Vasile Pârvan, născut pe 28 septembrie 1882: de la Perchiu la Histria

Vasile Pârvan s-a născut pe 28 septembrie 1882, într-un sat din județul Bacău, și a murit la 44 de ani, în vara lui 1927. În cei șaptesprezece ani cât a condus Muzeul Național de Antichități a mutat arheologia românească de la colecția de anticar la șantierul sistematic. Iar cartea care i-a adus gloria, Getica, este azi și cel mai contestat lucru pe care l-a scris.

Cine a fost Vasile Pârvan?

Vasile Pârvan s-a născut pe 28 septembrie 1882 la Perchiu, sat din comuna Huruiești, județul Bacău. A învățat la Bârlad, apoi a intrat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde i-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul. A plecat la specializare în Germania și și-a luat doctoratul la Breslau, cu o teză despre naționalitatea negustorilor din Imperiul Roman, tipărită în 1909.

Întors în țară, a urcat repede. Din 1910 și până la moarte a condus Muzeul Național de Antichități, instituția din care avea să se nască, în 1956, Institutul de Arheologie al Academiei Române, care din 1992 îi poartă numele. A fost profesor la Universitatea din București și membru al Academiei Române. A murit la București pe 26 iunie 1927, în urma complicațiilor unei apendicite care l-a prins pe teren. Multe fișe biografice îi dau 45 de ani la moarte; în realitate nu îi împlinise, îi lipseau trei luni.

De ce s-a născut pe 28 septembrie, dacă azi ar fi 10 octombrie?

Data e corectă în actele vremii și, în același timp, decalată față de calendarul pe care îl folosim. România a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian abia la 1 aprilie 1919, zi care a devenit peste noapte 14 aprilie. Diferența dintre cele două calendare era, în secolul al XIX-lea, de douăsprezece zile, iar din 1900 de treisprezece.

Prin urmare, 28 septembrie 1882, ziua trecută în registre, corespunde zilei de 10 octombrie 1882 în calendarul de azi. Calendarele istorice românești păstrează, prin convenție, data din acte, adică stilul vechi, și de aceea aniversarea lui Vasile Pârvan cade pe 28 septembrie. Biserica Ortodoxă Română a făcut pasul separat, în 1924, când 1 octombrie a devenit 14 octombrie.

Ce a descoperit Vasile Pârvan la Histria?

Situl de la Histria, pe malul lacului Sinoe, fusese identificat în 1868 de francezul Ernest Desjardins. Aproape jumătate de secol a rămas însă un punct pe hartă. Săpătura sistematică începe în 1914, condusă de Pârvan în calitate de director al Muzeului Național de Antichități.

Din cei doisprezece ani cât a ținut șantierul sub mâna lui, doar nouă au permis campanii normale: 1914-1916 și 1921-1926. Primul Război Mondial a rupt cercetarea în două.

A dezvelit incinta romană târzie a orașului, iar în interiorul ei piața mare, cartierul oficial și termele. A făcut și sondaje în zona sacră a orașului grecesc. Practic, el a fixat planul general după care s-au orientat toate generațiile următoare de cercetători: Scarlat Lambrino între 1927 și 1942, Emil Condurachi din 1949, apoi Dionisie M. Pippidi, Petre Alexandrescu și Alexandru Suceveanu.

Ce spun rapoartele și publicațiile din vremea lui

Aici apare partea mai puțin flatantă a bilanțului, și ea vine chiar din documentația profesiei. Din cele nouă campanii de la Histria, Pârvan a publicat foarte puțin: trei memorii epigrafice, dintre care două în Analele Academiei Române, seria Memoriile Secțiunii Istorice, sub titlurile Histria IV și Histria VII, iar al treilea în revista Dacia.

Cu alte cuvinte, săpătura a mers mult mai repede decât publicarea ei. Este o problemă recurentă a arheologiei, nu un păcat personal, dar are consecințe: o parte din observațiile de teren ale primului șantier histrian nu au ajuns niciodată într-un raport tipărit. Lucrarea rămasă de referință din acei ani nu e nici măcar a lui, ci a Marcellei Flot-Lambrino, Les vases archaïques d’Histria, apărută în 1938.

Getica, în schimb, a fost tipărită impecabil: 476 de pagini, 460 de figuri, 43 de planșe și 4 hărți, la editura Cultura Națională, în 1926. Volumul e accesibil azi integral, în facsimil digital, prin biblioteca digitală cIMeC a Institutului Național al Patrimoniului.

Ce a rezistat din Getica și ce a fost corectat?

Getica. O protoistorie a Daciei a fost prima încercare serioasă de a scrie preistoria târzie a spațiului carpato-dunărean punând la un loc izvoarele antice și materialul arheologic. Ambiția a fost uriașă, iar efectul asupra publicului, durabil: multe dintre imaginile care circulă și azi despre geto-daci vin, pe filieră lungă, din paginile ei.

Arheologia de după el a corectat mult. Alexandru Vulpe, unul dintre cei mai atenți cititori ai lui Pârvan, scrie despre ipoteza celor trei valuri de sciți care ar fi pătruns în spațiul de azi al României că a rămas o imagine istorico-arheologică persistentă.

O imagine istorico-arheologică ce a persistat în perioada interbelică și mai dăinuie și astăzi, în pofida unei documentații arheologice considerabil îmbogățite prin cercetări sistematice.

Alexandru Vulpe, SCIVA 63, 2012

Miezul obiecției e metodologic. Pârvan avea în față foarte puține descoperiri din Muntenia și din Transilvania, iar acestea, scrie Vulpe, păreau a confirma datele din izvorul literar. Când ești la începutul unei discipline și ai zece puncte pe hartă, potrivirea cu Herodot arată ca o confirmare; când ai o mie de puncte, se vede că nu era.

De aici vine și avertismentul pe care îl repetă arheologia românească de azi: amestecul direct între o sursă literară antică și un material arheologic sărac produce ficțiuni convingătoare, nu istorie. Folosită ca argument de autoritate, așa cum se întâmplă în literatura protocronistă, Getica spune mai mult despre anul 1926 decât despre secolul I î.Hr.

Și invers: a-l citi pe Vasile Pârvan doar ca pe un naționalist al epocii lui e la fel de comod și la fel de fals. Cartea are o latură filosofică, aproape mistică, vizibilă și în eseurile lui, dar are și sute de pagini de catalog arheologic care se pot verifica piesă cu piesă. Ce a rezistat este proiectul și materialul; ce a căzut sunt schemele etnice și o bună parte din cronologie.

Ce a lăsat în urmă: un institut, o școală la Roma și o revistă

Bilanțul instituțional e mai solid decât cel bibliografic. Pârvan a transformat Muzeul Național de Antichități dintr-o instituție cu caracter de anticariat în centrul care coordona mișcarea arheologică din toată țara. Din acel nucleu s-a format, în 1956, Institutul de Arheologie, care din 1992 poartă numele lui.

În 1924 a fondat revista Dacia, subintitulată Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, prin care descoperirile din România au ajuns să fie citite în afara țării. Între 1921 și 1927 a lucrat la înființarea și organizarea Școlii Române din Roma, viitoarea Accademia di Romania, gândită ca loc de formare pentru arheologi și istorici; clădirea din Valle Giulia, proiectată de Petre Antonescu, a fost gata în 1932. Școala a scos, la rândul ei, revista Ephemeris Dacoromana.

• 1910: preia conducerea Muzeului Național de Antichități.
• 1914: începe săpăturile sistematice de la Histria.
• 1924: fondează revista Dacia.
• 1926: publică Getica, la editura Cultura Națională.
• 1927: moare la 26 iunie, la București.

A fost și printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene. Un om care nu a apucat 45 de ani a lăsat în urmă un institut de cercetare, o școală românească în străinătate și o revistă care apare și astăzi. Pentru arheologia din România, 28 septembrie 1882 rămâne o dată de calendar cu urmări.