Inscripția cuneiformă de la Karkemish și-a găsit regele: Astiru II

În 1911 și 1912, echipa British Museum care săpa la Karkemish, pe Eufrat, a scos din zona Porții de Apă zece fragmente de bazalt acoperite cu semne cuneiforme. Fragmentele s-au pierdut apoi, iar generații de specialiști au lucrat pe o fotografie a unor mulaje de hârtie. O reexaminare publicată într-un volum al Universității din Bologna spune acum că inscripția a fost atribuită greșit un secol și că monumentul bilingv despre care s-a scris nu a existat.

Zece fragmente, nouă pierdute

Inscripția a primit în literatura de specialitate sigla A33.i*, după publicația finală a săpăturilor britanice, semnată de Leonard Woolley și Richard Barnett în 1952. Cei doi nu au mai avut la dispoziție piesele, ci doar o fotografie a mulajelor de hârtie luate pe fragmente înainte de pierderea lor. Au notat în treacăt un amănunt care s-a dovedit important: mulajele fuseseră făcute de oameni care nu cunoșteau scrierea cuneiformă, iar fragmentele au fost numerotate de la 1 la 10 în mare parte arbitrar.

În 2012, unul dintre cele zece fragmente a reapărut în depozitele Muzeului Civilizațiilor Anatoliene din Ankara, unde a fost identificat de Expediția Arheologică Turco-Italiană de la Karkemish. Este o piesă de bazalt de 15,5 pe 12 centimetri, singura rămasă din cele zece. Regăsirea ei a declanșat o nouă cercetare a documentului, semnată de asiriologul Gianni Marchesi, de la Universitatea din Bologna, și publicată în volumul „Karkemish of the Hittites on the Euphrates. New Discoveries and New Acquisitions”, îngrijit de Nicolò Marchetti.

Două semne și un epitet

Pe fragmentul păstrat se văd doar două semne cuneiforme, GAŠAN și GAR. Marchesi le citește drept începutul formulei GAŠAN Gar-[ga-miš], „regina Karkemishului”, un epitet bine atestat al lui Kubaba, zeița protectoare a orașului. Amănuntul care dă greutate piesei nu este, deci, mărimea, ci combinația de tradiții scribale pe care o arată: forma și ortografia numelui orașului sunt caracteristic asiriene, în schimb forma particulară a semnului GAŠAN urmează o tradiție de scriere hitită.

Regele atribuit greșit un secol

Inscripția fusese pusă îndelung pe seama unui rege luvit al cărui nume era citit Asatuwatemais, în cercetarea mai veche, sau Astuwalamanza, în uzul curent. Atribuirea pornea de la faptul că primul silabogram din scrierea numelui este ás sau áš. La aceasta s-a adăugat convingerea, dovedită acum greșită, că fragmentele ar fi făcut parte dintr-un plint care s-ar fi sprijinit pe spatele unei statui de leu purtând o inscripție hieroglifică luvită. Din cele două s-a născut ideea unui text bilingv.

Reexaminarea arată că presupusul text bilingv nu există: cele două inscripții, cea cuneiformă și cea hieroglifică, nu provin de la același monument. Iar textul cuneiform aparține aproape sigur lui Astiru II, penultimul rege neohitit al Karkemishului, care a domnit înainte de 738 î.Hr. Numele lui este păstrat parțial în primul rând al fragmentului i* 1, unde se restituie probabil más-t[i-ru], iar titlul [LU]GAL Gar-g[a-miš], „[re]ge al Kark[emishului]”, apare pe fragmentul i* 4.

De ce contează o inscripție din care nu se poate citi o frază întreagă

Importanța piesei nu stă în ce spune, fiindcă nu spune aproape nimic coerent, ci în ce fel o spune. Marchesi subliniază că nu se cunoaște nicio altă inscripție cuneiformă a unui conducător neohitit. Regii acestor regate, urmașii imperiului hitit prăbușit în jurul anului 1200 î.Hr., își scriau monumentele în hieroglife anatoliene. Folosirea scrierii cuneiforme de către Astiru II, pe un monument ridicat la poarta orașului dinspre fluviu, reflectă probabil influența culturală exercitată de Asiria asupra Karkemishului în secolul al VIII-lea î.Hr., când orașul era presupus vasal și tributar al imperiului asirian. Independența regatului s-a încheiat în 717 î.Hr., când Sargon al II-lea l-a anexat.

Ce nu se știe încă

Din inscripție s-au păstrat doar porțiuni limitate, iar un text continuu și coerent nu poate fi reconstituit: numai câteva fragmente conțin succesiuni de semne care dau bucăți inteligibile. Atribuirea către Astiru II este formulată de autor cu prudență, drept probabilă, iar restituirea numelui se sprijină pe un singur rând parțial. Motivul concret al alegerii scrierii cuneiforme nu apare în text: influența asiriană este o explicație propusă, nu o afirmație a monumentului, și nu poate fi legată de un eveniment politic anume. Celelalte nouă fragmente rămân pierdute, așa că verificarea citirilor depinde în continuare de mulajele făcute acum mai bine de un secol.