Birul în Țara Românească: cum se strângeau dările pe vremea lui Brâncoveanu

Pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, un sat din Țara Românească putea primi vestea unui nou bir aproape în fiecare lună. Știm asta nu din legende, ci dintr-un registru de 414 file în care logofeții Vistieriei au trecut, între decembrie 1693 și decembrie 1703, fiecare dare pusă pe țară. Condica aceasta, păstrată azi la Arhivele Naționale, arată cum se aduna, concret, birul în Țara Românească: cine îl hotăra, cine îl strângea, cine plătea pentru vecinul fugit și unde ajungeau banii.

Ce era birul în Țara Românească?

Birul în Țara Românească era darea directă pe care domnia o cerea supușilor ei, spre deosebire de vămi, de arenda ocnelor de sare sau de dijmele pe produse. În secolele XVII-XVIII el nu era un impozit fix, plătit o dată pe an, ci o serie de „rânduieli” hotărâte de domn și de Vistierie după nevoile momentului: un bir pentru haraciul Porții, altul pentru darurile de la Constantinopol, altul pentru cai, miere sau lucrători trimiși la cetățile otomane.

Condica lui Brâncoveanu păstrează chiar denumirile acestor biruri. Apar, între altele, „Birul de luna lui Ghenarie ce s-au așezat pe județe cu scădenie”, „Rânduiala haraciului”, „Rânduiala mierii ce s-a pus pre județe” și „Birul salahorilor”. Pe lângă birul propriu-zis existau dări pe animale și produse, cu nume care spun singure ce se impozita: văcăritul pe vite, oieritul pe oi, dijmăritul pe stupi și porci, vinăriciul pe vin.

Nu toți plăteau la fel. Condica îi desparte pe birnici, adică masa țăranilor liberi și dependenți, de mănăstiri, preoți, boierii mazili, sutași, negustorii din bresle, „satele cu rumptoare” (care se învoiseră să plătească o sumă fixă) și alte categorii cu statut propriu.

Cum ajungea birul de la Vistierie până la fiecare casă?

Birul pornea de sus, ca o sumă globală, și se împărțea în trepte până ajungea la gospodărie. Domnia fixa cât trebuie strâns, Vistieria împărțea suma pe județe, iar dregătorii județelor, prin agenții lor, o duceau mai departe la sate. Studiile de istorie a administrației numesc acest mod de așezare „cisla”: dajdia era „așezată global” de domnie, iar comunitatea locală o repartiza apoi între membri „în funcție de avere”.

La capătul lanțului stăteau oameni cu nume de meserii: birari, găletari, dijmari. În sat, obștea împărțea apoi suma între case. Aici era partea cea mai dură a sistemului: obștea răspundea în solidar pentru toată suma. Dacă o familie fugea peste Dunăre sau în Transilvania, partea ei nu dispărea, ci se împărțea între cei rămași. Obștea avea chiar dreptul să urmărească și să execute averea membrului care nu își plătea partea.

Florin Constantiniu, în studiul său despre reformele lui Constantin Mavrocordat, descrie tocmai acest cerc vicios: răspunderea fiscală colectivă îi împovăra pe cei care rămâneau, iar povara mai mare îi împingea și pe ei spre fugă.

Cine strângea birul și cum se ținea socoteala?

Vistieria era instituția, iar marele vistier omul care răspundea cu capul. Sub el lucrau logofeții de vistierie, cei care au scris condica, iar în județe dregătorii domniei și agenții lor duceau porunca mai departe, până la birari, găletari și dijmari. Numele funcțiilor se schimbă pe parcursul secolului, dar logica rămâne aceeași: cineva din centru fixează suma, cineva din județ o împarte, cineva din sat o strânge.

Unitatea de impunere nu era întotdeauna gospodăria. Pentru o parte a contribuabililor se folosea „crucea”, un grup care plătea împreună o cotă. O relatare anonimă din epocă, citată de Dragoș Ungureanu într-un studiu despre organizarea fiscală a Bisericii, explică mecanismul fără ocolișuri: într-o cruce, dacă plătitorii sunt bogați, este unul singur, iar dacă sunt mai săraci, sunt doi sau trei. Numărul de oameni dintr-o unitate fiscală se ajusta, așadar, după avere, nu invers.

Principiul declarat de domnie suna chiar rezonabil. Formula pe care Brâncoveanu o folosea pentru a-și justifica așezările fiscale s-a păstrat în documentele vremii:

Cine are mult dă mai mult, cine are puțin dă și mai puțin.

Formulă a așezării dărilor din vremea lui Constantin Brâncoveanu, citată de Dragoș Ungureanu

Între principiu și practică stătea însă mulțimea rânduielilor. Un principiu de proporționalitate aplicat de 31 până la 41 de ori pe an, de fiecare dată cu altă bază de calcul, produce un sistem pe care contribuabilul nu îl mai poate urmări. De aceea răbojul crestat era singurul instrument prin care o gospodărie putea ține minte ce a plătit deja.

Cine nu plătea bir și de ce?

Scutirea era regula pentru cine avea putere, nu excepția. Mănăstirile, episcopiile, preoții, boierii mazili, sutașii, negustorii din bresle și satele cu rumptoare aveau fiecare un regim propriu. Asta nu însemna că nu dădeau nimic; însemna că dădeau altceva, altfel și, de obicei, mai puțin.

Cazul Bisericii este cel mai bine documentat, tot din condică. Ungureanu numără aproximativ 56 de mănăstiri înregistrate ca plătitoare și arată că cele două dări principale cerute lor nu erau în bani, ci în produse și animale: „rânduiala untului împărătesc” și birul cailor. La rânduiala untului din 1 martie 1697, mănăstirile au dat 116 cântare de unt, iar județele încă 10.350 de ocale; Mitropolia a dat 7 cântare, Bistrița și Cozia câte 5, iar cele mai mici așezăminte jumătate de cântar. La birul cailor din 28 mai 1699 s-au strâns 40 de cai în natură și contravaloarea altor 39, adică 2.340 de taleri, Mitropolia dând doi cai.

De ce unt și cai, și nu bani? Pentru că asta aveau. Mănăstirea Bistrița stăpânea, după același studiu, 68 de sate și moșii, trei munți, 16 vii, șase mori, șase iezere și două prisăci. O asemenea gospodărie producea grăsimi și creștea animale la o scară pe care un țăran birnic nu o atingea, iar Poarta cerea exact aceste lucruri pentru armată.

Consecința pentru restul țării se calculează singură. Cu cât mai multe categorii ieșeau din masa birnicilor, cu atât mai greu apăsa fiecare rânduială pe cei rămași. Scutelnicii pe care îi va crea mai târziu Constantin Mavrocordat sunt aceeași socoteală, sub alt nume.

De câte ori pe an plăteau țăranii bir?

Mult mai des decât ne-am imagina. Dragoș Ungureanu, care a transformat condica într-o bază de date de peste 5.000 de rânduri, a numărat birurile puse pe țară an de an. În anii de război dintre Imperiul Otoman și Habsburgi, înainte de pacea de la Karlowitz din 1699, Vistieria a rânduit până la 41 de biruri pe an. În 1699, an de pace, numărul a coborât la 31.

Sumele erau pe măsură. După tabelele lui Ungureanu, totalul rânduielilor a fost de 508.358 de taleri în 1694, 585.222 în 1695, 597.499 în 1696, 572.991 în 1697 și 479.541 în 1698. Socoteala se făcea în trei monede de calcul: banul pentru detalii, ughiul (galbenul unguresc) pentru sume mari și talerul-leu, moneda olandeză cu care se făceau plățile către Poartă. Echivalența folosită de autor este 1 ughi = 1,5 taleri = 200 de bani.

Un observator de la curte a văzut efectul. Anton Maria Del Chiaro, secretarul italian al lui Brâncoveanu, scria în cartea sa tipărită la Veneția în 1718:

Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimați și nepăsători, că o bună parte din locuitorii țării, disperați, au părăsit căminurile, găsindu-și adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania.

Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, traducere de S. Cris-Cristian, 1929

Unde se duceau banii strânși din bir?

O parte importantă pleca spre Constantinopol. Haraciul, tributul anual datorat Porții, se aduna printr-o rânduială specială: în martie 1694, de pildă, rânduiala haraciului pusă pe țară însuma 86.648 de taleri, iar în februarie 1697 ajungea la 101.407 taleri. La haraci se adăugau plocoanele, adică darurile pentru sultan și marii demnitari, și cererile în natură, cum erau „boii de Belgrad” sau carele pentru armată.

Condica înregistrează aceste daruri cu minuție: bijuterii, blănuri, cai, arme, șoimi, dar și sume date pentru a stinge comploturile boierilor rivali la Poartă. O domnie în secolul al XVII-lea se ținea și cu bani, iar Vistieria era instrumentul prin care banii țăranilor deveneau capital politic la Constantinopol.

Cât de mult a însemnat asta se poate măsura. Într-un studiu despre locul Țării Românești în sistemul militar otoman la sfârșitul secolului al XVII-lea, Dragoș Ungureanu a însumat cheltuielile de război din condică: din 3.133.422 de taleri strânși între 1694 și 1702, 1.195.009 au mers către efortul militar otoman, adică aproape 38 la sută.

Nu era vorba numai de bani. În aprilie 1695, o poruncă de la Poartă a pus pe țară rânduiala carelor, iar 170 de care au dus provizii la Belgrad. Pe lângă ele au plecat 6.000 de oi, 1.500 de boi, 400 de cai pentru artilerie și 5.000 de măsuri de pesmet, pâinea uscată a armatelor. Destinațiile se citesc ca o hartă a frontului: Belgrad, cetățile de pe Dunăre, Silistra, Vidin, Orșova, Porțile de Fier, și Camenița, în nord. Registrul consemnează sec obligația:

Rânduiala carelor ce ne-au venit poruncă de la Împărăție de am trimis la Belgrad.

Condica vistieriei, 10 aprilie 1695, apud Dragoș Ungureanu

O altă parte a banilor nu ajungea nici la sultan, nici la curte, ci la oamenii care îl apărau pe domn la Constantinopol. Vara anului 1700 a adus un complot boieresc, iar Brâncoveanu l-a stins plătind. Ungureanu a socotit din condică 87.500 de taleri cheltuiți în acest scop, din care 52.500 proveneau dintr-o dajdie a mierii pusă anume pe țară, iar 35.000 din banii domnului. Plățile sunt trecute pe 4 iulie 1700, cu numele curierilor și cu motivul scris pe față:

15000 taleri s-au trimis la Țarigrad cu Ghinea Ceaușul i Ivan Căpitanu pentru prihănile ce au scornit vrăjmașii că s-au închis boiarii aici.

Condica vistieriei, 4 iulie 1700, apud Dragoș Ungureanu

Cu alte cuvinte, o dare pe miere, pusă pe sate care nu auziseră niciodată de cei opt boieri implicați, printre care Constantin Știrbei mare clucer, Cernica Știrbei mare armaș și Grigorie postelnic Băleanu, a plătit tăcerea de la Poartă. Este poate cel mai limpede exemplu din toată condica despre ce însemna, concret, ca fiscul unei țări să fie și casieria personală a unui domn.

Restul acoperea curtea, slujitorii, ctitoriile și averea personală a domnului, care nu era separată limpede de cea a statului. Cifrele despre averea confiscată în 1714 care circulă prin publicistică sunt greu de verificat în surse de primă mână. Ce se documentează însă este strategia: genealogia Cantacuzinilor consemnează că Brâncoveanu și-a făcut case în Transilvania, la Sâmbăta, și a mutat multă avere la Brașov, la Viena și la Veneția. Rapoartele diplomatice arată și cât era dispus să plătească pentru liniște: un raport venețian vorbește despre 800.000 de taleri oferiți numai ca să fie scutit de drumul obligatoriu la Constantinopol, iar o scrisoare a abatelui Ferriol din 18 iunie 1703 menționează 400.000 de scuzi pentru același lucru.

Cât valora un taler în Țara Românească de atunci?

Cifrele din condică rămân abstracte până le legăm de ceva ce se poate cumpăra. Un punct de sprijin vine chiar din registru: la birul cailor din mai 1699, 39 de cai au fost răscumpărați cu 2.340 de taleri, adică în jur de 60 de taleri calul. Cu acest reper, rânduiala haraciului din martie 1694, de 86.648 de taleri, valora cam 1.400 de cai, iar totalul rânduielilor dintr-un an ca 1696, de 597.499 de taleri, se apropie de zece mii de cai.

Socoteala se ținea, în plus, în monede care nu circulau toate la fel. Echivalența folosită de Vistierie, un ughi egal cu 1,5 taleri și cu 200 de bani, era o convenție de calcul, nu un curs de piață, iar între cele două putea exista oricând o diferență.

De aceea orice traducere în „bani de azi” este înșelătoare. Pentru anii 1690 nu există, pentru Țara Românească, o serie de prețuri destul de densă cât să se construiască un indice. Ce avem sunt echivalențe punctuale, ca aceea cu caii, și ele spun cât cerea statul, nu cât rămânea în gospodărie.

Ce au schimbat reformele lui Constantin Mavrocordat?

Au încercat să pună ordine în haos. Prin hrisovul din 7 februarie 1741, Constantin Mavrocordat a înlocuit mulțimea de dări cu o dare principală, plătită în patru sferturi pe an, la termene fixe. Văcăritul, darea pe vite, a fost desființat. Textul reformei a fost considerat atât de important încât a apărut, în iulie 1742, în revista franceză Mercure de France.

Constantiniu subliniază consecința cea mai adâncă: odată cu darea unică și termenele fixe, fiecare contribuabil răspundea doar pentru obligația lui, nu și pentru vecinii fugiți. Pentru a afla cine trebuie să plătească, domnia a folosit catagrafii, adică recensăminte fiscale, și a scos la iveală țăranii ascunși pe marile moșii. Ca să cumpere liniștea boierilor, a creat în schimb scutelnicii: un boier mare primea 30-40 de oameni scutiți de bir, ceilalți între 10 și 20.

Ideea nu era cu totul nouă. În Moldova, Nicolae Mavrocordat introdusese deja rupta, o dare stabilă strânsă în patru rate, pe care o încercase și Antioh Cantemir în 1700. Tot el spunea că dajdiile trebuie să fie moderate, „să nu smulgă, cum zice proverbul, și pielea împreună cu lâna”.

Mai târziu, a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a adus în Țara Românească „lude”, unitatea fiscală care grupa, după definiția din DEX, „două sau patru familii”. Abia Regulamentul Organic, intrat în vigoare în Țara Românească în iulie 1831 și în Moldova în ianuarie 1832, a creat o capitație calculată pe familie, a eliminat cele mai multe dări indirecte și a introdus bugetul anual votat de Adunare.

Cum știm cum se aduna birul: condica, catastihurile și răbojul

Sursa principală este chiar condica. Titlul ei original este „Catastih de toat‹e› rănduialele căte se vor pune pe țară”. Manuscrisul, cu 414 file scrise, adică 828 de pagini, se află la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, ca manuscrisul 126. A fost publicat prima dată de C. D. Aricescu în 1873, în „Revista Istorică a Arhivelor României”.

Condica nu este un document perfect. Ungureanu avertizează că ea „nu este desigur un document lipsit de greșeli”: a fost alcătuită prin copierea și însumarea actelor fiscale trimise de pe teren. De aceea, istoricii verifică cifrele comparând ce au plătit aceleași categorii de contribuabili la biruri de același tip. Metoda propusă de el, cu tabele și interogări pe județe, perioade și categorii, este aceeași logică pe care o folosește astăzi orice analist de date.

Condica nu este însă singura hârtie care contează. Vasile Mihai Olaru, în teza de doctorat susținută în 2013 la Universitatea Central Europeană din Budapesta, urmărește cum statul din Țara Românească a trecut, între 1740 și 1800, de la hrisovul dat unei persoane la reglementarea scrisă valabilă pentru toți. Argumentul lui este că puterea statului a crescut nu prin armată, ci prin evidență: prin instrumente de stocare a cunoașterii administrative care i-au dat capacitatea de a-și supraveghea supușii, iar reglementările fiscale „au depășit diviziunile sociale și au proclamat egalitatea în fața măsurii”, cel puțin pe hârtie.

Aici se vede de ce sistemul lui Brâncoveanu nu putea funcționa altfel. O Vistierie care nu știe câte case are țara este obligată să ceară global și să lase satul să împartă. Abia când statul începe să numere, prin catagrafii, poate trece la o dare pe familie. Distanța dintre condica din 1693 și capitația din 1831 nu este, în fond, o distanță de bunăvoință, ci una de birocrație.

Alte surse completează imaginea:

• hrisoavele domnești și reglementările fiscale, care arată regula;
• cronicile de curte, precum cele ale lui Radu Greceanu și Radu Popescu, care arată cum era prezentată;
• martorii străini, ca Del Chiaro, care au văzut efectele;
• obiectele de evidență de la sat. Istoricul Vasile Mihai Olaru descrie răbojul, o bucată de lemn despicată în două, pe care se crestau semnele corespunzătoare dărilor datorate de o gospodărie.

Ce rămâne în dezbatere despre birul din secolul al XVIII-lea?

Prima întrebare deschisă este cât de grea era, de fapt, povara. Cifrele din condică spun cât s-a cerut, nu cât s-a strâns efectiv și nici cât rămânea în buzunarul strângătorilor. Fără registre paralele de la sate, orice calcul al presiunii pe o singură gospodărie rămâne o estimare.

A doua privește reformele. O lectură veche îl prezintă pe Constantin Mavrocordat ca pe un domn luminat, care a vrut să ușureze viața țăranilor. Constantiniu așază însă reformele în politica fanariotă de întărire a autorității centrale, în folosul Porții, și arată că ele au eșuat în parte: marea boierime le-a sabotat, cererile otomane au anulat economiile, iar fuga țăranilor nu s-a oprit. Memoriul boierilor din 1790 către prințul de Coburg cerea chiar anularea lor.

A treia este legătura dintre fisc și sărăcie. Del Chiaro și mulți istorici după el pun depopularea pe seama birurilor. Alții adaugă războaiele, epidemiile și rechizițiile armatelor străine, care nu apar întotdeauna în condica Vistieriei. Cele două explicații nu se exclud, dar ponderea fiecăreia este încă discutată.

Ce ne spune azi condica lui Brâncoveanu

Istoria birului în Țara Românească nu este doar o poveste despre dări mari. Este povestea unui stat care încerca să numere oameni și bani cu unelte puține: un catastih scris de mână, un răboj crestat, o obște care răspundea pentru toți. Între 1693 și 1831, sistemul a trecut de la zeci de biruri ocazionale pe an la o capitație pe familie și la un buget votat. Drumul acesta, cu toate ocolișurile lui, este unul dintre firele prin care se poate urmări nașterea administrației moderne românești.