Bătălia de la Nicopole, 1396: ce spun izvoarele despre oastea lui Mircea

Pe 25 septembrie 1396, lângă cetatea Nicopole de pe Dunăre, sultanul Baiazid I a spart cea mai mare oaste pe care Apusul o trimisese împotriva otomanilor. De partea cruciaților a luptat și un corp de oaste al lui Mircea cel Bătrân. Ce s-a întâmplat în ziua aceea îl știm mai ales de la un băiat de șaisprezece ani, luat rob pe câmpul de luptă.

Ce s-a întâmplat pe 25 septembrie 1396 la Nicopole?

Bătălia de la Nicopole s-a dat la sud de cetatea cu acest nume, pe malul drept al Dunării, în Bulgaria de azi. Oastea cruciată pornise în vara anului 1396 din Ungaria, condusă de regele Sigismund de Luxemburg, iar în fruntea contingentului franco-burgund se afla Jean de Nevers, fiul ducelui Burgundiei. Cruciații au coborât pe Dunăre, au cucerit Rahova, unde au măcelărit prizonierii, apoi au așezat tabăra în fața Nicopolei și au început un asediu care nu a dus nicăieri.

Baiazid I, pe care izvoarele îl numesc Fulgerul, a lăsat Constantinopolul și a urcat spre nord cu armata lui și cu vasalii din Balcani, printre care despotul sârb Stefan Lazarevici. Pe 25 septembrie, cele două oști s-au ciocnit. Într-o singură zi, cruciada s-a terminat.

Cine a luptat de partea cruciaților?

Nu a fost o armată, ci o adunare de contingente care nu se cunoșteau între ele și nu aveau un comandant unic. Aceasta este, în toate reconstituirile, prima cauză a înfrângerii.

• Regatul Ungariei, cu regele Sigismund de Luxemburg, care avea deja experiența luptelor cu otomanii la Dunăre.
• Un contingent franco-burgund condus de Jean de Nevers, viitorul duce al Burgundiei.
• Cavaleri veniți în grupuri mici din spațiul german, din Anglia, Italia, Polonia, Spania și Boemia.
• Un corp de oaste din Țara Românească, sub Mircea cel Bătrân.
• De partea otomană, pe lângă armata sultanului, vasalii balcanici, printre care contingentul sârb al lui Stefan Lazarevici.

Câți oameni au fost, de fapt, pe câmpul de luptă?

Aici începe partea incomodă. Cronicile medievale vorbesc despre sute de mii de oameni. Johann Schiltberger, martor ocular, scrie că Sigismund avea șaisprezece mii de oameni și că Baiazid adusese două sute de mii, împărțiți în douăzeci de steaguri de câte zece mii. Cercetarea modernă a tăiat adânc în aceste cifre. Estimările curente dau 16.000-17.000 de cruciați și 15.000-20.000 de otomani, cu tot cu vasali, iar istoricii germani din secolul al XIX-lea coborâseră și mai jos, la 7.500-15.000 de creștini și 12.000-20.000 de turci.

Barbara Tuchman a adus un argument simplu, de logistică: o sută de mii de oameni ar fi avut nevoie de aproximativ o lună ca să treacă Dunărea la Porțile de Fier, iar cruciaților le-au trebuit opt zile. Dezacordul nu s-a stins însă. Lucrări de popularizare încă vorbesc despre peste 100.000 de oameni de fiecare parte. Pentru corpul de oaste al lui Mircea cel Bătrân, cifrele care circulă merg de la circa o mie de oameni până la douăsprezece mii, o diferență de peste zece ori. Niciuna nu vine dintr-un registru de oaste, pentru că asemenea registre nu s-au păstrat.

A cerut Mircea cel Bătrân să deschidă lupta?

Scena cea mai repetată în manualele românești este aceasta: Mircea cere să lovească primul, cu oamenii lui care cunoșteau felul de luptă al otomanilor, iar cavalerii apuseni îl refuză din orgoliu. Scena nu e inventată. Se află în relatarea lui Johann Schiltberger, un tânăr bavarez care a intrat în bătălie ca alergător al stăpânului său și a ieșit din ea rob al sultanului. În traducere, izvorul spune că domnul Țării Românești a cerut întâi îngăduința să cerceteze oastea otomană, apoi a cerut să deschidă lupta.

Ducele Burgundiei nu a vrut să-i cedeze această cinste.

Johann Schiltberger, martor ocular la Nicopole

Schiltberger nu îl numește pe Mircea. Scrie despre voievodul Țării Românești, cu un nume stâlcit, așa cum apare în manuscrisele germane. Relatarea lui a fost pusă pe hârtie după 1427, când s-a întors în Bavaria dintr-o robie de peste trei decenii, deci la mai bine de treizeci de ani de la bătălie. Restul scenei, planul de luptă amănunțit cu cavalerie ușoară trimisă pe aripi, nu se găsește în izvor. A fost adăugat de reconstituirile de mai târziu.

Cum s-a pierdut bătălia

Sigismund voia ca pedestrimea și arcașii să primească primul șoc, iar cavaleria grea să intre după. Cavalerii franco-burgunzi au refuzat și au șarjat. Au spart linia de pedestrași otomani, apoi au ajuns într-un câmp de pari ascuțiți, bătuți în pământ tocmai împotriva cailor. Șarja s-a împotmolit. Din spatele parilor a ieșit cavaleria de rezervă a sultanului, sipahii, iar contingentul sârb a lovit în flanc. Schiltberger scrie că steagul regelui a fost răsturnat și că Sigismund, văzând asta, a părăsit câmpul; a ajuns până la Constantinopol pe o galeră.

Ce au făcut atunci oamenii lui Mircea rămâne punctul cel mai disputat al zilei. Reconstituiri moderne susțin că oastea din Țara Românească a socotit bătălia pierdută și s-a retras înainte de sfârșit. Schiltberger, singurul martor ocular a cărui relatare s-a păstrat, nu spune asta. Rămâne o afirmație pe care izvorul nu o susține și nici nu o infirmă.

Ce a urmat: prizonierii, măcelul și răscumpărarea

A doua zi, Baiazid a pus prizonierii să fie aduși în fața lui. Schiltberger scrie că sultanul a cruțat doisprezece nobili la cererea lui Jean de Nevers, apoi a poruncit ca fiecare om al său să-și ucidă prizonierii, iar el însuși a fost cruțat pentru că nu împlinise încă șaptesprezece ani. Cifrele morților diferă mult: Schiltberger vorbește despre zece mii, estimările moderne merg între 300 și 3.000 de executați. Motivul invocat în izvoare este mânia sultanului pentru prizonierii uciși de cruciați la Rahova.

Nobilii cruțați au fost duși în Anatolia și răscumpărați. Nici aici cifrele nu se potrivesc: unele lucrări vorbesc despre 200.000 de florini de aur plătiți până în iunie 1397, altele despre aproximativ o jumătate de milion de franci. Reglarea completă a socotelilor a durat, după unele reconstituiri, douăzeci și șapte de ani.

Mitul și documentul: ce nu se poate demonstra

Bătălia de la Nicopole este numită des ultima cruciadă. Nu este. În 1444, la Varna, Apusul a mai trimis o oaste împotriva otomanilor, iar ideea de cruciadă a mai trăit decenii după aceea. Ce s-a schimbat după 1396 e altceva: marile expediții pornite din Occident au devenit rare, iar apărarea liniei Dunării a rămas în sarcina Ungariei și a țărilor românești.

Pentru Țara Românească, urmarea imediată nu a fost prăbușirea. Mircea cel Bătrân a oprit o expediție otomană care trecuse Dunărea în 1397 și o alta în 1400. Ce nu se poate demonstra, din izvoarele păstrate, este cât de mare i-a fost oastea la Nicopole, dacă a plecat de pe câmp înainte de sfârșit și ce anume a spus înaintea bătăliei. Cine repetă toate trei ca fapte sigure trece dincolo de ce scrie în documente.