Ce spun cuvintele despre creștinarea românilor

Limba română păstrează un strat de cuvinte creștine moștenite direct din latină: Dumnezeu, cruce, biserică, a boteza, a cumineca, preot, înger, drac, păcat, Paști, duminică. Ele au trecut prin toate schimbările fonetice ale latinei dunărene, inclusiv prin cele care s-au oprit înainte de venirea slavilor. Al doilea strat, slavon, vine după secolul al IX-lea și acoperă aproape tot ce ține de instituție: ierarhia, mănăstirea, slujba, cartea. Din raportul dintre cele două straturi se poate citi o cronologie.

Întrebarea

Când au devenit creștini strămoșii românilor? Istoriografia dă două răspunsuri, iar ele nu se contrazic atât de mult pe cât pare, fiindcă vorbesc despre lucruri diferite.

Primul vede o creștinare lentă și populară, în latină, între secolele al II-lea și al VI-lea, prin soldați, negustori, coloniști și misionari veniți din sudul Dunării. Este poziția formulată de Vasile Pârvan și preluată de cea mai mare parte a lingviștilor.

Al doilea pune accentul pe Biserica organizată. Episcopii, mănăstiri, ierarhie și liturghie scrisă apar limpede la nordul Dunării abia după secolele al IX-lea și al X-lea, sub influență bulgară și bizantină, în slavonă. Pentru o parte dintre arheologi, înainte de această dată avem obiecte creștine izolate, nu o creștinare propriu-zisă.

Primul răspuns vorbește despre credința oamenilor, al doilea despre instituția care o încadrează. Aici intervine limba, cu un avantaj pe care nicio altă sursă nu îl are: cuvintele sunt un document pe care nimeni nu l-a scris cu intenția de a dovedi ceva. Ele înregistrează ce au numit oamenii, în ce limbă și în ce ordine. Dacă strămoșii românilor au învățat să spună cruce, botez și Paști în latină, atunci au învățat creștinismul pe vremea când vorbeau latină.

Cum se datează un cuvânt

Un cuvânt nu are data nașterii scrisă pe el. Lingvistica îl datează indirect, cu patru instrumente care, folosite împreună, dau o cronologie relativă solidă.

Moștenit sau împrumutat

Un cuvânt moștenit a fost vorbit fără întrerupere, din latină până azi. Unul împrumutat a fost luat la un moment dat din altă limbă. Cel mai limpede exemplu este perechea biserică și bazilică. Amândouă vin din latinescul basilica. Primul a fost moștenit și s-a schimbat în gura vorbitorilor vreme de o mie cinci sute de ani. Al doilea a fost împrumutat în secolul al XIX-lea, ca termen de arhitectură, și a rămas aproape neatins.

Legile fonetice

Latina dunăreană a suferit schimbări regulate, care au lucrat o vreme și apoi s-au oprit. Un cuvânt care le poartă era în limbă înainte ca ele să înceteze. Cel mai util este rotacismul, trecerea lui l dintre vocale în r.

Cuvintele slave intrate în română după secolul al VII-lea nu mai suferă rotacismul: milă, silă și pilă își păstrează pe l. Prin urmare, biserică și înger erau deja în limbă înainte de contactul masiv cu slavii.

Rotacismul nu este singurul martor. Vocabularul creștin poartă și alte schimbări specifice latinei dunărene, fiecare o ștampilă care arată că un cuvânt a fost vorbit, nu adus din carte.

Trecerea lui qu în p, din păresimi, și a lui ct în pt, din frupt, deosebesc româna de aproape toate celelalte limbi romanice. Un cuvânt care le poartă a crescut odată cu limba.

Prezența în toate dialectele

Româna are patru dialecte istorice: dacoromâna la nordul Dunării, aromâna, meglenoromâna și istroromâna la sud. Ele s-au despărțit, după cei mai mulți lingviști, în jurul secolelor al IX-lea și al X-lea. Un cuvânt care apare în dacoromână și în aromână cu aceeași evoluție fonetică aparține limbii comune, dinaintea despărțirii.

Semantica latinei târzii

Unele cuvinte latine și-au schimbat sensul abia sub creștinism. Dacă româna păstrează sensul nou, înseamnă că l-a preluat după ce acesta a apărut în latină.

• Paganus însemna sătean. Sensul de necreștin apare în latina creștină abia în secolul al IV-lea, iar româna are păgân numai cu sensul religios.
• Basilica însemna hală publică, sală de judecată. Sensul de lăcaș creștin se generalizează după construcțiile lui Constantin cel Mare, tot în secolul al IV-lea.
• Draco însemna șarpe mare, balaur. Româna are drac cu sensul creștin de diavol, venit din imaginea biblică a balaurului.

Cele patru instrumente duc împreună la o concluzie de cronologie relativă: după secolul al IV-lea, înaintea slavilor, în limba comună a tuturor românilor.

Inventarul

Etimologiile de mai jos au fost verificate articol cu articol în trei dicționare independente, publicate între 1905 și 1935 de autori din școli diferite: Sextil Pușcariu, Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache (1905), I.-A. Candrea și Ovid Densusianu, Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (1907-1914), și Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches etymologisches Wörterbuch (ediția a treia, 1935). Toate trei sunt anterioare oricărei școli ideologice moderne și pot fi citite integral, gratuit, pe Internet Archive.

Dumnezeu, credința, lumea nevăzută

Locul, semnul, tainele

Ce arată inventarul este un nucleu care acoperă exact ce îi trebuie unei comunități creștine ca să trăiască de la naștere până la moarte: numele lui Dumnezeu, crucea, botezul, cuminecarea, cununia, rugăciunea, păcatul, îngerul și diavolul, preotul, înmormântarea și rudenia de botez. Toate acestea se pot face fără episcop și fără carte.

Româna față de celelalte limbi romanice

Din tabel se desprind trei observații.

Biserica merge cu periferia, nu cu centrul. Occidentul romanic a moștenit ecclesia, cuvântul comunității și al Bisericii ca instituție. Basilica a supraviețuit ca nume al lăcașului numai în zone izolate: în română, în romanșa din Elveția, în dalmată și în unele graiuri venete vechi. Meyer-Lübke observa, în articolul despre basilica, că acesta este cuvântul general pentru biserică în română, în textele latine din Sirmium și Remesiana, în dalmată și în retoromană, adică, spune el, în regiuni unde lipseau orașele mari. Observația are o greutate aparte, fiindcă Remesiana este chiar orașul lui Niceta, misionarul care predica în latină printre populațiile de la Dunăre la sfârșitul secolului al IV-lea. Românii au numit clădirea, nu comunitatea. Un creștinism care își numește locul de rugăciune, dar nu Biserica, este un creștinism de sat.

Româna păstrează nivelul de jos, nu pe cel de sus. Are preot din presbyter, dar nu are un cuvânt moștenit pentru episcop. Toate celelalte limbi din tabel, inclusiv albaneza, l-au moștenit. Tot așa lipsesc continuatorii moșteniți pentru missa, monachus și monasterium.

Româna are soluții proprii. Pentru rugăciune, Occidentul a moștenit precari, de unde italianul pregare și francezul prier. Româna are a se ruga, din rogare, a cere. Numele lui Dumnezeu vine dintr-o formulă de rugăciune la vocativ, Domine Deus. Formule asemănătoare au existat și în Occident, în italiana veche domineddio și în franceza veche damedieu, dar numai în română formula a înlocuit cu totul cuvântul simplu. Asta presupune o comunitate care se ruga des, în latină.

Albaneza, o comparație care lămurește

Albaneza a primit și ea un strat creștin latin, dar altfel așezat: kishë din ecclesia, peshkop din episcopus, meshë din missa, alături de prift, kryq, engjëll, mëkat și kreshmë. Albaneza a moștenit vocabularul instituțional, româna pe cel popular. Explicația cea mai simplă este că albanezii au trăit lângă o rețea de episcopii latine păstrate în orașele de pe coasta Adriaticii, iar strămoșii românilor nu, sau nu în aceeași măsură.

Dialectele de la sud de Dunăre

Aromânii trăiesc de secole în Grecia, Albania și Macedonia de Nord, în mediu grecesc și slav. Meglenoromânii, în nordul Greciei. Istroromânii, în Croația. Dacă un cuvânt creștin latin apare și la ei, și la nordul Dunării, el vine din limba comună.

Argumentul cel mai solid din toată discuția este forma aromână băsearică. Aromânii au trăit peste o mie de ani în mediu grecesc ortodox. Dacă ar fi fost creștinați de Biserica bizantină, ar fi spus eclisie, stavrós, vaptizó. Ei spun băsearică, crutsi, pătedz, adică exact ca dacoromânii, iar rotacismul este comun. Cuvântul era deci format complet înainte ca strămoșii lor să se despartă de ai noștri. Chiar și istroromâna, cel mai erodat dialect, puternic influențat de croată, păstrează botez și pecåt.

Calendarul și postul

Aici se vede cel mai bine cum a trăit creștinismul în sat. Cuvântul post și verbul a posti sunt slave. Dar tot vocabularul din jurul postului este latin.

Latina avea deja cuvântul pentru post, ieiunium. În română el a ajuns să numească ziua dinainte, ajunul, iar postul ca instituție a primit numele slav. Este tiparul care se repetă peste tot: practica este latină, termenul oficial este slavon. Un sistem de prescripții alimentare atât de precis nu se moștenește fără o practică creștină neîntreruptă.

Săptămâna este completă și creștină. Luni, marți, miercuri, joi și vineri păstrează numele zeilor romani, ca în italiană, franceză și spaniolă, iar sâmbăta și duminica sunt creștine, din sambata și dominica. Slavii spun nedelja pentru duminică, iar bulgarii Velikden pentru Paști. Româna nu a preluat niciuna dintre forme.

Calendarul satului păstrează și forma veche sân, din sanctus, nu sfânt: Sângeorz, Sânmedru, Sântilie, Sânpetru, Sântămăria, Sânicoară, Sânvăsâi, Sânzienele. Forma nu mai e productivă de secole, a înghețat în numele sărbătorilor și în toponime ca Sângeorz-Băi, Sânmartin, Sânpetru. Cultul sfinților era deci în uz înainte ca slavonul svent să ducă la sfânt. În acel singur cuvânt, sfânt, se văd amândouă straturile: baza latină populară, retușată de limba de cult slavonă.

Două sărbători merită oprire. Florii vine din Floralia, iar Rusalii, în ultimă instanță, din rosalia, sărbătoarea romană a trandafirilor și a morților. Numele a două sărbători păgâne romane au fost puse peste sărbători creștine. Aceasta este creștinare populară, prin suprapunere, nu prin înlocuire, și este exact mecanismul pe care îl așteptăm într-o lume fără o Biserică puternică, în stare să impună un vocabular nou.

Stratul slavon: ce aduce și ce nu reușește să înlocuiască

Slavii ajung la Dunărea de Jos în secolele al VI-lea și al VII-lea, încă păgâni, iar primele lor împrumuturi în română sunt cuvinte de viață zilnică, nu religioase. Vocabularul bisericesc vine mai târziu și pe altă cale: creștinarea Bulgariei în 864 și 865, ucenicii lui Chiril și Metodiu ajunși în Bulgaria după 885, adoptarea slavonei ca limbă a Bisericii și a statului în 893, răspândirea ei la nordul Dunării în secolele al X-lea și al XI-lea. Slavona a rămas limba slujbei și a cancelariei până în secolul al XVII-lea.

La fel de important este ce nu a reușit slavona să înlocuiască: Dumnezeu, unde slavii au Bog; biserică, unde au cărkva; cruce, unde au krest; a boteza, unde au krestiti; Paști, duminică, păcat, înger, creștin, preot, a cumineca, a cununa, a ierta, rugăciune, ajun, păresimi.

Când o limbă nouă de cult se așază peste o populație, se întâmplă unul din două lucruri. Dacă populația nu era creștină, ea ia tot vocabularul de la misionari, inclusiv cuvintele de bază. Dacă era deja creștină, își păstrează cuvintele de bază și ia doar ce nu avea: ierarhia, instituțiile, cartea. Româna se încadrează limpede în al doilea caz.

Comparația cu maghiara arată contrariul. Ungurii au fost creștinați în secolele al X-lea și al XI-lea de misionari slavi și latini, iar termenii lor de bază sunt împrumutați: kereszt pentru cruce, karácsony pentru Crăciun, pap pentru preot, szent pentru sfânt, toate din slavă. Exact invers față de română.

Ce lipsește din latină: ierarhia

Româna a moștenit din latină un singur termen pentru cler, preot. Nu are moștenit un cuvânt pentru episcop, nici pentru slujba euharistică, nici pentru comunitatea Bisericii, iar vocabularul monahal este integral slavon și grecesc. Forma populară piscup există, dar înseamnă episcop catolic și este un împrumut regional târziu.

Interpretarea cea mai simplă are trei pași. Întâi, strămoșii românilor au devenit creștini în latină, în secolele al IV-lea, al V-lea și al VI-lea, într-o lume în care episcopiile existau, dar se aflau în orașe, mai ales la sudul Dunării și în Dobrogea. Apoi, după prăbușirea frontierei dunărene, la începutul secolului al VII-lea, orașele și episcopiile au dispărut, iar comunitățile rurale au rămas cu preoții și cu ritualurile lor, fără episcopi proprii. În sfârșit, ierarhia a fost reconstituită abia după secolele al IX-lea și al X-lea, prin Biserica bulgară și apoi prin cea bizantină, în slavonă. De aceea tot vocabularul ierarhic este slavon și grecesc.

Pentru secolul al VI-lea există și o mărturie juridică. Novela XI a lui Iustinian, din 535, creează arhiepiscopia Justiniana Prima și îi dă jurisdicție peste provinciile dunărene, iar textul pomenește și localități de la nordul fluviului. La Sucidava funcționa o bazilică. Era o Biserică organizată, dar îndepărtată de majoritatea satelor, și a dispărut odată cu frontiera.

O precizare este necesară, fiindcă formula se poate înțelege greșit. Creștinare înaintea Bisericii instituționale nu înseamnă creștinare fără nicio Biserică. Botezul și preotul presupun o hirotonie, deci un episcop undeva. Înseamnă trei lucruri mai precise: că procesul s-a produs înaintea unei Biserici organizate în mijlocul românilor și în limba ei de cult de mai târziu; că a trecut prin canale populare, familie, sat, preot local, misionari, nu prin structuri episcopale proprii; și că a supraviețuit secolelor al VII-lea și al IX-lea fără aceste structuri, de vreme ce vocabularul ei de bază s-a păstrat neatins.

Unde specialiștii nu sunt de acord

O expunere onestă trebuie să arate și cazurile disputate. Niciuna dintre concluziile de mai sus nu se sprijină pe ele.

Crăciun este cel mai disputat cuvânt din tot vocabularul creștin românesc. Trei poziții se înfruntă: din latinescul creatio, naștere, etimologia din DEX; din latinescul calatio, convocare, termenul pentru anunțarea sărbătorilor; sau din slavul kračun, legat de solstițiul de iarnă. Complicația este că forma există și în bulgară, slovacă și ucraineană, iar maghiara are karácsony. Unii lingviști cred că româna l-a luat de la slavi, alții exact invers, ceea ce ar explica răspândirea lui tocmai în zona de contact cu românii. Prezența cuvântului în aromână susține vechimea lui în limba comună. Dosarul rămâne deschis, iar cuvântul nu poate fi folosit ca argument în nicio direcție.

Rusalii este cazul care confirmă metoda. Etimonul ultim este latinescul rosalia, dar Meyer-Lübke este categoric: forma românească vine mai întâi din bulgară, iar dovada este chiar păstrarea lui l. Același test fonetic care arată că biserică este moștenit arată că Rusalii nu este.

Cumătru rămâne în discuție. DEX îl derivă din cumătră, iar acesta din commater, dar Meyer-Lübke nu dă continuator românesc pentru compater și notează că aromânul cumbar vine din slavă. Nu îl folosim ca argument.

Sânziene are două explicații. DEX propune sanctus dies Iohannis, ziua Sfântului Ioan, care cade pe 24 iunie. O altă ipoteză, răspândită în etnologie, propune Sanctae Dianae, adică o suprapunere peste cultul Dianei. Prima este mai sigură fonetic și legată direct de data sărbătorii, a doua este atrăgătoare, dar greu de demonstrat. Amândouă înseamnă însă latină și cult al unui sfânt.

Un indiciu greu de datat, dar greu de ignorat

În româna populară, creștin înseamnă și pur și simplu om: nu era niciun creștin pe drum. Același sens există și în alte limbi romanice, iar Meyer-Lübke îl notează pentru graiuri italiene și retoromane. Când cuvântul pentru creștin devine cuvântul pentru om, creștinismul nu mai este religia unora, ci condiția tuturor. Indiciul nu se poate data precis, dar arată o creștinare adâncă și veche.

Ce atestă limba și ce nu atestă

Cu un grad ridicat de siguranță, limba atestă cinci lucruri. Strămoșii românilor erau creștini când vorbeau încă latină, fiindcă termenii de bază au trecut prin fonetica latinei dunărene, inclusiv prin rotacism, pe care împrumuturile slave nu îl mai cunosc. Creștinarea s-a produs după secolul al IV-lea, de vreme ce păgân și biserică poartă sensuri apărute atunci, și înaintea contactului masiv cu slavii. Era creștinismul întregii comunități de limbă, nu al unui grup, fiindcă vocabularul acoperă tot ciclul vieții și tot calendarul și se regăsește în dialectele sud-dunărene. A fost un creștinism cu preot, dar fără episcop propriu. Iar Biserica instituțională a venit după, în slavonă, și s-a așezat peste ceva care exista deja.

Limba nu atestă însă trei lucruri, și e important de spus care. Nu spune unde anume s-a produs creștinarea. Nu dă o dată exactă, ci doar o cronologie relativă. Și nu spune cât de ortodox era acest creștinism, ba chiar arată suprapuneri cu vechile sărbători păgâne.

Obiecția cea mai serioasă privește tocmai locul. Teoria imigraționistă, de la Robert Rösler până la Gottfried Schramm, admite că terminologia este latină și veche, dar o plasează la sudul Dunării. Obiecția este corectă ca principiu, fiindcă limba dovedește când și cum, nu unde. Ea nu atinge însă concluzia de mai sus: creștinarea a precedat Biserica instituțională slavonă, oriunde ar fi trăit strămoșii românilor. Localizarea este treaba arheologiei și a izvoarelor scrise.

A doua obiecție spune că unele cuvinte sunt latine generale, nu creștine. Este adevărat pentru a crede, lege, a jura și mormânt, de aceea argumentul nu se sprijină pe ele, ci pe termenii cu sens specific creștin și pe cei care au primit acest sens în secolul al IV-lea.

A treia spune că un vocabular nu dovedește creștinarea întregii populații, fiindcă l-ar fi putut transmite câteva comunități. Dar un vocabular de bază care acoperă nașterea, căsătoria, moartea, rudenia și calendarul nu supraviețuiește ca jargon al unei minorități, mai ales când creștin ajunge să însemne om.

Ce rămâne de făcut

Răspunsul la întrebarea de la început este da. Limba română este, în sine, un document al unei creștinări latine, populare și timpurii, anterioare organizării Bisericii în slavonă cu cel puțin trei sau patru secole.

Obiectul în jurul căruia se poartă de obicei discuția este donariul de la Biertan, din județul Sibiu: o tablă de bronz cu literele decupate, purtând inscripția latină Ego Zenovius votum posui, și un disc cu monograma lui Hristos. Cei mai mulți cercetători îl datează în secolul al IV-lea, alții îl coboară până în al VI-lea, iar ce dovedește el este disputat: un donariu se punea într-un lăcaș de cult, deci ar arăta o comunitate creștină locală, dar piesa poate fi și de import, iar numele Zenovius este de origine greacă. Merită spus limpede, fiindcă atinge chiar argumentul de față: donariul este o mărturie a creștinismului latin din interiorul arcului carpatic, nu o dovadă a continuității lingvistice. Cele două feluri de mărturie răspund la întrebări diferite, iar studiul acesta a încercat să nu le amestece.

Ce rămâne este legătura cu terenul. Studiul nostru despre Repertoriul Arheologic Național a arătat că inventarul oficial abia vede urmele creștine de la nordul Dunării. Pasul următor este un corpus al descoperirilor creștine din secolele al IV-lea până în al X-lea, construit din literatura de specialitate și din muzee, pus față în față cu acest vocabular. Limba spune că au existat creștini. Arheologia trebuie să ne spună unde îi găsim.