dispuse în mare parte în rânduri, sunt orientate vest-est și conțin inventar funerar¹⁶.

În Transilvania, acest orizont apare în a doua jumătate a secolului al V-lea, într-un moment care nu poate fi precizat exact, și durează până spre mijlocul secolului al VII-lea; la Noșlac, o necropolă continuă chiar în epoca avară târzie. Harta descoperirilor arată o concentrare pe Someșul Mic, pe Mureșul mijlociu și pe Târnava Mare. Sud-vestul și sud-estul Transilvaniei sunt aproape goale, iar Dobos consideră că golul nu se explică doar prin lipsa cercetărilor. În epoca avară timpurie aria se restrânge: centrul de greutate trece pe valea Mureșului, crește rolul zonei Bistriței, iar pe Someșul Mic nu se mai cunoaște niciun cimitir.

4.2. Cronologia

Sistemul cronologic folosit și astăzi pentru aceste cimitire este cel al lui Kurt Horedt, adaptat de Radu Harhoiu. El distinge trei grupe.

Trecerea de la grupa a treia la a patra coincide aproximativ cu venirea avarilor, dar nu se suprapune perfect peste ea, iar pentru cimitirele de după 567 s-au propus trei interpretări. Horedt le atribuia unor germanici târzii veniți din afară. Bóna și Harhoiu văd în ele o continuare a populației gepide, aculturată de avari. Călin Cosma, pornind de la mormintele de cai, socotește că după 630 avarii au conviețuit cu gepizii și s-au înmormântat în aceleași cimitire, iar la început ar fi controlat Transilvania „prin intermediul elitelor gepide”, până la mijlocul secolului al VII-lea¹⁷.

Dobos lasă problema deschisă și arată că limita anului 567 nu poate fi trasă rigid. La Noșlac, mormântul 121, cu o cataramă de argint aurit din a doua jumătate a secolului al V-lea, aparține încă epocii gepide, iar înmormântările continuă acolo până la sfârșitul secolului al VIII-lea¹⁸. Pentru istoric, consecința este că termenii „gepid” și „avar” descriu aici perioade și tradiții materiale care se suprapun, nu populații care se înlocuiesc la o dată anume.

4.3. Ritul funerar și inventarul

Ritul este inhumația. Morții erau așezați pe spate, cu capul la vest, de obicei în sicrie de lemn, uneori din trunchiuri scobite, în gropi dispuse în șiruri pe direcția nord-sud. Bóna considera că trecerea gepizilor de la orientarea nord-sud la cea vest-est, în a doua jumătate a secolului al V-lea, se datorează atracției creștinismului arian; este o interpretare a lui, la care vom reveni în capitolul al șaptelea.

Femeile erau îngropate în costumul lor, cu fibule purtate întâi pe umeri, pe un veșmânt de tip peplos, apoi pe piept sau pe bazin, cu cercei, mărgele de sticlă și chihlimbar, piepteni de os sau corn și brățări. Bărbații purtau catarame simple de bronz sau fier; garniturile de centură compuse din mai multe piese apar abia în epoca avară timpurie. O parte dintre bărbați erau îngropați cu arme: spadă lungă, sax, lance, săgeți și scut.

Cifra care contrazice imaginea populară despre un neam de războinici merită spusă apăsat. Bóna estima că doar 10 până la 15 la sută dintre morminte conțin arme și că majoritatea populației era formată din oameni săraci, fără arme. Tratatul Academiei dă o proporție apropiată: războinicii nu depășesc 10 până la 12 la sută din morminte în necropolele de pe Tisa, iar la Morești, din 81 de morminte, mai mult de jumătate sunt sărace sau fără inventar și doar 9 sunt bogate¹⁹. Ofrandele de mâncare sunt rare: la Morești doar trei morminte aveau vase, iar la Vlaha oasele de animale sunt „vag atestate”.

4.4. Mormintele au fost deschise și jefuite

Trăsătura care frapează în aproape toate aceste necropole este că mormintele au fost deschise și golite. La Band toate mormintele erau jefuite, cu excepția unuia, al unui om sărac. La Morești, 23 din 83. La Vlaha, unde necropola a fost cercetată integral între 2004 și 2007, s-au găsit jefuite între 90 și 95 la sută din morminte²⁰.

Observațiile de la Vlaha sunt cele mai precise de până acum, iar ele spun ceva despre felul în care s-a lucrat. Gropile de jaf au fost săpate „cu extremă precizie” deasupra pieptului și a bazinului, au atins sicriul, iar jefuitorii au lucrat apoi înăuntrul lui. Gropile au fost astupate imediat. Fragmente din același vas apar în morminte diferite, ceea ce arată că mai multe morminte au fost jefuite în aceeași acțiune. Oasele nu mai erau legate între ele, deci jaful s-a petrecut la un timp după moarte, dar sicriele erau încă parțial goale, deci nu foarte târziu. Au fost luate obiectele de metal prețios și armele încă bune de folosit; armele puse între sicriu și peretele gropii au scăpat. Mormintele sărace nu au fost atinse. Raportul de săpătură din 2006 exclude explicit o practică rituală și vorbește de o „jefuire premeditată”.

Jefuitorii știau, așadar, unde se află mormintele și ce conțin. Cine erau rămâne o întrebare deschisă: membri ai aceleiași comunități, noii stăpâni avari sau oameni veniți după părăsirea satelor. Dobos, care a studiat fenomenul în toată Transilvania, își intitulează studiul chiar cu o întrebare, „Jaf sau ritual?”, și recunoaște că o parte din concluzii rămân ipotetice din cauza documentației vechi²¹.

Pentru istoric, consecința practică este gravă și trebuie ținută minte la fiecare cifră din acest studiu: inventarele publicate sunt aproape toate incomplete, iar orice reconstituire a bogăției sau a structurii sociale pe baza lor pornește de la morminte care au fost deja alese și golite de altcineva, acum o mie patru sute de ani.

4.5. Deformarea craniului

În unele morminte din a doua jumătate a secolului al V-lea apar cranii deformate artificial, prin legarea strânsă a capului în copilărie, obicei preluat de la huni. Bóna a socotit deformarea o marcă etnică și cronologică, între aproximativ 440 și 520, și a enumerat cazuri de la Lechința de Mureș, Morești, Sighișoara, Galații Bistriței, Cipău și Căpușu Mare. Dobos vede în ea „un element general al comunităților gepide”, dar notează că apare și în cimitirele avare, ceea ce o face un indiciu cronologic mai bun decât unul etnic. Registrul înregistrează un astfel de caz la Lechința, iar la Vlaha un craniu de femeie a fost considerat probabil deformat.

4.6. Înmormântările de cai

În cimitirele grupei Band-Vereșmort apar și înmormântări de cai, singuri sau lângă un om. Cosma a inventariat toate cazurile cunoscute: 14 la Band, 27 la Bratei, cimitirul 3, cinci la Noșlac, câte două la Bistrița și Șpălnaca, câte unul la Fântânele, Unirea-Vereșmort și Valea Largă²². Pentru el, practica este în Transilvania legată „exclusiv” de avari, iar mormintele de cai singuri datează între 630 și 670. La Noșlac, caii apar doar în zona de nord-vest, cea mai târzie a necropolei. Prezența lor este unul dintre argumentele principale pentru o conviețuire a gepizilor cu avarii în secolul al VII-lea.

4.7. Ce spune ADN-ul

Singurul studiu genetic pe gepizii din Transilvania a analizat ADN-ul mitocondrial, moștenit pe linie maternă, de la 46 de indivizi din trei cimitire: Vlaha-Pad, Șardu, în județul Cluj, și Carei-Bobald, în județul Satu Mare. Liniile materne sunt predominant nord-vest europene, cu o singură linie est-asiatică. Autorii arată că fondul matern „ar putea proveni în mare parte de la localnici”, fără să excludă imigrația, și au identificat probabile grupuri de rude îngropate împreună. Ei recunosc că ADN-ul mitocondrial nu poate reconstitui singur evenimentele demografice și că este nevoie de analize de genom întreg²³.

Rezultatul nu tranșează dezbaterea etnică, și nu trebuie prezentat ca și cum ar face-o. Ce arată este mai limitat și mai sigur: populația îngropată în aceste cimitire nu era venită din stepă. Merită notat și un amănunt care privește partea a treia a acestui studiu: dintre cele trei cimitire din care s-a extras ADN, cel de la Șardu nu există deloc în registrul oficial.

5. Siturile

5.1. Apahida și tezaurul de la Someșeni

Cele mai cunoscute descoperiri gepide din Transilvania sunt mormintele princiare de la Apahida, lângă Cluj. Primul a fost descoperit în 1889, într-o groapă de pietriș, și era deja jefuit. Inventarul păstrat cuprinde o fibulă mare de aur cu butoni în formă de ceapă, aproape identică cu cea din mormântul regelui franc Childeric, mort în 481 sau 482, două căni de argint, o brățară masivă de aur, pandantive, o cataramă de aur cu almandine și trei inele de aur, dintre care două inscripționate. Fibula de acest tip era un însemn al înalților demnitari imperiali, ceea ce arată că purtătorul ei primise din Imperiu o funcție sau un titlu²⁴.

Numele de pe inel a fost citit în multe feluri, iar lectura lui este una dintre problemele deschise ale subiectului. Bóna citea OMHARIVS și reconstituia numele unui rege, „(Aud)Omharius”. Coriolan Opreanu a propus „Omahar vir gloriosus”, adică un titlu de demnitar. Nelu Zugravu a respins această lectură, pentru că titlul gloriosus a intrat în uz abia la mijlocul secolului al VI-lea, deci mai târziu decât mormântul²⁵. Datarea oscilează și ea: în jurul anului 490 la Bóna, în primele decenii ale secolului al VI-lea la Opreanu, care îl leagă de politica lui Theoderic cel Mare. Nici atribuirea etnică nu este sigură: varianta gepidă este astăzi cea mai răspândită, dar s-au propus și un rege ostrogot, și unul alan.

Al doilea mormânt, descoperit în 1968 la circa 500 de metri de primul, conținea podoabe de aur cu almandine, un pahar de sticlă cu montură de aur, spadă și o ladă cu trei seturi de harnașament, între care o șa împodobită cu vulturi de aur. În 1978 sau 1979 s-a găsit, între primele două, o altă cataramă de aur, poate dintr-un al treilea mormânt distrus. Cercetarea preventivă din 2015 și 2016 de lângă al doilea mormânt nu a găsit alte morminte, ceea ce confirmă că este vorba de înmormântări princiare izolate, nu de o necropolă²⁶.

Tot în zona Clujului, la Someșeni, s-a găsit în 1963 un tezaur de podoabe de aur, din care s-au recuperat 617 grame: un colier cu un disc mare cu cruce, mărgele de aur, catarame, brățări și inele.

Apahida și Someșeni arată că pe Someșul Mic, în jurul vechiului oraș roman Napoca, a existat în a doua jumătate a secolului al V-lea un centru de putere cu legături directe cu Imperiul. Dobos a arătat că zona nu și-a pierdut importanța nici în secolul al VI-lea, cum se credea, fiindcă cimitirele noi de la Florești și Vlaha sunt printre cele mai mari din Transilvania.

5.2. Necropolele din jurul Clujului: Florești, Vlaha, Căpușu Mare, Șardu

Necropola de la Florești a fost descoperită în 2006, la construirea unui centru comercial la vest de Cluj. În registru apare ca „Florești, Șapca Verde”, cu denumirea alternativă „fost Polus”; este același sit, nu două necropole, iar confuzia merită semnalată fiindcă apare uneori în literatura de popularizare. Fișa înregistrează 99 de morminte cu inventar, datate între 450 și 550, orientate vest-est, în șiruri nord-sud, cu grupări de morminte, și o așezare gepidă contemporană. Raportul din 2007 descrie un mormânt de femeie nejefuit, cu pieptene, fusaiolă, cercei, mărgele, două fibule și mărgele de chihlimbar. Necropola nu a fost încă publicată integral²⁷.

Necropola de la Vlaha, comuna Săvădisla, județul Cluj, a fost cercetată integral între 2004 și 2007, înaintea construirii autostrăzii, de o echipă condusă de Ioan Stanciu. Au fost descoperite 308 morminte, pe 1,1 hectare; nucleul avea cel puțin zece șiruri paralele, iar în jur se aflau trei grupuri mai mici, probabil familiale. Inventarul cuprinde catarame, brățări, mărgele de sticlă și multe de chihlimbar, vârfuri de săgeată, sax, umbouri de scut, fibule digitate și ceramică lucrată la roată, adesea cu decor ștampilat. Datarea propusă este prima jumătate a secolului al VI-lea, cu posibile prelungiri după 567. Vlaha este necropola de referință pentru studiul jafului antic și una dintre cele trei din care s-a extras ADN.

La Căpușu Mare, săpăturile din 1951 au dat 15 morminte, plus patru distruse, cu sicrie din trunchiuri scobite și un craniu deformat; toate erau jefuite. Materialul a fost republicat de Dobos în 2009, dintr-o documentație veche.

La Șardu, tot în județul Cluj, au fost cercetate în 2021 49 de morminte, aproape toate redeschise curând după înmormântare. Este una dintre cele trei necropole din care s-a extras ADN mitocondrial, și una dintre cele patru care lipsesc cu totul din registrul oficial.

5.3. Morești și Band

La Morești, județul Mureș, Kurt Horedt a cercetat o așezare și o necropolă care au dat numele grupei a III-a. Așezarea de la „Podei” avea 34 de locuințe adâncite și a fost locuită între 500 și 567. Necropola de la „Hulă” avea, după Bóna, 83 de morminte, 81 în tratatul Academiei, dintre care 23 jefuite și 22 de copii; doar trei morminte aveau vase. Un mormânt de bărbat cu spadă și scut a fost interpretat ca al căpeteniei satului. Peste satul gepid părăsit s-a descoperit o locuință avară timpurie, pe care Bóna o leagă de sfârșitul așezării. S-a susținut că materialele din așezare ar dovedi o conviețuire gepido-romanică, dar Opreanu atrage atenția că ceramica lucrată cu mâna, socotită semn al romanicilor, era produsă și de barbari²⁸.

Band, adică Bandu de Câmpie, județul Mureș, săpată de István Kovács înainte de Primul Război Mondial, este cea mai mare necropolă din acest orizont: 178 de morminte după Bóna, 187 după Cosma, dintre care 14 cu cai. Toate mormintele, cu o singură excepție, erau jefuite. Inventarul cuprinde garnituri de centură, capsule-amuletă și un mormânt de meșter bijutier, cu unelte și coif de fier, lăsat de jefuitori, probabil fiindcă fierul nu îi interesa.

5.4. Noșlac, Alba Iulia, Sânmiclăuș

Noșlac, județul Alba, cercetată de Mircea Rusu, are între 114 și 125 de morminte cercetate, după sursă, dintr-o necropolă estimată la 800 sau 1.000 de morminte. Rusu a atribuit-o populației autohtone creștine, pe baza pieselor bizantine, și a legat-o de salinele de la Ocna Mureș. Dobos, care a reconstituit necropola din documentația originală, distinge cinci grupe cronologice, de la a doua treime a secolului al VI-lea până la sfârșitul celui de-al VIII-lea: mormintele timpurii sunt în sud-est, cele târzii, împreună cu caii, în nord-vest²⁹. Noșlac este astfel singurul loc din Transilvania în care se poate urmări, în aceeași necropolă, trecerea de la epoca gepidă la cea avară târzie.

La Alba Iulia, pe locul vechiului Apulum, s-au descoperit în ultimele două decenii mai multe grupuri de morminte: peste 40 în cimitirul din nordul orașului, 41 pe bulevardul Horea și 12 la Recea-Monolit, plus un mormânt feminin izolat, considerat princiar. Autorii unui studiu din 2026 arată că fostele orașe romane de pe marile drumuri, Napoca, Potaissa și Apulum, au fost „puncte focale” ale locuirii în epoca gepidă³⁰. La Turda, pe locul vechiului Potaissa, Sorin Nemeti a arătat că locuirea germanică nu se încheie la sfârșitul secolului al V-lea, ci continuă în secolul al VI-lea, cu ceramică tipic gepidă, un solidus de la Iustinian și un opaiț nord-african cu cruce.

La Sânmiclăuș, județul Alba, pe Târnava Mică, s-au cercetat 43 de morminte.

5.5. Brateiu și Miercurea Sibiului

La Brateiu, județul Sibiu, sunt mai multe cimitire, care nu trebuie confundate, iar confuzia este frecventă. Cimitirul 1, din secolele al IV-lea și al V-lea, a fost atribuit de Ligia Bârzu populației autohtone romanice. Cimitirul 3, cu aproape 300 de morminte, 294 la Cosma, cu 27 de înmormântări de cai, aparține orizontului gepido-avar. Dobos îl datează între mijlocul sau a doua treime a secolului al VI-lea și mijlocul secolului al VII-lea și observă că este cel mai puternic legat de lumea bizantină și balcanică, prin multe catarame de tip bizantin, explicabile prin drumul Oltului spre Dunăre.

Cea mai apropiată de Sibiu este mica necropolă de la Miercurea Sibiului, punctul Petriș, descoperită pe un sit preistoric cercetat din 1997 de o echipă a Universității „Lucian Blaga” și a Muzeului Brukenthal. S-au găsit cinci morminte de inhumație, orientate sud-sud-vest spre nord-nord-est, cu morții privind spre răsărit, și o groapă rituală. Două morminte au fost săpate intenționat în locuințe neolitice, la peste doi metri adâncime, probabil ca să fie ferite de jefuitori, ceea ce, dacă este așa, arată că oamenii acelei comunități știau foarte bine ce se întâmplă cu mormintele vecinilor. Mormântul 3 avea șapte mărgele tubulare de aur, un ac de aur și un pieptene, iar mormântul 4 două agrafe de argint aurit cu agate și 338 de mărgele. Autorii au datat necropola între mijlocul secolului al VI-lea și primii ani ai secolului al VII-lea și au văzut în ea o comunitate cu statut mai ridicat; tratatul Academiei o plasează însă în a doua jumătate a secolului al V-lea³¹.

5.6. Nord-estul Transilvaniei

La Bistrița, Galații Bistriței, Fântânele și Archiud se cunosc necropole mai mici, de 20 până la 60 de morminte, cu puține elemente merovingiene și fără elemente avare sau bizantine. Diferențele dintre aceste grupuri regionale sunt explicate de Dobos prin drumurile de comunicație: valea Mureșului spre vest, valea Oltului spre sud și exploatarea sării.

5.7. În afara arcului carpatic

Trei puncte de pe hartă se află în afara Transilvaniei propriu-zise, în Crișana și în zona Careiului, și sunt reținute fiindcă aparțin aceluiași orizont și fiindcă unul dintre ele a dat singurul obiect care poate fi legat direct de credința gepizilor înșiși. La Valea lui Mihai, județul Bihor, registrul înregistrează o necropolă etichetată gepidic. La Carei, județul Satu Mare, sunt două fișe etichetate gepidic, una pentru necropola de la Cozard, din care s-a extras ADN, și una pentru așezarea de la Bobald. La Oradea, pe o monedă romană refolosită ca fibulă, dintr-o necropolă gepidă, s-a zgâriat figura unui om în rugăciune, un orant³².

6. Ce reține Repertoriul Arheologic Național

Harta pe care se poate apăsa, cu legătură la fișa fiecărui sit, se deschide la adresa ei proprie. Acolo punctele se pot filtra pe cele cinci stări și fiecare duce la fișa lui din registru.

6.1. Interogarea

Repertoriul Arheologic Național este registrul oficial al siturilor arheologice din România, iar înscrierea în el definește obiectul protecției legale. Am interogat exportul public complet al registrului, 29.052 de fișe de sit și 47.628 de componente, filtrând componentele după conținutul rubricii de cultură și verificând apoi, una câte una, fișele localităților în care literatura cunoaște o necropolă.

Rezultatul brut: numai 17 componente, aparținând la 14 situri, poartă în tot registrul eticheta „gepidică”. Dintre acestea, 10 sunt funerare. În cele zece județe ale Transilvaniei intracarpatice, registrul are 466 de componente din epoca migrațiilor, dintre care 71 funerare; dintre cele datate în secolele al V-lea și al VI-lea, majoritatea au cultura trecută „neprecizată” sau lăsată goală.

6.2. Cele cinci stări

Confruntarea punct cu punct a literaturii cu registrul dă cinci situații distincte, iar distincția dintre ele contează, fiindcă fiecare cere alt fel de îndreptare.

Cu alte cuvinte, din 24 de necropole cercetate și publicate, registrul recunoaște ca gepidice 10. Pentru celelalte 14, un cititor care ar interoga registrul nu ar găsi nimic sau ar găsi altceva.

6.3. Siturile de referință, unul câte unul

Cifra de mai sus ar putea fi citită îngăduitor, ca o scăpare la siturile mărunte. Se întâmplă pe dos: tocmai siturile mari sunt cele care lipsesc.

Două cazuri merită comentate separat, fiindcă nu sunt lipsuri, ci etichete care spun altceva decât ce spune literatura.

Primul este Cipăul. Registrul atribuie o așezare și o necropolă din secolul al VI-lea „culturii dacilor liberi”. Expresia aceasta descrie în arheologia românească populațiile dacice din afara provinciei romane, în secolele al II-lea până în al IV-lea. Folosită pentru un sit din secolul al VI-lea, ea deplasează situl cu două sute de ani și îl scoate din discuția despre gepizi fără niciun argument vizibil în fișă.

Al doilea este Turda. Aici registrul folosește eticheta „Morești”, care este chiar numele sitului eponim al grupei a III-a gepide. Deci registrul recunoaște apartenența culturală a sitului, dar într-un vocabular care nu poate fi găsit de nimeni care caută cuvântul „gepid”. Pentru un registru care se interoghează pe cuvinte, diferența nu este una de nuanță.

6.4. Ce nu este această constatare

Constatarea nu este o critică la adresa arheologilor care au cercetat aceste situri. Ei au săpat și au publicat, iar tot ce se știe în acest studiu vine din munca lor. Necropola de la Vlaha a fost cercetată integral, ceea ce se întâmplă rar; cea de la Șardu a fost cercetată în 2021 și a intrat într-un studiu internațional de genetică; cea de la Noșlac a fost reconstituită din documentația originală, decenii mai târziu, de un cercetător care nu o săpase.

Constatarea privește registrul, adică veriga dintre cercetare și public. Registrul nu preia sistematic rezultatele publicate, iar acolo unde le preia, o face cu un vocabular inconsecvent. Aceasta nu este o problemă de prestigiu, ci una practică: fișa RAN este instrumentul prin care un sit este protejat legal, iar o fișă fără datare, fără cultură și fără descriere protejează mai prost decât una completă. În cazul necropolei de la Șardu, care nu există în registru, nu protejează deloc.

Spre deosebire de studiul nostru anterior, care a măsurat registrul în ansamblu, aici s-a măsurat o singură temă, bine delimitată, cu o literatură bogată și cu situri celebre. Rezultatul este același, ceea ce întărește concluzia metodologică: problema nu ține de periferia registrului, ci de felul în care este întreținut.

7. Creștinismul la gepizi

7.1. Ce spun izvoarele scrise

Pe la 440, Salvianus din Marsilia îi număra pe gepizi printre neamurile încă păgâne, alături de franci, saxoni și huni. Creștinarea lor a venit de la goți: Iordanes spune că vizigoții, deveniți arieni sub împăratul Valens, au propovăduit această credință „din dragoste rudelor lor, atât ostrogoților cât și gepizilor”. Niciun izvor nu dă anul convertirii. Tratatul Academiei socotește că răspândirea arianismului „nu a avut loc înaintea ocupării zonei Sirmium”, iar Zugravu propune două etape: unele grupuri s-ar fi creștinat încă în jurul anului 400, prin contact cu vizigoții, iar masa gepizilor spre 472, după formarea regatului³³.

În secolul al VI-lea, gepizii erau cunoscuți la Constantinopol ca arieni. Procopius îi trece printre neamurile „de credință ariană”, iar în 549 solii longobarzi îi puteau acuza în fața lui Iustinian că romanii trebuie să li se opună „pentru simplul motiv că sunt arieni”. Singurul episcop gepid cunoscut cu numele este Trasaricus, „episcop al sectei ariene”, cel care a dus în 567 comorile lui Cunimund la Constantinopol. Faptul că episcopul păzea tezaurul regal arată legătura strânsă dintre Biserica ariană și regalitatea gepidă de la Sirmium. Teofilact Simocata păstrează și un caz individual: în campania din 593 și 594 împotriva slavilor, „între barbari era un gepid care îmbrățișase cândva credința creștinilor” și care i-a ajutat pe romani³⁴.

Trebuie spus și ce nu știm, fiindcă aici tăcerea izvoarelor este sistematică. Nu avem niciun izvor despre o biserică ariană gepidă la Sirmium sau în Transilvania și niciun izvor despre convertirea vreunui gepid la credința niceeană. Toate mărturiile despre arianismul gepizilor privesc regatul de pe Tisa și Sirmiumul. Pentru gepizii din Transilvania, niciun izvor nu le precizează confesiunea.

7.2. Mărturiile arheologice

Cele mai clare obiecte creștine vin din mormântul princiar Apahida I. Fibula de aur are pe placă o cruce lungă. Inelul cu inscripție are o cruce deasupra numelui. Inelul sigilar are o cruce deasupra monogramei. Al treilea inel este gravat cu patru cruci mici așezate în formă de cruce, pe care Bóna îl socotea dovada credinței creștine a purtătorului; el se vede la litera c a Figurii 2, iar argumentul are o limită, discutată mai jos: crucea arată un creștin, nu arată care creștin. Cele două căni de argint, decorate cu scene bachice, nu poartă niciun simbol creștin, ceea ce în sine este un avertisment împotriva citirilor simple.

În necropolele obișnuite, obiectele creștine sunt rare. La Noșlac, un capăt de curea din mormântul 14 poartă o cruce, iar acolo și la Brateiu apar catarame bizantine de bronz cu semnul crucii, de tip Sucidava; la Brateiu s-au găsit și fragmente ceramice cu cruci incizate. Pe moneda romană refolosită ca fibulă de la Oradea s-a zgâriat figura unui orant, una dintre puținele urme materiale ale credinței gepizilor înșiși, fiindcă este singura care nu a fost cumpărată sau primită de-a gata, ci făcută pe loc.

Ampulele Sfântului Mina și opaițele cu simboluri creștine provin, în schimb, din vechile centre romane, fără descoperiri germanice, și sunt atribuite populației romanice. Opreanu le socotește mai ales eulogii venite din Imperiu, mărturii ale „unui creștinism local aflat în plin proces de cristalizare”³⁵. Bilanțul tratatului Academiei este sobru: „În general, vestigiile legate de creștinism lipsesc sau sunt foarte rare în mormintele gepide”. Dobos adaugă un avertisment de metodă care ar trebui citat ori de câte ori se discută subiectul: „obiectele creștine nu pot fi legate neapărat de vreo etnie, iar proprietarii lor nu au fost în mod obligatoriu creștini”.

7.3. Ritul funerar ca indiciu

Poate fi recunoscut creștinismul după felul în care erau îngropați morții? Bóna lega orientarea vest-est de atracția creștinismului arian. Zugravu, mai nuanțat, arată că orientarea vest-est are în Transilvania mai multe rădăcini și că armele și uneltele din mormintele gepide sunt obiceiuri germanice pe care Biserica nu le-a combătut; de aceea, scrie el, „multe morminte gepidice trebuie considerate creștine”, chiar dacă sunt bogate.

Ioan Marian Țiplic și Maria Crîngaci Țiplic sunt mai prudenți: pentru populația Transilvaniei din secolele al VI-lea până în al VIII-lea nu știm precis dacă era creștină, iar între înmormântarea fără inventar și creștinism nu există o relație de cauză și efect; mormintele de la Apahida arată o elită posibil creștină, cu practici funerare încă legate de cele păgâne³⁶. Tratatul Academiei consideră orientarea vest-est un element al ritualului funerar creștin, care însă „nu indică întotdeauna însușirea credinței”, și socotește lipsa ofrandelor sau crucile purtate la gât indicii mai sigure. Bóna însuși observa că la Band peste o treime din morminte aveau vase, dar fără oase de animale, și vorbea de o comunitate „parțial păgână, parțial creștină”.

7.4. Arieni sau niceeni

Disputa cea mai interesantă privește confesiunea stăpânului de la Apahida, și ea este deschisă și astăzi.

Coriolan Opreanu a susținut în 1995 că „Omahar” ar fi fost botezat la Constantinopol, odată cu primirea însemnelor imperiale, împăratul devenindu-i naș, ca în cazul lui Clovis sau al regelui herul Grepes, și că primii creștini germanici din Transilvania nu ar fi fost arieni, ci niceeni. Și-a menținut teza în lucrările ulterioare, iar tratatul Academiei o preia: creștinarea lui ar fi avut loc „chiar la Constantinopol, caz în care fusese adoptată nu varianta ariană, specifică germanilor din acea vreme, ci forma oficială a cultului creștin”³⁷.

Nelu Zugravu a respins explicit această teză: ea „nu se susține prin nici o informație istorică”, iar însemnele de autoritate primite de la împărat nu implică o convertire la ortodoxie. Tot Zugravu a respins și ipoteza lui Mircea Rusu, după care Apahida I ar fi mormântul unui episcop got³⁸.

Ambele poziții pornesc de la aceleași obiecte, și aici stă toată problema. Crucile de pe fibula și inelele de la Apahida arată că purtătorul lor era creștin, dar sunt piese de import bizantin, daruri diplomatice sau însemne de rang, care nu spun nimic despre confesiunea lui, cu atât mai puțin despre a comunității. O cruce pe o cataramă bizantină de la Noșlac nu deosebește un arian de un niceean, fiindcă amândoi se închinau la aceeași cruce. Concluzia prudentă este că arheologia nu poate stabili confesiunea gepizilor din Transilvania; arianismul lor este atestat numai de izvoarele scrise și numai pentru regatul de pe Tisa și de la Sirmium.

7.5. Două ipoteze care circulă mai mult decât ar merita

Zugravu a propus și două legături între gepizi și creștinismul popular românesc, care circulă uneori ca fapte stabilite și nu sunt.

Prima: cuvântul „Crăciun” ar veni din latinescul creatio și ar reflecta concepția ariană despre Hristos ca creatură, răspândită de goți și gepizi; ar fi, după el, „aportul arian cel mai important, și singurul?” la creștinismul popular al românilor. Etimologia lui „Crăciun” este însă disputată în lingvistica română, cu cel puțin trei poziții concurente, iar teza trebuie prezentată ca ipoteză³⁹.

A doua: sărbătoarea gepizilor de pe Tisa din anul 599, pe care Zugravu o numește „cu siguranță păgână”. Textul lui Teofilact vorbește doar de o „sărbătoare locală”. Caracterul ei păgân este o interpretare, nu o informație a izvorului, iar un sat creștin de pe Tisa ar fi putut la fel de bine să prăznuiască un sfânt.

8. Cine erau cei îngropați

Istoriografia secolului al XX-lea a atribuit aproape toate descoperirile din Transilvania secolelor al V-lea și al VI-lea gepizilor. Bóna a mers cel mai departe, socotind deformarea craniului o marcă etnică și atribuind etnic fiecare necropolă. Sorin Nemeti a numit acest proces o veritabilă „gepidizare” a Transilvaniei secolului al VI-lea, explicabilă prin influența istoriografiei maghiare, prin lipsa unei teorii a etnicității și printr-o retragere în „pozitivism arheologic”⁴⁰. Attila P. Kiss a criticat, la rândul lui, amestecul dintre ipotezele arheologice și cele istorice, iar pentru necropolele de tip Band a considerat interpretarea etnică „foarte discutabilă”.

În istoriografia română s-au conturat poziții diferite, și ele merită enumerate, fiindcă cititorul are dreptul să vadă că nu există un consens. Ioan Stanciu respinge atribuirea romanică a așezărilor de tip Bratei-Țaga-Biharea din vestul țării, care „nu pot fi puse decât pe seama gepizilor”. Sorin Nemeti socotește civilizația cimitirelor în șiruri „unanim atribuită, în acord cu izvoarele literare, gepizilor”. Pentru cimitirele de tip Band-Noșlac, Dan Băcueț-Crișan notează că au fost atribuite „populației romanice, gepizilor, fără să se excludă o mixtură etnică”. Tratatul Academiei avertizează că sursele arheologice „au de multe ori o capacitate minimă de a exprima etnicul”, iar Dobos încheie cu constatarea că metoda rigidă „obiect egal apartenență etnică” nu poate duce la un rezultat clar.

Arheologii care lucrează astăzi pe aceste materiale au renunțat la atribuirea etnică directă și vorbesc de grupuri regionale definite de tradiții culturale, merovingiană, avară, bizantină, și de rețele de comunicație.

Rămâne întrebarea despre populația locală romanică. Ea nu are, de regulă, necropole proprii ușor de recunoscut în secolul al VI-lea, iar istoriografia română a urmărit-o mai ales prin cimitirul 1 de la Brateiu, din secolele al IV-lea și al V-lea, și prin așezări ca Țaga. Obiectele de cult creștin din vechile orașe romane îi sunt atribuite tot ei. Analizele genetice arată un fond matern european, apropiat de populațiile mai vechi din bazin, ceea ce nu contrazice ideea unei populații amestecate, dar nici nu o dovedește.

Formularea cea mai corectă pare, așadar, următoarea. În Transilvania secolelor al V-lea și al VI-lea a existat o elită și o populație care foloseau cultura materială a regatului gepid și se înmormântau după obiceiurile lumii merovingiene. Numele de gepizi li se potrivește în măsura în care izvoarele vorbesc de stăpânirea gepidă în „Dacia”, dar nu ne spune cum se numeau ei înșiși și nici câți dintre cei îngropați erau gepizi în sens etnic.

9. Concluzii

Gepizii au fost unul dintre neamurile germanice de răsărit care au profitat de prăbușirea puterii hunice pentru a-și întemeia un regat. Timp de un secol, între 454 și 567, ei au stăpânit Transilvania, câmpia Tisei și Sirmiumul, ca federați, dar și ca rivali ai Bizanțului. Regatul a căzut sub loviturile aliate ale longobarzilor și avarilor, iar gepizii s-au risipit: unii au plecat în Italia, alții au rămas sub avari, unde mai apar în izvoare pe la anul 600, apoi s-au pierdut în populațiile din jur.

Necropolele atribuite lor în Transilvania sunt partea cea mai bogată a moștenirii lor. Ele aparțin orizontului european al cimitirelor cu morminte în șiruri și se împart în trei grupe: mormintele princiare de tip Apahida, din a doua jumătate a secolului al V-lea; cimitirele de tip Morești, din secolul al VI-lea; și cimitirele de tip Band-Vereșmort, care continuă în epoca avară. Cercetările preventive din ultimele două decenii, de la Florești, Vlaha, Șardu și Alba Iulia, au schimbat imaginea: necropolele sunt mai mari și mai numeroase decât se credea, iar zona Clujului rămâne importantă și în secolul al VI-lea.

Trei lucruri limitează însă tot ce se poate afla din ele. Aproape toate mormintele au fost deschise și golite la scurt timp după înmormântare. Doar unul din zece conține arme, deci imaginea unui neam de războinici nu se susține pe propriile lui morminte. Iar atribuirea etnică, pe care istoriografia secolului trecut o făcea cu siguranță, a fost abandonată de arheologii care lucrează astăzi pe aceste materiale.

În privința creștinismului, izvoarele arată că gepizii au trecut de la păgânism la arianism prin mijlocirea goților și că în secolul al VI-lea aveau o Biserică ariană legată de regalitate. Arheologia arată că stăpânul îngropat la Apahida purta însemne creștine, dar nu poate spune dacă era arian sau niceean, iar disputa dintre Opreanu și Zugravu rămâne deschisă.

Rămân deschise, și merită spuse ca atare, câteva întrebări pe care nici izvoarele, nici mormintele nu le închid. Nu știm câți gepizi erau: cele 24 de necropole însumează, după cifrele publicate, în jur de o mie cinci sute de morminte cercetate, dintr-un interval de un secol și jumătate, iar la Noșlac singură s-au săpat 114 sau 125 de morminte dintr-o necropolă estimată la opt sute sau o mie, așa că orice calcul demografic pe aceste cifre ar măsura intensitatea săpăturilor, nu populația. Nu știm dacă erau toți creștini: pentru elita de la Apahida avem obiecte cu cruci, dar nu și confesiunea, iar pentru restul avem câteva catarame bizantine și un orant zgâriat pe o monedă. Nu știm cine le-a deschis mormintele, fiindcă observațiile de la Vlaha arată cum s-a petrecut jaful, nu cine l-a făcut, iar cele trei explicații propuse, comunitatea însăși, avarii, sau oameni veniți după părăsirea satelor, rămân toate posibile. Și nu știm ce s-a întâmplat cu ei la urmă: că o parte a rămas sub avari este sigur din izvoare, că s-au contopit cu populația locală este plauzibil și nedemonstrat, iar studiul de ADN arată un fond matern european fără să poată reconstitui, singur, evenimente demografice.

Contribuția proprie a acestui studiu este confruntarea cu registrul oficial, iar rezultatul ei se poate spune într-o frază. Din cele 24 de necropole cercetate și publicate, Repertoriul Arheologic Național recunoaște ca gepidice 10. Cel mai bogat mormânt princiar din România are rubrica de cultură goală. Situl care dă numele unei grupe cronologice întregi nu are nicio componentă funerară. Necropola care dă numele altei grupe nu există deloc. Necropola de la Șardu, săpată în 2021 și intrată într-un studiu internațional de genetică, nu există nici ea.

Aceasta nu este o chestiune de prestigiu academic. Fișa din registru este instrumentul prin care un sit este protejat legal, iar o fișă fără datare, fără cultură și fără descriere protejează mai prost. Pentru un sit care lipsește cu totul, nu există protecție. Distanța măsurată aici nu este între ce se știe și ce nu se știe despre gepizi, ci între ce știe cercetarea românească și ce poate afla cineva care întreabă statul.

Note

1. Alpár Dobos, „Transformations of the human communities in the eastern part of the Carpathian Basin between the middle of the 5th and 7th century. Row-grave cemeteries in Transylvania, Partium and Banat”, Dissertationes Archaeologicae, seria 3, nr. 6, 2018, p. 621-639. ↩
2. Alpár Dobos, „Transylvania in the Gepidic Period. Results and Perspectives”, Hungarian Archaeology E-Journal, vara 2014, p. 1-9, cu harta descoperirilor. ↩
3. Iordanes, Getica, 94-95, în ediția G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor XIV, București, 1939. ↩
4. Alexandra Gînguță et alii, „Maternal Lineages of Gepids from Transylvania”, Genes, 13, 2022, 4, articolul 563. ↩
5. Sorin Nemeti, „Iordanes și gepizii. Între goticism, pangermanism și Walter Goffart”, Revista Bistriței, XXIV, 2012, p. 105-112. ↩
6. Panegyrici Latini, XI (III), 17, ediția Baehrens, Leipzig, Teubner, 1874. ↩
7. Attila P. Kiss, „…ut strenui viri…” The history of the Gepids in the Carpathian Basin, rezumatul în engleză al tezei de doctorat, Universitatea din Szeged, 2014. ↩
8. Iordanes, Getica, 260-264, ediția citată. ↩
9. Istoria Românilor, volumul II, Daco-romani, romanici, alogeni, ediția a doua, Academia Română, București, Editura Enciclopedică, 2010, capitolul „Populațiile migratoare pe teritoriul Daciei”, secțiunea „Gepizii”, p. 834-849. ↩
10. Gabriel T. Rustoiu, „Habitatul în Transilvania în a doua jumătate a secolului al V-lea și prima jumătate a secolului al VI-lea”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 39-84. ↩
11. Pentru întregul episod, Alexander Sarantis, „War and Diplomacy in Pannonia and the Northwest Balkans during the Reign of Justinian: The Gepid Threat and Imperial Responses”, Dumbarton Oaks Papers, 63, 2009, p. 15-40. ↩
12. Paulus Diaconus, Historia Langobardorum, I, 27 și II, 28; Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VI, 10, traducere H. Mihăescu, București, Editura Academiei, 1985. ↩
13. Iohannes Biclarensis, Chronica, anul 572, în Th. Mommsen (ed.), Chronica minora, volumul II, MGH AA XI, Berlin, 1894. ↩
14. Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VIII, 3, ediția citată, cu nota traducătorului despre exagerarea numărului. ↩
15. Historix, Repertoriul Arheologic Național: ce știm și ce nu știm, 18 octombrie 2026. ↩
16. Dobos 2018, p. 621-623, pentru definiție. ↩
17. Călin Cosma, „Războinici și suite militare în Transilvania secolelor VII-VIII d.H.”, în Războinici în Transilvania din epoca avară, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, p. 9-49. ↩
18. Alpár Dobos, „Gepizii din Transilvania în epoca avară timpurie din perspectiva arheologiei. Probleme legate de cercetarea cimitirelor cu morminte dispuse în șiruri paralele”, Acta Musei Porolissensis, XXXV, Zalău, 2013, p. 247-270. ↩
19. Istoria Românilor II, secțiunea „Gepizii”; pentru estimarea lui Bóna, István Bóna, „From Dacia to Erdőelve: Transylvania in the Period of the Great Migrations (271-896)”, în History of Transylvania, volumul I, New York, Columbia University Press, 2001. ↩
20. Pentru Vlaha, rapoartele din Cronica cercetărilor arheologice din România, campaniile 2004-2006. ↩
21. Alpár Dobos, „Plunder or Ritual? The Phenomenon of Grave Reopening in the Row-Grave Cemeteries from Transylvania (6th-7th Centuries)”, Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 18, 2014, 2, p. 135-162. ↩
22. Călin Cosma, „Archaeological Observations about the Seventh-Eighth-Century Horse Burials from Transylvania”, Ephemeris Napocensis, 28, 2018, p. 75-110. ↩
23. Gînguță et alii 2022, articolul citat. ↩
24. Pentru inventarul mormântului, Istoria Românilor II, secțiunea „Gepizii”, și Coriolan Horațiu Opreanu, „Childeric și Omahar. Doi regi barbari federați ai Imperiului Roman târziu”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 7-16. ↩
25. Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular al românilor, București, Institutul Român de Tracologie, 1997, capitolul VI. ↩
26. Cronica cercetărilor arheologice din România, raportul pentru Apahida, campania 2016. ↩
27. Szilamér Ferencz, Szabolcs Nagy, Vlad-Andrei Lăzărescu, „Necropola din secolul al VI-lea”, în Cercetări arheologice preventive la Florești-Polus Center (2007), Cluj-Napoca, 2009, p. 419-474. ↩
28. Coriolan Horațiu Opreanu, Transilvania la sfârșitul antichității și în perioada migrațiilor, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003. ↩
29. Dobos 2018, pentru reconstituirea necropolei de la Noșlac pe grupe cronologice. ↩
30. Vitalie Bârcă, Alpár Dobos, Cristinel Plantos, Szilárd Sándor Gál, „Two Gepidic Age Burials Recently Discovered at Alba Iulia. Archaeological and Anthropological Evaluation”, Journal of Ancient History and Archaeology, 13, 2026, 1, p. 48-63. ↩
31. Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Țiplic, Adrian Georgescu, Dragoș Diaconescu, „Descoperiri gepide la Miercurea Sibiului-Petriș (jud. Sibiu)”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 17-29. ↩
32. Ioan Stanciu, „Gepizi, avari și slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr.) în spațiul vestic și nord-vestic al României”, Ephemeris Napocensis, XII, 2002, p. 203-236. ↩
33. Zugravu 1997, capitolul VI, și Istoria Românilor II, secțiunea „Gepizii”. ↩
34. Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VII, 2, ediția citată. ↩
35. Coriolan Opreanu, „Creștinismul și neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania”, Ephemeris Napocensis, 5, 1995, p. 227-254. ↩
36. Ioan Marian Țiplic, Maria Crîngaci Țiplic, „The Christianization of the Funeral Rite in the Early Middle Ages”, Transylvanian Review, 24, 2015, supliment 2, p. 264-278. ↩
37. Opreanu 1995; Istoria Românilor II, secțiunea „Gepizii”. ↩
38. Zugravu 1997, capitolul VI, cu respingerea explicită a ambelor ipoteze. ↩
39. Pentru etimologiile concurente ale cuvântului, vezi studiul nostru despre vocabularul creștin de origine latină al limbii române. ↩
40. Nemeti 2012, articolul citat. ↩
41. Obiectele sunt vechi de o mie cinci sute de ani și nu au drepturi de autor, dar fotografiile lor au, iar cele făcute profesionist, pentru cataloage și monografii, nu pot fi reproduse aici. Figurile acestui studiu vin de aceea de pe Wikimedia Commons, de la vizitatori care și-au pus fotografiile sub o licență liberă, cu autorul și licența date în fiecare legendă. Singura fotografie liberă a inelului cu inscripția Omharus are 240 pe 294 de pixeli, iar întinsă pe lățimea unei coloane nu ar deveni mai lămuritoare, ci doar mai neclară; de aceea piesele mici stau grupate în planșe, fiecare la rezoluția fotografiei ei. Diferența de mărime dintre ele nu este una între obiecte, ci între fotografii. ↩

Bibliografie

Vitalie Bârcă, Alpár Dobos, Cristinel Plantos, Szilárd Sándor Gál, „Two Gepidic Age Burials Recently Discovered at Alba Iulia. Archaeological and Anthropological Evaluation”, Journal of Ancient History and Archaeology, 13, 2026, 1, p. 48-63

Dan Băcueț-Crișan, „Depresiunea Silvaniei în secolele VII-XI”, în Z. K. Pinter, I. M. Țiplic, M. E. Țiplic (coord.), Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), Bibliotheca Septemcastrensis XII, București, Editura Economică, 2005, p. 85-110

István Bóna, „From Dacia to Erdőelve: Transylvania in the Period of the Great Migrations (271-896)”, în Béla Köpeczi (ed.), History of Transylvania, vol. I, From the Beginnings to 1606, New York, Columbia University Press, 2001

Călin Cosma, „Războinici și suite militare în Transilvania secolelor VII-VIII d.H.”, în Războinici în Transilvania din epoca avară. Catalogul expoziției, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013, p. 9-49

Călin Cosma, „Archaeological Observations about the Seventh-Eighth-Century Horse Burials from Transylvania”, Ephemeris Napocensis, 28, 2018, p. 75-110

Alpár Dobos, „Gepidic finds from Căpușu Mare (Cluj County)”, Ephemeris Napocensis, 19, 2009, p. 219-242

Alpár Dobos, „Gepizii din Transilvania în epoca avară timpurie din perspectiva arheologiei. Probleme legate de cercetarea cimitirelor cu morminte dispuse în șiruri paralele”, Acta Musei Porolissensis, XXXV, Zalău, 2013, p. 247-270

Alpár Dobos, „Plunder or Ritual? The Phenomenon of Grave Reopening in the Row-Grave Cemeteries from Transylvania (6th-7th Centuries)”, Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 18, 2014, 2, p. 135-162

Alpár Dobos, „Transylvania in the Gepidic Period. Results and Perspectives”, Hungarian Archaeology E-Journal, vara 2014, p. 1-9

Alpár Dobos, „Transformations of the human communities in the eastern part of the Carpathian Basin between the middle of the 5th and 7th century. Row-grave cemeteries in Transylvania, Partium and Banat”, Dissertationes Archaeologicae, seria 3, nr. 6, 2018, p. 621-639

Ennodius, Panegyricus dictus Theoderico, în Magni Felicis Ennodi Opera, rec. F. Vogel, MGH AA VII, Berlin, 1885, p. 203-214

Szilamér Ferencz, Szabolcs Nagy, Vlad-Andrei Lăzărescu, „Necropola din secolul al VI-lea”, în S. Mustață et al. (ed.), Cercetări arheologice preventive la Florești-Polus Center (2007), Cluj-Napoca, 2009, p. 419-474

Alexandra Gînguță et alii, „Maternal Lineages of Gepids from Transylvania”, Genes, 13, 2022, 4, articolul 563

Iohannes Biclarensis, Chronica, în Th. Mommsen (ed.), Chronica minora saec. IV. V. VI. VII., vol. II, MGH AA XI, Berlin, 1894, p. 207-220

Iordanes, Getica, text, traducere și comentarii de G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor XIV, București, Tipografia „Bucovina”, 1939

Istoria Românilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, ediția a II-a, coord. Dumitru Protase, Alexandru Suceveanu, Academia Română, București, Editura Enciclopedică, 2010

Attila P. Kiss, „…ut strenui viri…” The history of the Gepids in the Carpathian Basin, rezumatul în engleză al tezei de doctorat, Universitatea din Szeged, 2014

Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Țiplic, Adrian Georgescu, Dragoș Diaconescu, „Descoperiri gepide la Miercurea Sibiului-Petriș (jud. Sibiu)”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 17-29

Sorin Nemeti, „Gepizii și «Potaissa» (sec. VI d. Hr.)”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 31-37

Sorin Nemeti, „Iordanes și gepizii. Între goticism, pangermanism și Walter Goffart”, Revista Bistriței, XXIV, 2012, p. 105-112

Coriolan Opreanu, „Creștinismul și neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania”, Ephemeris Napocensis, 5, 1995, p. 227-254

Coriolan Horațiu Opreanu, Transilvania la sfârșitul antichității și în perioada migrațiilor, Bibliotheca Ephemeris Napocensis 2, Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2003

Coriolan Horațiu Opreanu, „Childeric și Omahar. Doi regi barbari federați ai Imperiului Roman târziu”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 7-16

Coriolan Horațiu Opreanu, „Theoderic cel Mare și Transilvania. O ipoteză de lucru”, Ephemeris Napocensis, 19, 2009, p. 109-127

Panegyrici Latini, rec. Ae. Baehrens, Leipzig, Teubner, 1874

Paulus Diaconus, Historia Langobardorum, traducere engleză W. D. Foulke, Philadelphia, 1907

Procopius, History of the Wars, traducere H. B. Dewing, Loeb Classical Library, 1914-1928

Gabriel T. Rustoiu, „Habitatul în Transilvania în a doua jumătate a secolului al V-lea și prima jumătate a secolului al VI-lea”, în Relații interetnice în Transilvania (secolele VI-XIII), București, Editura Economică, 2005, p. 39-84

Salvianus din Marsilia, De gubernatione Dei, traducere engleză Eva M. Sanford, New York, Columbia University Press, 1930

Alexander Sarantis, „War and Diplomacy in Pannonia and the Northwest Balkans during the Reign of Justinian: The Gepid Threat and Imperial Responses”, Dumbarton Oaks Papers, 63, 2009, p. 15-40

Ioan Stanciu, „Gepizi, avari și slavi timpurii (sec. V-VII p. Chr.) în spațiul vestic și nord-vestic al României”, Ephemeris Napocensis, XII, 2002, p. 203-236

Teofilact Simocata, Istorie bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), traducere, introducere și indice de H. Mihăescu, Scriptores Byzantini IX, București, Editura Academiei, 1985

Ioan Marian Țiplic, Maria Crîngaci Țiplic, „The Christianization of the Funeral Rite in the Early Middle Ages”, Transylvanian Review, 24, 2015, supliment 2, p. 264-278

Nelu Zugravu, Geneza creștinismului popular al românilor, București, Institutul Român de Tracologie, 1997

Repertoriul Arheologic Național, exportul public complet, 29.052 de situri și 47.628 de componente, în starea de pe 11 octombrie 2026, Institutul Național al Patrimoniului, licență CC BY 4.0

Cronica cercetărilor arheologice din România, rapoartele pentru Vlaha-Pad (2004-2006), Florești (2007) și Apahida (2016)

Anexa. Cele 31 de puncte, cu fișa lor din registru

Tabelul reproduce setul de date pe care este construită harta. Codul fișei duce la pagina ei din Repertoriul Arheologic Național. Coloana „starea” spune ce reține registrul despre sit, în cele cinci categorii explicate în capitolul al șaselea. Numărul de morminte este cel publicat în literatură, nu unul din registru. Setul de date se poate descărca și ca fișier, de la legătura din fișa studiului.

Dintre cele 24 de necropole din tabel, 10 sunt etichetate gepidic, 6 au cultura neprecizată, 2 au rubrica goală, 2 poartă altă etichetă culturală, iar 4 nu apar deloc în registru ca situri din epoca în discuție. Restul punctelor sunt morminte princiare, un tezaur, două așezări, un depozit și un punct cu descoperiri izolate.