Teodor T. Burada, născut în 1839: omul care i-a căutat pe români prin Europa

Pe 3 octombrie 1839 se naște Teodor T. Burada, într-o familie de aromâni așezați în Moldova, fiul unui profesor de muzică și al primei femei care a tradus teatru în românește. Avea să ajungă în Macedonia, în Istria, în Crimeea și în Asia Mică, umblând după un singur lucru: oameni care încă vorbeau românește. Prima lui carte despre o regiune întreagă, „O călătorie în Dobrogea”, a deschis în 1880 un drum pe care au mers apoi toți folcloriștii români.

Cine a fost Teodor T. Burada?

Teodor T. Burada s-a născut în 1839, într-o familie de aromâni așezați în Moldova, și a murit în 1923. Lista oficială a membrilor Academiei Române îl trece cu aceste doi ani și cu trei meserii alăturate: folclorist, etnograf, muzicolog. A fost primit membru corespondent în 1887.

Casa în care a crescut explică mult. Studiul semnat de Vasile Vasile în Revista Muzica arată că tatăl, Tudorachi Burada, era profesor și muzician trecut prin școala de psaltichie de la București și autorul unei lucrări cu titlu lung și revoluționar pentru 1829, „Gramatica românească de note pentru tot fundamentul chitarei compusă după cea evropenească”. Mama, Maria Isăcescu-Burada, poliglotă, a fost prima femeie care a tradus teatru în limba română.

Teodor a învățat vioara cu Alexandru Flechtenmacher, Paul Hette și Eduard Hübsch, pianul cu Constantin Ionescu-Gross, a trecut prin Academia Mihăileană și prin Facultatea de Drept a Universității din Iași. Între 1861 și 1865 a fost, potrivit aceluiași studiu, primul student moldovean la Conservatorul imperial de muzică și declamație din Paris, cu vioara la Delphin Jean Alard și armonia la Henri Reber și Louis Clapisson.

Întors acasă, a fost primul profesor de vioară al Conservatorului înființat la Iași în 1860, apoi profesor de teorie și solfegii. Vasile Vasile îl numește violonist de reputație europeană, unul dintre cei dintâi concertiști români, cu peste 120 de concerte documentate. Toate acestea sunt, însă, doar jumătatea sedentară a vieții lui.

Ce a găsit în Dobrogea în 1880?

În 1880, Burada a publicat „O călătorie în Dobrogea”. Două studii din Revista Muzica, al lui Vasile Vasile și al Danielei Roxana Gibescu, o numesc la fel: cea dintâi încercare din istoria folcloristicii românești de cercetare monografică etnofolclorică a unei regiuni. Până la el se adunaseră cântece și povești. El a încercat să descrie un ținut întreg, cu obiceiurile, instrumentele și felul lui de a cânta.

Metoda aceasta nu era o invenție de birou. Teodor T. Burada a scris, în același deceniu, „Despre întrebuințarea musicei în unele obiceiuri vechi” (1876), „Cercetări asupra danțurilor și instrumentelor de muzică ale românilor” (1877), „Bocetele populare la români” (1879) și „Datinile poporului român la înmormântări” (1882). A mers după obicei, nu după text, și a notat cine cântă, când și cu ce.

Cum i-a descoperit pe istroromânii din Istria?

Aria lui s-a lărgit până la marginile Europei vorbitoare de română. A cercetat în Macedonia, în Basarabia, în Bucovina, în Dalmația, în Crimeea, în Asia Mică, în Moravia și în Galiția, iar în 1884 a publicat și „O călătorie în Muntele Athos”.

Cea mai urmărită dintre aceste drumuri a fost Istria. Articolul Elenei Ramona Potoroacă, apărut în Revista Transilvania în 2009, arată că Teodor T. Burada a făcut cercetări acolo între 1890 și 1893 și că a argumentat originea daco-română a istroromânilor. Mai important decât argumentul a fost un om: Burada a reușit să îl aducă pe Andrei Glavina la Blaj, la școală. Glavina a devenit apoi învățător și primar, iar pentru comunitatea lui, simbolul ei.

Proiectul ISTROX al Universității din Oxford, dedicat astăzi acestei limbi, așază cercetarea lui Burada pe un șir lung, alături de Biondelli, Miklosich, Ascoli, Weigand, Popovici și Pușcariu, și arată că istroromâna este în primejdie reală, nu numai în satul Jeiăn, ci și în sudul fostei arii. Ce a documentat Burada acum o sută treizeci de ani se citește azi ca un inventar al unei limbi pe cale să se stingă.

A descoperit Burada cultura Cucuteni?

Afirmația circulă des și e flatantă: folcloristul care, umblând după obiceiuri, ar fi dat peste cea mai cunoscută civilizație preistorică a României. Documentul cel mai apropiat de fapte spune altceva. Un raport din 1895 asupra cercetărilor de la Cucuteni, rămas inedit și publicat în 2010 de Vasilica Asandei în revista Historia Universitatis Iassiensis a Universității Alexandru Ioan Cuza, povestește începutul așa: „Încă din anul 1884, cu ocaziunea estragerei petrei calcare pentru șosele din dealul Cucuteni, lucrătorii au dat peste hîrburi, ulcele, idoli și alte obiecte”.

Mai departe, raportul spune cine s-a dus la fața locului: „găsindu-le profesorul N. Beldiceanu, s-a interesat de locul de unde au fost aduse și în curînd mergînd la fața locului, a făcut primele săpături”. Primele săpături sunt datate în vara anului 1885, iar din 1887 Nicolae Beldiceanu lucrează împreună cu Grigore C. Buțureanu. În tot acest raport, numele lui Burada nu apare.

Asta nu face afirmația falsă, ci neverificată. Absența unei dovezi se numește absență. Monografia de referință asupra culturii, cea semnată de Cornelia-Magda Mantu în 1998, nu a putut fi deschisă în cursul acestei documentări, iar ea este locul unde ar trebui lămurit rolul exact al fiecăruia în anii 1884 și 1885. Până atunci, cuminte este să spunem ce arată raportul din 1895 și să ne oprim acolo.

Burada nu are, oricum, nevoie de Cucuteni. Lucrarea lui de căpătâi, „Istoria teatrului în Moldova”, apărută în două volume în 1915 și 1922, este numită de Vasile Vasile piatră de temelie a cercetărilor asupra dezvoltării artei dramatice românești, iar studiul lui despre scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir a fost publicat în Analele Academiei Române în 1911.

Ce a lăsat în urmă

Muzicologul Octavian Lazăr Cosma îl numește ctitor al muzicologiei românești, iar Vasile Pârvan, în ședința Academiei Române din 23 februarie 1923, l-a pomenit drept artist român fără seamăn în lucrări muzicale și muncitor neobosit în domeniul literaturii și al istoriei naționale. Elogiul a venit la câteva zile după moartea lui.

Mai rămâne și o recunoaștere târzie. Muzeul Național al Literaturii Române din Iași i-a dedicat în 2024 o expoziție, la 185 de ani de la naștere, numindu-l jurist, teatrolog, istoric, muzicolog, violonist, animator cultural și filantrop, un om care și-a socotit datoria față de poporul lui aceea de a-i descoperi pe români în Europa, în Orientul Apropiat și în Asia Mică.

Ce rămâne neclar

Ziua exactă a nașterii nu se confirmă din sursele academice pe care le-am putut deschide. Lista Academiei Române și muzeul din Iași dau anul 1839, iar calendarul zilei reține 3 octombrie. Nu am găsit actul de naștere publicat într-o ediție de documente, așa cum nu am găsit nici o lămurire academică a rolului lui la Cucuteni.

Al doilea lucru neclar e mai greu de măsurat: cât din materialul strâns de el în Istria, în Crimeea și în Asia Mică a rămas nepublicat. Un om care a mers în atâtea locuri a adus acasă mai mult decât a tipărit, iar unde se află caietele acelea azi este o întrebare pentru arhive, nu pentru un articol.