Gaugamela, 1 octombrie 331 î.Hr.: ce scrie tăblița babiloniană

Pentru majoritatea bătăliilor antice, data o aflăm din autori care au scris secole mai târziu. Pentru bătălia de la Gaugamela avem altceva: o tăbliță de lut, scrisă la Babilon în zilele acelea, care pune ziua lui Alexandru la 1 octombrie 331 î.Hr. Restul, de la locul luptei la numărul oștenilor, e mult mai puțin sigur.

Ce scrie tăblița babiloniană despre ziua bătăliei?

Scrie data, și o scrie fără urmă de retorică. Un jurnal astronomic babilonian, păstrat azi la British Museum în fragmentele BM 36761 și BM 36390, însemna lună cu lună fenomenele cerului și, alături de ele, ce se întâmpla pe pământ. Pentru luna a șasea a anului, Ulūlu, textul notează la ziua a 24-a, adică 1 octombrie 331 î.Hr., că dimineața „regele lumii” și-a ridicat steagul.

Ediția folosită de istorici este cea a lui R. J. van der Spek, publicată în 2003. Tot el leagă zilele babiloniene de cele iuliene: ziua a 11-a a lunii este 18 septembrie 331 î.Hr., ziua a 13-a este 20 septembrie, iar ziua a 24-a cade pe 1 octombrie. Socoteala se închide: între eclipsă și bătălie trec unsprezece zile.

Valoarea documentului stă în ceea ce nu este. Nu e o cronică scrisă de învingători, nici o biografie compusă secole mai târziu, ci o însemnare de serviciu, făcută de un scrib din Babilon în zilele acelea, pentru uzul propriu al templului. De aceea data de 1 octombrie 331 î.Hr. pentru bătălia de la Gaugamela nu depinde de niciun autor grec.

• Ziua a 11-a a lunii Ulūlu, 18 septembrie 331 î.Hr.: în tabletă se notează că s-a produs panică în tabăra dinaintea regelui.
• Ziua a 13-a, 20 septembrie 331 î.Hr.: eclipsă totală de lună, cu Jupiter absent și Saturn prezent.
• Ziua a 24-a, 1 octombrie 331 î.Hr.: dimineața, „regele lumii” își ridică steagul.
• În aceleași rânduri: oștenii regelui îl părăsesc, iar el fuge spre țara guteenilor.

Cum a ajuns eclipsa de lună să prevestească înfrângerea lui Darius?

Prin regulile proprii ale astrologiei babiloniene, nu prin spaima oarbă a soldaților. Van der Spek arată că învățații din Babilon citeau o eclipsă de lună ca semn al sfârșitului unei domnii, cu atât mai limpede atunci când Jupiter nu era prezent pe cer. Tăblița notează exact aceasta: Jupiter absent, Saturn de față.

Cu alte cuvinte, specialiștii mesopotamieni aveau, cu unsprezece zile înainte de bătălie, un argument tehnic pentru a socoti că regele care stăpânea Babilonul își pierde tronul. Nu e profeție împlinită, e un sistem de interpretare aplicat consecvent, într-un moment în care s-a potrivit cu faptele.

Eclipsa a fost studiată și cu instrumentele de azi. Într-o analiză arheoastronomică publicată în 2008, V. F. Polcaro, G. B. Valsecchi și L. Verderame au recalculat fenomenul și au obținut pentru faza totală o durată de o oră și trei minute, în vreme ce tăblița consemnează o valoare echivalentă cu 40 de minute. Autorii nu pun diferența pe seama unei greșeli de copist, ci o lasă deschisă cercetării.

De ce se mai numește bătălia „de la Arbela”?

Pentru că izvoarele antice leagă ziua aceea de Arbela, nu de Gaugamela. Arbela, orașul de azi Erbil, era locul unde Darius al III-lea își avea cartierul general și tot acolo s-a oprit în fugă, la miezul nopții, după cum scrie Curtius Rufus. Numele cetății mari a acoperit numele satului de lângă care s-a dat lupta.

Izvoarele dau însă și distanța, iar aici încep problemele. Arrian vorbește despre 600 de stadii între Gaugamela și Arbela, o cifră pe care cercetarea de azi o socotește inexactă, după cum arată Kleanthis Zouboulakis într-un studiu din 2016. Curtius Rufus adaugă detalii de teren: Darius a trecut râul Lycus și a tăbărât la 80 de stadii mai departe, lângă râul Bumelos.

Cât despre numele locului, Plutarh transmite că Gaugamela însemna, în aramaică, „casa cămilei”. Un sat cu un nume de gospodărie, lipit pentru totdeauna de cea mai mare bătălie a lui Alexandru.

Unde s-a dat, de fapt, bătălia?

Întrebarea e deschisă de două secole și jumătate, iar răspunsul s-a mutat în ultimii ani spre nord. Tradiția veche așeza câmpul de luptă la sud de Jebel Maqlub, în apropierea localității Karamleis. Ea pornește de la Niebuhr, în 1776, a fost sistematizată de Stein în 1942 și urmată apoi de istorici precum Tarn și Fuller, iar în anii din urmă a fost susținută din nou de Zouboulakis.

Cealaltă propunere mută bătălia în câmpia Navkur, lângă Tell Gomel, la circa 80 de kilometri nord-vest de Erbil. Argumentul de pornire este continuitatea numelui, de la Gaugamela la Tell Gomel, la care se adaugă traseul nordic al drumului regal.

Decisiv a fost un test de vizibilitate. Într-un articol publicat în 2021 în revista Iraq, Michał Marciak, Bartłomiej Szypuła, Marcin Sobiech și Tomasz Pirowski au aplicat o analiză de vizibilitate pe hărți digitale de teren, pornind de la o informație precisă din izvoare: în ajunul bătăliei, cele două oști nu se puteau vedea de la vreo 12 kilometri, fiindcă dealurile stăteau între ele, dar s-au văzut deplin de la circa șase kilometri. Terenul de la Tell Gomel satisface această condiție, în vreme ce zonele Karamleis și Qaraqosh dau rezultate slabe.

Ce arată sateliții în câmpia Navkur?

Urme de tabără și monumente de stâncă, documentate printr-un proiect de arheologie a peisajului. Proiectul Gaugamela a funcționat între 2016 și 2022 la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, cu Michał Marciak drept cercetător principal și cu finanțare de la Centrul Național de Știință al Poloniei între 2018 și 2022, în parteneriat cu Land of Nineveh Archaeological Project, condus de Daniele Morandi Bonacossi la Universitatea din Udine.

Echipele au combinat analiza textelor, cartografia, imaginile din satelit și cercetarea pe teren, cu trei campanii de câte două săptămâni, în 2016, în 2018 și în 2021, peste datele adunate de misiunea italiană din 2011 încoace. Partea apuseană a câmpiei Navkur măsoară între șase și opt kilometri în lățime și între treisprezece și șaisprezece în lungime, închisă de munții Zagros la nord, de râul Gomel la est, de Jebel Maqlub la sud și de dealurile Mahad la apus.

Rezultatele cuprind reliefuri monumentale săpate în stâncă, socotite de cercetători drept comemorări probabile ale bătăliei, și urme din tabăra lui Alexandru, identificate prin teledetecție. Cuvântul „probabile” e al lor, nu o prudență adăugată de noi.

Câți soldați a avut Darius și ce rămâne necunoscut?

Nu știm, iar cifrele din izvoarele antice nu ne ajută. Autorii greci și latini dau pentru oastea persană numere uriașe în raport cu cele macedonene, iar Zouboulakis atrage atenția că aceste cifre sunt nesigure și reflectă mai degrabă părtinirea în favoarea lui Alexandru decât o numărătoare reală. Așa s-a născut imaginea populară a hoardei nenumărate strivite de o mână de eroi.

Căderea cifrei nu micșorează însă fapta. O armată care a traversat Asia Mică, Siria și Mesopotamia și a ajuns să dea o bătălie decisivă departe de casă, cu tot ce cerea asta în materie de aprovizionare, de marș și de transmitere a ordinelor, rămâne o izbândă de organizare, oricâți oameni ar fi avut în față. Iar Darius al III-lea nu a fost un fricos de operetă: tăblița babiloniană arată o oaste care îl părăsește, ceea ce e altceva decât un rege care fuge primul.

Rămâne necunoscut locul exact al liniilor de bătaie, chiar dacă vizibilitatea înclină balanța spre Tell Gomel, iar disputa cu varianta sudică nu e încheiată. Rămâne nelămurită și nepotrivirea dintre durata eclipsei notată de scrib și cea calculată azi. Iar numărul oștenilor de ambele părți nu va fi știut niciodată cu precizie, fiindcă documentul care l-ar fi putut da, un stat de plată persan, nu s-a păstrat.

On the 24th, in the morning, the king of the world [erected his] standard

Jurnal astronomic babilonian, BM 36761, în traducerea lui R. J. van der Spek