Cine purta măștile: cavaleria romană din Dacia

Masca de paradă era echipament de călăreț, însă cavaleria romană din Dacia nu se găsește oriunde au apărut asemenea piese: numai o parte din locurile descoperirilor au și o unitate de călărime atestată. Capitolul acesta pune obiectele lângă garnizoane, cu diplome militare, ștampile de cărămidă și cifre de soldă. Unde dovada lipsește, o spune.

Ce era o ala și câți călăreți avea?

Unitatea de bază a cavaleriei auxiliare romane se numea ala. Avea două mărimi: ala quingenaria, de ordinul a cinci sute de călăreți, și ala milliaria, mult mai mare. Subunitatea era turma, condusă de un decurion, iar ea se vede și în planul castrului. Felix Marcu, în monografia despre organizarea interioară a castrelor din Dacia, apărută la Cluj-Napoca în 2009, formulează regula simplu: fiecare turmă avea cazarma ei, care adăpostea oamenii în papiliones și caii în arma.

Cât de mari erau aceste unități a redevenit o întrebare deschisă chiar în ultimii ani. Alexander Rubel și Carsten Mischka, într-un studiu publicat în Journal of Roman Archaeology 36 din 2023, susțin pentru o ala milliaria un efectiv-țintă de aproximativ 800 de oameni, împărțiți în 24 de turme de 30 până la 32 de călăreți. În reconstituirea lor, un contubernium adăpostea șase oameni și șase până la opt cai, iar o cazarmă servea două turme. Caii de schimb și animalele de povară cereau adăpost în plus, probabil în alte clădiri ale castrului sau pe pășunea din apropiere.

Cifrele vin dintr-un sit din România. La Războieni-Cetate, în județul Alba, prospecțiunile geomagnetice au cartat nouă cazărmi, iar alte trei au fost presupuse din simetria castrului, deci douăsprezece în total. Stabulațiile au în medie circa 48 de metri pătrați, iar camerele soldaților circa 34, la o lungime de clădire de 64,5 metri, față de aproximativ 45 de metri la Benwell, în Britannia. Castrul are circa 5,2 hectare, ceea ce îl face, scriu autorii, cel mai mare castru auxiliar pentru o singură unitate din România.

Cum se recunoaște o cazarmă de cavalerie

Criteriul hotărâtor nu este arhitectura, ci chimia pământului. Stabulațiile se identifică după gropile de scurgere a urinei, care lasă în sol o culoare roșcată de rugină, var și precipitate de fier. Camerele de locuit se recunosc după vetre, așezate de regulă pe peretele dinspre stabulație, iar clădirile de capăt, cu câte două încăperi, sunt citite ca locuințe de ofițeri. La Războieni-Cetate anomaliile geomagnetice au fost confruntate cu fotografia aeriană, iar o săpătură din 2018 pe una dintre cazărmi a confirmat împărțirea camerelor și canalele de scurgere.

Asta înseamnă că întrebarea dacă într-un castru a stat cavalerie are și un răspuns arheologic, nu doar unul epigrafic. Deosebirea contează pentru dosarul nostru: la Gilău, de pildă, Marcu discută cazărmile tocmai pornind de la unitatea de călărime care a ocupat fortificația, iar reconstituirea propusă de Dan Isac, cu zece contubernia de aproximativ 3,00 pe 3,50 metri, i se pare prea strâmtă, fiindcă încăperea ofițerului ar ieși de numai 45 de metri pătrați, adică 12,5 la sută din suprafața cazărmii, în vreme ce de obicei ea ocupă 30 la sută.

Ce unități avea cavaleria romană din Dacia?

Lista unităților care formau cavaleria romană din Dacia nu este lungă, dar este bine documentată. La Gilău a stat ala Siliana, iar Isac a atribuit masca descoperită acolo unui călăreț al acestei unități, ipoteză discutată în capitolul al cincilea al dosarului. La Gherla a stat ala II Pannoniorum, unitatea din capitolul al treilea, iar de unde a venit ea se poate spune: Florian Matei-Popescu și Ovidiu Țentea, într-un studiu din revista Dacia, tomul L, apărut în 2006, arată că garnizoana Moesiei Superior sub Domițian cuprindea trei ale, II Pannoniorum, Claudia nova și Praetoria, iar unitatea a fost așezată mai târziu la Gherla, în Dacia Porolissensis. O ștampilă a ei a fost găsită și pe insula Sapaja, într-un punct unde fortificația nu a fost cercetată arheologic.

La Ilișua, castrul antic Arcobara, este atestată ala I Tungrorum Frontoniana, venită din Pannonia Inferior și prezentă acolo încă din vremea lui Hadrian. Dan Dana, Corneliu Gaiu și Radu Zăgreanu au publicat în Revista Bistriței XXVI, în 2012, un graffito pe un vas descoperit în castru, citit Prisci dupl(icarii), adică un duplicarius al unității, cu o datare în al doilea sfert al secolului al II-lea. Numele Priscus este însă foarte răspândit în lumea romană, iar coincidența cu numele citit pe masca de la Romula, discutată în capitolul al patrulea, nu înseamnă nimic: sunt doi oameni diferiți, la o mie de kilometri de distanță unul de altul.

La Războieni-Cetate a stat ala I Batavorum milliaria. Diplomele militare o pun în Dacia Superior cel mai târziu în 136, iar inscripții de la Potaissa, datate în 253 sau în 260, susțin prezența unității până în preajma anului 275. Rezumatul studiului lui Carsten Mischka, Alexander Rubel și Rada Varga din Archäologisches Korrespondenzblatt 48 din 2018 dă pentru staționarea ei intervalul 136-253. Coiful de cavalerie de tip Guisborough pomenit în capitolul al doilea al dosarului provine tocmai din acest castru, deci dintr-un loc în care prezența unei ale milliaria nu se discută.

Mai departe lucrurile se complică. Matei-Popescu, într-o contribuție intitulată Auxiliaria (II), apărută în 2009 în volumul colocviului de la Târgoviște, susține existența unei ale Flavia, atestată prin inscripții de la Roma și Scupi și prezentă apoi în Dacia Inferior și în Dacia Porolissensis, cu ștampile la Boroșneul Mare și la Cășeiu. Alți autori au atribuit aceleași ștampile unor unități diferite, iar autorul își formulează poziția deschis, nu ca pe un fapt închis.

Scheletul întregii cunoașteri rămâne diploma militară. Matei-Popescu și Peter Rothenhöfer au publicat în Journal of Ancient History and Archaeology 12.1, în 2025, o diplomă nouă pentru un veteran al exercitus Daciae Porolissensis, din care constituția copiată se datează în a nouăsprezecea putere tribuniciană a lui Antoninus Pius, adică între 10 decembrie 155 și 9 decembrie 156. Numele primitorului, unitatea lui și comandantul nu s-au păstrat, iar lista unităților, scriu autorii, se reconstituie după atestările din celelalte constituții imperiale emise între 150 și 160. Un asemenea document înșiră armata unei provincii, nu garnizoana locului în care a fost găsit.

Ce cavalerie stătea pe limesul Oltului?

Întrebarea are greutate pentru dosar, fiindcă trei dintre piesele românești vin din lunca Oltului: masca de la Romula, coiful de la Islaz și masca de la Cincșor. Pe acest sector, singura garnizoană de cavalerie bine documentată este la Slăveni, în comuna Gostavățu, județul Olt.

Datele sitului sunt strânse în seria despre frontiera Daciei Inferior publicată de Cercetări Arheologice, pe baza studiului semnat de Ovidiu Țentea, Florian Matei-Popescu și Vlad Călina în volumul 28.1 din 2021. Prima fază a castrului, cu palisadă de lemn, măsura 169 pe 190 de metri și avea șase cazărmi, clădirea de comandament și străzile principale. Unitățile atestate în această fază sunt ala Hispanorum, datată 120-126, ala Claudia Gallorum, cohors I Flavia Commagenorum, prin IDR II 528, și o cohortă consemnată prin ștampila CIB, prin IDR II 527, probabil cohors I Brittonum sau cohors I Bracaraugustanorum. Faza de piatră păstrează dimensiunile celei de lemn, are trei șanțuri și este datată în 205 prin IDR II 496, deși inscripția se poate referi numai la poarta principală. Garnizoana fazei de piatră este ala I Hispanorum, atestată prin inscripții și prin material tegular.

Ștampilele de la Slăveni arată și cât de alunecos este terenul. Matei-Popescu notează, pentru ștampilele AL CL de acolo, că au fost atribuite fie alei I Claudia Gallorum Capitoniana, fie alei Gallorum Flaviana, și reține prima variantă. Pe lângă ele, sitului îi aparțin ștampilele NS și NSING, care ar putea indica amândouă un numerus singularium, formație a cărei prezență la Slăveni ar fi problematică, fiindcă procuratorul Daciei Inferior se afla cel mai probabil la Romula-Malva.

Restul liniei Oltului este, în schimb, o înșiruire de trupe pedestre și de formații mixte. La Hoghiz, la capătul nordic, ștampilele tegulare atestă ala Asturum, prin CIL III 8074, 1b, alături de cohors III Gallorum, datată 177-180, și de un numerus Illyricorum. La Cincșor este documentată cohors II Flavia Bessorum, la Feldioara cohors II Flavia Numidarum, cunoscută din ștampile. Castrul de la Copăceni a fost construit în 138 de numerus burgariorum et veredariorum Daciae inferioris, prin CIL III 13795, și mărit în 140. La Rădăcinești, două inscripții de construcție din 138 pomenesc un numerus Syrorum sagittariorum, iar la Arutela, tot în 138, Suri sagittarii, lângă un librarius al cohortei I Hispanorum. La Stolniceni, adică Buridava, apar cohors I Hispanorum, cunoscută din papirusul Hunt ca detașament, cohors I Brittonum, cohors II Flavia Bessorum și 85 de cărămizi cu ștampila pedites singulares. La Reșca, ștampilele dau numerus Syrorum Malvensium și cohors I Flavia Commagenorum.

Concluzia este seacă și folositoare. Piesele de paradă din lunca Oltului provin dintr-un sector în care cavaleria de ala se documentează într-un singur castru, iar acel castru a fost distrus la mijlocul secolului al III-lea, cu un tezaur monetar ascuns probabil în timpul atacurilor din 247. În jurul lui funcționa o așezare civilă cu therme și cu un mithraeum.

Cine erau unitățile de cavalerie din Moesia Inferior?

Pentru provincia de la sud de Dunăre, cel mai limpede inventar vine din diplome. Indicele general al diplomelor noi din cele trei Moesii, întocmit de redacția revistei Chiron după contribuțiile lui Werner Eck, Andreas Pangerl și Peter Weiss și apărut în Chiron 38 din 2008, la paginile 389-394, enumeră pentru Moesia Inferior cinci ale: I Vespasiana Dardanorum, I Flavia Gaetulorum, I Gallorum Atectoriana, I Gallorum et Pannoniorum și II Hispanorum et Aravacorum. Indicele nu dă garnizoane, ci numai numerele diplomelor în care fiecare unitate apare.

Garnizoanele se adună din alte locuri. În monografia The Roman Army in Moesia Inferior, apărută la București în 2010 în seria Centrului de Studii Militare Romane, Matei-Popescu pomenește o vexillatio a alei I Vespasiana Dardanorum, staționată la Arrubium și consemnată poate la Histria în jurul anului 170, și un decurio alae I Atectorum Severianae la Tomis, în jurul anului 224, prin CIL III 6154. Cele două cazuri arată un lucru pe care dosarul îl întâlnește la fiecare piesă: călăreții apar, ca oameni și ca detașamente, departe de castrul unității lor.

Pentru Carsium, adică Hârșova, dovada este tegulară. Matei-Popescu scrie că la Carsium s-a descoperit un număr important de ștampile pe cărămizi și pe țigle, purtând inscripția AL FL, și că ele au fost atribuite fie alei Gallorum Flaviana, fie alei I Flavia Gaetulorum, cu posibilitatea să aparțină alei Flavia atestate la Roma și la Scupi. Prin urmare, cavaleria la Carsium este documentată, chiar dacă numele unității rămâne în dispută. Ironia este că tocmai aici, într-un loc cu cavalerie atestată, piesa despre care se vorbește, masca de la Carsium, nu are nicio publicație științifică, cum s-a arătat în capitolul al doilea.

Cât de mult se mișcau aceste unități se vede din traseul alei Gallorum Atectorigiana, urmărit de același autor. Unitatea este atestată în Moesia Inferior în anul 92, după 106 a fost găzduită într-unul dintre castrele de la nordul Dunării, la începutul domniei lui Hadrian a intrat în armata nou creată a Daciei Inferior, din 127 a fost trimisă înapoi în Moesia Inferior, iar în 156 soldați ai ei au fost desfășurați în Mauretania Tingitana. Un echipament de călăreț putea străbate, într-o singură generație, trei provincii.

Cât câștiga un călăreț roman și cine plătea echipamentul?

Despre bani există dovezi, dar nu facturi. Michael P. Speidel, în studiul The Pay of the Auxilia din Journal of Roman Studies 63, apărut în 1973, propune pentru auxiliari o soldă de șapte aurei și jumătate înainte de anul 84 și de zece aurei după aceea. Pentru deosebirea dintre pedestrași și călăreți el folosește papirusul Beatty Panopolis 2, din care reiese că solda cohortelor era dublul anonei lor, iar solda alelor de trei ori anona, deci un raport de două la trei, cu avertismentul lui că anona alelor putea fi ea însăși mai mare, caz în care raportul nu se mai ține.

Michael Alexander Speidel, în studiul Roman Army Pay Scales din Journal of Roman Studies 82, din 1992, la paginile 87-106, reconstituie scara de plată pornind de la o chitanță de soldă a unui auxiliar descoperită la Vindonissa. Cifrele lui pentru perioada anterioară anului 84 dau 750 de sesterți pe an pentru pedestrașul de cohortă și 900 pentru călărețul de cohortă, adică un raport de cinci la șase, cu un spor de aproximativ 150 de sesterți pe an pentru cel care servea pe cal. Precizăm limpede de unde avem cifrele celor doi autori: din rezumatele și din aparatul de note afișate pe paginile revistei, fiindcă textele integrale nu sunt libere, deci nu le-am citit în întregime.

Peste solda obișnuită se adăugau gradele de plată. Un duplicarius primea dublu, un sesquiplicarius o dată și jumătate, iar graffitoul de la Ilișua numește tocmai un asemenea om. Comanda unității era o treaptă din cariera ecvestră: Matei-Popescu urmărește, de pildă, cariera unui C. Cassius, care a început ca praefectus al cohortei II Hispanorum și a ajuns tribun al legiunii XIII Gemina, în jurul anilor 106-114. Între călărețul care se întrecea la jocuri și prefectul care privea întrecerea era o distanță de venit pe care sursele o lasă să se vadă.

Ce nu se poate spune este cât costa obiectul. Pentru niciuna dintre piesele din corpusul românesc nu există un preț publicat, iar literatura antică nu dă tariful unui coif cu mască. Capitolul al șaselea al dosarului a măsurat metalul, nu cheltuiala. Rămâne deschisă și întrebarea dacă echipamentul aparținea omului sau unității, adică dacă un călăreț îl cumpăra, îl moștenea în serviciu sau îl primea, iar fără un inventar de unitate păstrat ea nu se poate închide.

De ce apar măști acolo unde nu stătea cavalerie?

Două locuri din corpus pun problema în forma cea mai ascuțită. La Cincșor, unitatea documentată este cohors II Flavia Bessorum, prin ștampile și prin monumentul funerar al prefectului ei, deci o trupă pedestră; Tomasz Dziurdzik observase deja, în 2015, că garnizoana de acolo nu avea călăreți. La Albeni, în județul Gorj, nu există unități de cavalerie atestate în zonă, iar apărătoarea de obraz de la Grădiștea Muncelului, pomenită în capitolul al doilea, provine de la capitala regatului dac, unde căile de ajungere rămâneau mai multe, de la prada de război până la pierderea ei de către trupele romane.

Trei explicații stau pe masă, și niciuna nu le exclude pe celelalte. Prima este mișcarea trupelor și a detașamentelor: cazul alei Gallorum Atectorigiana arată cât de repede se schimba harta, iar librariusul cohortei I Hispanorum găsit la Arutela arată că oamenii apar și acolo unde unitatea lor nu stătea. A doua este că nu toți călăreții romani serveau în ale. A treia este că obiectul a ajuns în pământ sau în apă pentru un motiv care nu are legătură cu castrul cel mai apropiat, iar aceasta este discuția capitolului al optulea.

Călăreți care nu erau din ala

Armata provinciei cuprindea și cohortes equitatae, adică unități mixte, cu o parte din oameni pe cal. Coriolan Horațiu Opreanu, într-un studiu din Ephemeris Napocensis XXXIV, apărut în 2024, consideră, pornind de la suprafața castrului, că garnizoana de la Răcari ar fi putut fi o cohors milliaria equitata de circa o mie de oameni. La Copăceni, numerus burgariorum et veredariorum avea în chiar numele lui veredarii, adică oameni care duceau corespondența pe cal, iar cărămizile cu ștampila pedites singulares de la Stolniceni arată formații de alt tip, strânse pe lângă comandament.

Aceleași pagini arată și cât de fragile sunt identificările. Gr. Florescu citise o ștampilă de la Răcari drept numerus Maurorum equitum, adică unitate călare, iar Opreanu respinge lectura, arătând că semnul nu este un E. Doina Benea completase ștampila A I M de la Tibiscum drept ala I Maurorum, iar aceeași lucrare tratează lectura cu rezervă. Pe asemenea litere se sprijină, în parte, harta cavaleriei romane din provincie.

Cât de departe duc ștampilele de cărămidă?

Răspunsul cel mai bine argumentat vine de la Porolissum. Opreanu a publicat în revista Open Archaeology, în 2018, analiza ștampilelor tegulare din castrul de acolo, cu scopul de a despărți unitățile care au construit fortificația de cele care au ținut-o. Concluzia lui este că trei unități au fost aduse târziu în domnia lui Hadrian pentru lucrările de la clădirea comandamentului și de la porți, în vreme ce garnizoana propriu-zisă a secolului al II-lea era formată din două trupe pedestre, cohors I Brittonum și cohors V Lingonum, iar garnizoana sitului militar nu s-a schimbat în toată stăpânirea romană.

Pentru dosarul nostru urmarea este directă. O ștampilă dovedește că o unitate a produs sau a adus material de construcție, uneori că a lucrat acolo, nu neapărat că a locuit în castru. Ștampilele AL FL de la Carsium și AL CL de la Slăveni trebuie citite în această cheie, iar afirmația că la un anumit loc a stat o anumită ala are grade de certitudine foarte diferite: inscripție pe piatră și diplomă la un capăt, trei litere pe o țiglă recitită de generații de cercetători la celălalt.

Cum știm cine purta măștile?

Documentele care răspund la întrebare sunt de patru feluri, iar greutatea lor scade în ordinea asta. Diplomele militare dau armata unei provincii la o dată anume, cu nume de unități și cu ziua emiterii. Inscripțiile pe piatră și monumentele funerare leagă un om de o unitate și de un loc. Ștampilele tegulare arată activitate, nu rezidență. Graffitiurile și obiectele însemnate, precum vasul de la Ilișua, dau un nume și un grad, dar rareori și un obiect de echipament.

Niciunul dintre aceste documente nu numește proprietarul unei măști. Cel mai aproape ajunge piesa de la Romula, cu cele două inscripții laterale citite fie ca nume de oameni, fie ca turme de cavalerie, lecturi comparate în capitolul al patrulea, iar atribuirea măștii de la Gilău unui călăreț al alei Siliana este o deducție din garnizoană, nu o informație aflată pe obiect. Așa arată, fără înflorituri, starea dovezilor: știm destul de bine cum arăta cavaleria romană din Dacia și cea din Moesia Inferior, și nu știm, pentru nicio mască în parte, omul.

Ce rămâne deschis

Rămân de lămurit șase lucruri, în ordinea în care ar schimba interpretarea pieselor.

• Dacă echipamentul de paradă aparținea călărețului sau unității, întrebare la care nu răspunde niciun inventar păstrat.
• Care unitate a lăsat ștampilele AL FL de la Carsium, fiindcă de ea ar atârna contextul militar al măștii care circulă fără publicație.
• Dacă efectivul unei ale milliaria era de circa 800 de oameni, cum propun Rubel și Mischka, sau mai mic, cum se accepta până acum.
• Dacă piesele de la Cincșor și de la Albeni au ajuns acolo prin călăreți aflați în trecere, prin detașamente sau pe altă cale.
• Cât costa un coif cu mască, fiindcă pentru corpusul românesc nu există nicio cifră publicată.
• Cine a fost veteranul din diploma publicată în 2025, al cărui nume s-a pierdut împreună cu numele unității lui.

Capitolul următor închide dosarul cu întrebarea care rămâne cea mai grea: de ce atâtea dintre aceste piese sfârșesc în râuri, ce susțin dovezile pentru depunere rituală, pentru pierdere și pentru pradă de război, și ce se spune despre ele fără acoperire.