853 de tăblițe de la Kish, urmărite prin scrisorile negustorilor din Bagdad

Între 1880 și 1912 nu a existat nicio săpătură oficială la Kish, una dintre cele mai vechi cetăți ale Mesopotamiei. Și totuși, muzeele din Londra, Paris și New York cumpărau în acei ani tăblițe proaspete de acolo. Un studiu publicat la 1 octombrie 2026 în revista Iraq a mers pe urma lor nu prin rapoarte de săpătură, ci prin corespondența comercială a negustorilor de antichități din Bagdad.

Ce arhive au fost deschise

Autoarea, Nadia Ait Said-Ghanem, de la University College London, a lucrat pe trei fonduri. La Arhiva Centrală a British Museum a citit 593 de documente din anii 1895-1940, în cea mai mare parte scrisori ale lui Ibrahim Elias Gejou. La Yale Babylonian Collection, 312 documente din 1911-1937. La Luvru, 35 de scrisori din 1912-1913, dintre care 14 legate de Gejou, mai ales schimburi cu arheologul Henri de Genouillac.

Gejou lucra la Paris, fratele lui, Isaac, la Bagdad, iar un văr, J.J. Naaman, era negustor la Londra. În scrisori apar și alți furnizori din Bagdad: Alexander Messayeh, cu frații lui Rizouk și Emile, Antone Samhiry și George Khayat.

Ce se vindea și cui

Datele sunt mărunte și exacte. În noiembrie 1909, Gejou oferea British Museum 124 de tăblițe de la Kish. În decembrie 1910 se vorbește despre 700-800 de tăblițe de la Kish și Sippar. În ianuarie 1911, muzeul îi plătea 435 de lire pentru peste 806 obiecte. În februarie 1911, Gejou expedia la Yale 5.200 de tăblițe din mai multe situri, pentru 2.500 de lire. În mai 1912, Khayat oferea 474 de tăblițe de la Kish, iar în iunie, Samhiry vreo sută, din care aproximativ cincizeci de la Kish, și Messayeh încă nouă, plus o plachetă. În aprilie 1914 apar 196 de tăblițe de la Kish.

Adunând numai cifrele spuse limpede în scrisori, autoarea ajunge la 853 de tăblițe și patru alte obiecte plecate de la Kish spre Paris, Londra și New York între 1909 și 1935. Din socoteală a lăsat deoparte transporturile fără cifre pentru Kish, cele de 5.200 și de 12.500 de tăblițe, fiindcă nu se poate ști cât din ele venea de acolo.

Unde sunt restul

Comparația ridică o întrebare neplăcută. Folosind datele strânse de Eleanor Robson din baza Cuneiform Digital Library Initiative, la începutul anului 2025, muzeele din Europa și Statele Unite dețin cel puțin 3.475 de tăblițe cu proveniența indicată la Kish. Dintre acestea, doar 279 sunt înregistrate ca venite din săpături neoficiale, adică cumpărate de pe piața de antichități. Dacă scrisorile vorbesc despre 853, întreabă autoarea, unde sunt celelalte 574? Răspunsul ei, prudent, este că informația despre proveniență s-a pierdut pe drum, în registrele muzeelor.

Cine a săpat, de fapt

Partea cea mai interesantă a studiului nu este contabilitatea, ci oamenii. Scrisorile arată echipe locale numeroase, în care lucrau și copii, și arată că Messayeh se ocupa de plățile către familiile lucrătorilor. Arată, de asemenea, că membri ai echipei oficiale vindeau descoperirile către negustori, în loc să le declare; Genouillac plătea un supliment celor care îi aduceau piesele găsite, ceea ce autoarea citește ca încercare de a-i convinge să le predea.

Pe firul documentelor, săpăturile independente ale localnicilor se pot urmări din 1909 până în 1914. Săpătura oficială franceză a lui Genouillac a început la 28 ianuarie 1912 și s-a închis în aprilie. Expediția Oxford și Field Museum a lucrat la Kish între 1923 și 1933. Mai devreme fuseseră Layard și Oppert, în 1852, apoi Rassam și Daoud Thoma, în 1879-1880.

Argumentul autoarei este că etichetele obișnuite nu se potrivesc: munca localnicilor nu a fost nici „clandestină”, nici „nedocumentată”, fiindcă scrisorile negustorilor o documentează, iar arheologia independentă irakiană ar trebui să intre în istoria modernă a sitului, nu să fie ștearsă din ea.

Ce nu se știe încă

Nu se poate stabili cât din transporturile mari venea de la Kish. Nu se știe dacă British Museum a cumpărat lotul din 1911 și nici ale cui tăblițe au intrat în el. Nu se știe unde au ajuns capul vândut de Samhiry și sigiliul cilindric oferit în 1931. Rămâne deschisă și întrebarea ce înțelegeau negustorii prin „Kish”: ei scriu despre Tell Uhaimir, movila cetății, dar o parte a tăblițelor trebuie să fi venit de la Hursagkalama, adică Tell Ingharra, care nu apare în scrisori.