Vlad Țepeș, erou sau tiran: cum s-a schimbat verdictul

Vlad Țepeș a fost erou sau tiran? Verdictul s-a schimbat de cel puțin patru ori în ultimele două veacuri, iar fiecare răsturnare spune mai mult despre vremea care judeca decât despre domnia dintre 1456 și 1462. Am luat la rând cărțile, manualele de școală, timbrele și statuile.

A fost Vlad Țepeș erou sau tiran pentru istoricii români?

Primii istorici moderni care au scris românește despre el nu l-au socotit erou. În 1836, Florian Aaron îl zugrăvește în „Idee repede de istoria printipatului Țării Rumînești” ca pe un domn viteaz și patriot, dar îl numește tot acolo „un tiran trist, posomorit și crud”. Un an mai târziu, în „Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie”, tipărită la Berlin în 1837, Mihail Kogălniceanu merge mult mai departe.

Astfel a murit acest monstru al omenirii. Nici Tiberiu, nici Domițian, nici Nero, nici Ivan cel Groaznic al Rusiei nu au dus atât de departe ca el rafinamentul cruzimii și al barbariei.

Mihail Kogălniceanu, 1837, în traducere

Kogălniceanu îl mai numește „cel mai mare monstru al firii și groaza omenirii”. Fragmentele acestea nu le-am citit în originalul francez: le dăm așa cum le citează Ioan Bogdan în 1896, după ediția a doua, Berlin 1854, paginile 90, 100 și 104. Precizarea contează, fiindcă lanțul de judecăți despre care vorbim aici se transmite adesea din citare în citare, nu din lectura directă.

Punctul de plecare este, așadar, un verdict negativ. Cele două imagini, domnul drept și tiranul sângeros, existau amândouă în izvoarele veacului al XV-lea, cum s-a văzut în capitolele despre pamfletele germane și despre povestirea rusească. Ce se schimbă după 1830 nu sunt izvoarele, ci alegerea făcută din ele.

Cum a ajuns Vlad Țepeș erou de manual, după 1850?

Cotitura se produce în manualele școlare. În „Istoria romînilor”, tipărită la Iași în 1853, partea a treia, paginile 2-8, August Treboniu Laurian povestește mai întâi execuțiile și prădăciunile, apoi încheie cu o apreciere generală care va face carieră: domnul „însuflă teroare la toți locuitorii țării”, dar era „amator de independință națională și curagios pănă la temeritate”, iar prin organizarea militară a statului „întroduse în țară o securitate publică mai pănă la necrezute”.

Ion Heliade Rădulescu duce ideea mai departe în „Prescurtare de historia rominilor”, București 1861, pagina 127, cu fraza despre domnul care își apără poporul precum o tigroaică puii. Despre ea, și despre cifrele pe care Heliade le-a născocit în jurul campaniei din 1462, am scris în capitolul despre drumul cifrelor. Aici interesează ce s-a întâmplat după: aprecierile lui au trecut, aproape literal, în manualele următoare.

În „Noțiuni de istoria romînă”, ediția a douăzeci și treia, București 1892, pagina 47, M. C. Florentiu scrie despre „unul dintre cei mai de căpetenie domni ai țării noastre: inimos, drept, vrăjmaș neîmpăcat al minciunei”, iar manualul lui Grigore Tocilescu, ediția 1894, pagina 45, îl face dovada că „și un popor mic, cînd este însuflat de iubirea patriei”, poate ține piept „sutelor de mii de dușmani”. În sinteza cea mai serioasă a epocii, „Istoria romînilor” a lui A. D. Xenopol, volumul al doilea, Iași 1889, pagina 298, cele două imagini sunt împăcate într-o singură frază: „Crud pănă în măruntae, străin de milă și de îndurare, el puse cumplita lui fire în slujba țării sale”.

Mecanismul este descris, cu iritare, chiar de cel care avea să îl combată. Manualele, scrie Bogdan, sunt „redactate de oameni necunoscători a izvoarelor și deci în mod fatal siliți să compileze după alte manuale”. Un manual copia altul, iar faptele noi descoperite erau potrivite pe calapodul deja fixat.

Ce a scris Ioan Bogdan în 1896 și de ce nu l-a urmat nimeni

În 1896, slavistul Ioan Bogdan publică la București „Vlad Țepeș și narațiunile germane și rusești asupra lui. Studiu critic”, prima monografie românească despre domn. Verdictul lui, în prefață, la pagina X, este cel mai dur pe care l-a rostit vreodată un istoric român de prim rang.

Astfel va eși Țepeș și din studiul nostru, a cărui tendință este a restabili adevărul istoric asupra unui personaj care n-ar trebui să se dea astăzi în școalele noastre drept model de vitejie și patriotism, ci de care ar trebui să ne rușinăm ca de un trist product al unor vremuri barbare și al unei naturi patologice moștenite.

Ioan Bogdan, 1896, prefață, pagina X

Bogdan dă dreptate lui Johann Christian von Engel, care îl numise „ein Abschaum der Menschheit durch Grausamkeit”, adică o drojdie a omenirii prin cruzime, și îl așază mai jos decât pe Gheorghe Șincai, care scrisese în Hronica sa, ediția a doua, volumul al doilea, pagina 66, că domnul „a fost foarte mare tiran, nu se poate tăgădui”, dar că faptele povestite despre el sunt în bună parte „numai scornituri”.

Cartea nu a schimbat nimic, și motivul este tehnic, nu politic. Bogdan însuși recunoaște: „Mărturisesc că oricât de mult m-am gândit asupra faptelor lui Țepeș, ca să scot o idee conducătoare din ele, întru aceasta n-am izbutit”. Ștefan Andreescu, care reia episodul în prefața ediției sale, pune eșecul pe seama excesului de zel polemic: metoda de cercetare era excelentă în detaliu, dar refuzul oricărei concesii față de rezultatele istoriografiei romantice l-a lăsat fără o explicație a întregului.

Replica a venit în numai un an. În 1897, Gheorghe Ghibănescu apără punctele de vedere anterioare și arată, pentru prima dată, că întreg contextul politic explică purtarea domnului. Lui i se datorează și bănuiala, dezvoltată mai târziu cu argumente noi de Barbu T. Câmpina, că pierderea tronului în 1462 nu a venit nici din expediția otomană, nici din intervenția lui Ștefan cel Mare, ci din defecțiunea boierilor trecuți la Radu cel Frumos.

De ce se spune „Cum nu vii tu, Țepeș doamne”?

Fraza care a fixat figura domnului în mintea publicului nu vine dintr-o carte de istorie, ci din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu. Poetul nu scrie despre veacul al XV-lea: scrie despre politicienii epocii lui, iar domnul este chemat ca instrument de pedeapsă.

Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a

Lucian Boia numește chemarea aceasta „simptomul de nedepășit al nevoii de autoritate” și arată, la paginile 321-324 din „Istorie și mit în conștiința românească”, un lucru incomod: vampirul Dracula și domnul patriot au origine comună, pornesc din aceleași povestiri sângeroase ale veacului al XV-lea, trecute prin două sensibilități naționale diferite. Țeapa a devenit simbol politic, semnul unei domnii aspre, dar drepte.

Literatura a încercat mult și a izbutit puțin. Ion Catina scria o dramă în preajma revoluției de la 1848, Dimitrie Bolintineanu tipărea în 1863 „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân”, iar Alexandru Odobescu scria în aceiași ani „Câteva ore la Snagov”, singura care, în judecata lui Andreescu, a biruit povara timpului. Alexandru Vlahuță a publicat în 1914 un fragment dintr-o piesă rămasă neterminată. Concluzia lui Andreescu, la pagina 301: pentru Mihai Viteazul s-a ivit un Bălcescu, pentru Ștefan cel Mare un Sadoveanu, iar Țepeș a rămas „una din obsesiile neîmplinite ale literaturii românești”.

Cât de sus stătea Vlad Țepeș în panteonul de dinainte de 1947?

Aici se poate măsura, nu doar discuta. Duncan Light, geograf la Liverpool Hope University, a numărat în studiul publicat în 2007 în Journal of Dracula Studies ce anume purta numele domnului în Bucureștiul de dinainte de comunism. În „Marele dicționar geografic al Romîniei”, 1898, apare o stradă. În ghidul oficial al orașului din 1934 sunt patru străzi „Țepeș Vodă”, pe când Mihai Viteazul are șase, iar Ștefan cel Mare nouă. Aceeași ierarhie se vede și în paginile acordate fiecăruia în sintezele lui Nicolae Iorga și ale lui Constantin C. Giurescu.

Conținutul judecății se stabilizase însă. Iorga, care în micromonografia din cartea lui despre Ștefan cel Mare, 1904, se lăsase înrâurit de Bogdan, scrie mai târziu că în 1462 „se răpi românimii în Vlad Vodă unul dintre cei mai energici apărători ai ei”. Giurescu ajunge la formularea reluată apoi de toată lumea: faptele domnului „nu erau pornite dintr-un capriciu, ci aveau întotdeauna o rațiune, și anume, foarte adesea, o rațiune de stat”. Cruzimea nu este negată, este explicată.

Mai puțin cercetată este folosirea lui de către extrema dreaptă interbelică. Tuomas Hovi, în teza de doctorat susținută în 2014 la Universitatea din Turku, observă chiar asta: utilizarea politică a figurii domnului de către dreapta radicală din anii ’30 și ’40 a fost în mare parte trecută cu vederea, în vreme ce folosirea ei de către partidul comunist este discutată peste tot. Hovi adună, sprijinindu-se pe Armin Heinen, 1986, pe care nu l-am citit: un cântec legionar în care Țepeș este chemat să se întoarcă alături de Mircea cel Bătrân și de Ștefan cel Mare, un text din ziarul Libertatea, 1932, care compara programul partidului cu vremurile în care numai țeapa putea aduce dreptate, și o formațiune măruntă numită chiar Liga Vlad Țepeș.

De ce a fost dat la o parte în anii ’50?

După 1947 istoriografia își schimbă temeiul: lupta de clasă ia locul ideii naționale, iar legăturile cu lumea slavă sunt scoase în față. Voievozii care fuseseră eroi devin, în cel mai bun caz, reprezentanți ai clasei feudale. Nici Mihai Viteazul nu scapă: Unirea din 1600 este reinterpretată drept faptă a unui boier care își apăra interesele de clasă.

Pentru Vlad Țepeș, efectul se vede la cântar. În sinteza stalinistă a lui Mihail Roller, „Istoria R.P.R.”, 1952, domniei lui i se dau două pagini într-o carte de peste șapte sute cincizeci, fără nimic eroic în ele, cu cruzimea pomenită în treacăt și cu trădarea boierilor pusă în evidență. Istoricii de dinainte sunt scoși din circulație, unii închiși, printre ei Constantin C. Giurescu, care își reia cariera universitară abia în 1963.

Întoarcerea începe odată cu îndepărtarea de Moscova. În 1964, într-o broșură a lui Grigore Popescu, domnul este deja „una dintre cele mai luminoase figuri din istoria țării noastre”. În 1970, „Istoria poporului român”, apărută sub redacția lui Andrei Oțetea, îl numește „un remarcabil om de stat și un conducător devotat al apărării independenței țării sale”, formulare pe care Stoicescu o citează la pagina 226 și o însușește întru totul. Discuția despre Vlad Țepeș, erou sau tiran, revenise la poziția interbelică.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în 1976, la cinci sute de ani de la moarte?

Despre anul acela circulă o descriere spectaculoasă, venită din cărțile lui Radu Florescu și Raymond McNally: panegirice, dezbateri, articole de fond, emisiuni, filme, un discurs al lui Nicolae Ceaușescu și un timbru comemorativ, totul sub numele de „anul Dracula”. Light a verificat și a găsit altceva.

În Scînteia, articolul despre Vlad Țepeș apare la 14 decembrie 1976, semnat de Constantin Căzănișteanu, la pagina 4. Pe prima pagină a aceluiași număr stă un text despre 375 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul. Un articol asemănător apare, tot la pagina 4, în Scînteia Tineretului. Revista de Istorie, publicație academică, dedică domnului cea mai mare parte a numărului din noiembrie 1976. Magazin Istoric, lunarul adresat publicului larg, îi pune portretul pe coperta numărului din decembrie, însă dedică subiectului doar trei pagini. Parade sau serbări publice nu au existat. Light nu găsește nicio urmă românească a sintagmei „anul Dracula” și presupune că este o etichetă pusă din afară.

Noutatea reală a comemorării au fost cele două monografii apărute în același an, a lui Nicolae Stoicescu la Editura Academiei și a lui Ștefan Andreescu la Editura Minerva. Până atunci, la comemorarea unui domn medieval se tipărea o singură carte, iar amândouă erau scrise pentru specialiști, nu pentru public. Cât despre timbru, Light arată că nu era un semn de statut: voievozii apar pe 28 la sută din timbrele emise între 1970 și 1989, în 1975 fuseseră emise timbre pentru Mihai Viteazul și pentru Ștefan cel Mare, iar Vlad apăruse deja pe unul în 1959. Cifrele le dă Light după studiul lui Adrian Drăgușanu despre simbolurile istorice în filatelie.

Mai grăitoare decât tipăriturile sunt pietrele. Un repertoriu de monumente apărut în 1983, al lui Florian Tucă și Mircea Cociu, citat de Light, înregistrează două busturi ale domnului, la Târgoviște în 1968 și la Ploiești în 1971, și o statuie la Giurgiu, în 1977. În București, orașul pe care l-a atestat prima dată un document al lui, nu i s-a ridicat nicio statuie, doar busturi în muzee, printre multe altele. Pentru comparație, în anii ’70 Ștefan cel Mare a primit patru statui, printre care cea ecvestră de la Suceava. Ce a primit Vlad Țepeș au fost șantiere: Curtea Domnească din Târgoviște, restaurată între 1961 și 1973, Curtea Veche din București, săpată în 1967 și deschisă ca muzeu în aprilie 1972, și cetatea Poenari, restaurată între 1968 și 1972, cu scara de acces adăugată atunci. Toate au fost apoi promovate ca obiective turistice.

Cartea lui Stoicescu: ce scrie în ea, dincolo de prilejul politic

Monografia lui Stoicescu este o carte de comandă comemorativă și, în același timp, o lucrare serioasă. Scopul declarat, în concluziile de la pagina 226, este „a face o demarcație cît mai precisă între adevărul istoric” și legenda care a creat în jurul numelui Dracula „o faimă nemeritată de tiran crud și sîngeros”. Stoicescu nu neagă asprimea domniei: susține că Evul Mediu european a fost o epocă de cruzime peste tot și că tragerea în țeapă nu a fost nici inventată, nici folosită numai de Vlad. Pune, în schimb, calomniile pe seama negustorilor brașoveni, argument reluat apoi, cu mult mai puțină nuanță, de filmul din 1979.

Partea cea mai durabilă a cărții este capitolul al doilea, „Vlad Țepeș în amintirea poporului român”, paginile 207-226, adică exact subiectul de față, scris acum cincizeci de ani. Acolo Stoicescu urmărește amintirea domnului în izvoare: mitropolitul Neofit, trecând pe la Poenari în 1746, înregistrează prima legendă locală scrisă, cu zidirea cetății de către târgovișteni, cu legenda meșterului Manole mutată acolo de la Curtea de Argeș și cu fuga domnului care își potcovise caii îndărăt, iar un învățător din Berindești, județul Argeș, răspunde în 1871 unei anchete a Ministerului Cultelor cu aceeași poveste. Monografia a fost tipărită și în engleză și în japoneză, semn că miza era și una externă.

L-a admirat Ceaușescu pe Vlad Țepeș?

Afirmația că secretarul general îl adora pe domn vine, iarăși, de la McNally și Florescu. Light a făcut verificarea cea mai simplă: a citit discursurile. În volumele 12 și 13 din colecția „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, cele care acoperă anul 1976, numele lui Vlad Țepeș nu apare niciodată. Într-o culegere de texte despre istoria poporului român, tipărită în 1983, apare de șase ori, de fiecare dată într-o enumerare de domni care au luptat pentru independență.

Boia arată și el pe cine prefera regimul: admirația specială a lui Ceaușescu era pentru Mihai Viteazul, iar Programul partidului din 1975 înșira Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai, Gheorghe Doja, Horea, Cloșca și Crișan, Cuza, fără Vlad. Mircea cel Bătrân a fost cel promovat „cel Mare”, iar Târgoviștea era capitala lui. Concluzia lui Light este măsurată: domnul a fost un erou de rangul al doilea, prețuit, dar greu de folosit, fiindcă faima lui de cruzime era prea bine așezată, iar după 1972 confuzia cu vampirul îl compromitea și mai mult.

Filmul comandat în 1976 și ieșit în ianuarie 1979

Bogdan Jitea, expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, arată că reacția oficială la cărțile lui Florescu și McNally a început cu documentarul „Dracula, legendă și adevăr”, regia Ion Bostan, 1973, comandat studioului Alexandru Sahia de Oficiul Național al Turismului.

La o masă rotundă a revistei Cinema, în iunie 1976, Dumitru Fernoagă, directorul Casei de filme 5, anunță că filmul despre domn intră în „programul ideologic al partidului”. Scenaristul Mircea Mohor spune, într-un interviu din august 1977, ce își propune: un domn aspru, dar drept, al cărui program politic „depășea atât hotarele Țării Românești, cât și pe cele ale veacului”. Regia a primit-o Doru Năstase, rolul principal Ștefan Sileanu, iar pelicula a ieșit în cinematografe în ianuarie 1979. Jitea citește în funcția de armaș, cu rețeaua ei de supraveghere, o proiecție a Securității în Evul Mediu. Despre filmografie am scris separat, în capitolul despre Vlad Țepeș în filme.

Ce s-a schimbat după 1989?

Mai puțin decât s-ar crede. Prima ciocnire a fost în 1990, când manualul lui P. P. Panaitescu, tipărit înainte de instaurarea regimului comunist, a fost reintrodus în locul manualelor epocii Ceaușescu, apoi retras după un val de proteste. Motivul real, scrie Boia, nu era neconcordanța cu cercetările recente, ci tipul de discurs: Panaitescu îl trata pe Vlad Țepeș drept degenerat, punea formarea poporului pe ambele maluri ale Dunării și nu accepta conștiința națională a lui Mihai Viteazul.

A doua ciocnire a venit în 1999, în jurul manualului alternativ coordonat de Sorin Mitu, în care domnul apărea doar ca prototip al lui Dracula. Boia, care îi reproșează și el manualului că trece prea repede peste eroi, observă că indignarea a depășit zona stângii naționaliste, iar Academia Română s-a alăturat corului denigrator printr-un comunicat dezavuat de unii dintre membrii secției de istorie.

Cât prețuiește publicul figura domnului se poate și măsura, cu grijă pentru dată. Într-un sondaj Insomar publicat în iunie 1999, pe 1.200 de subiecți întrebați care personalități istorice au influențat în bine soarta românilor, Vlad Țepeș iese pe locul al șaselea, cu 4,1 la sută, după Alexandru Ioan Cuza, 24,6, Mihai Viteazul, 17,7, Ștefan cel Mare, 13,4, Nicolae Ceaușescu, 10,3, și regele Mihai, 5,2.

În politica de după 2000, domnul a fost folosit ca simbol al dreptății sumare. Hovi arată, sprijinit pe cartea lui Light din 2012, că în campania din 2004 Traian Băsescu l-a numit printre eroii lui, pentru intransigența față de corupție, iar în 2007 susținătorii președintelui au înfipt într-un parc din București 322 de țepe de carton, câte una pentru fiecare parlamentar care votase suspendarea. O unitate specială a Jandarmeriei îi purta numele. În același timp, proiectul unui parc tematic numit Dracula Park, lansat în 2000 și localizat în 2001 pe platoul Breite, lângă Sighișoara, s-a lovit de opoziția UNESCO, a Bisericii evanghelice din oraș și a mai multor organizații, a fost mutat pe hârtie la Snagov în 2002 și abandonat în 2006. Una dintre temerile de atunci era chiar aceea că parcul ar adânci confuzia dintre vampir și domn.

Tiran sau tribun: unde se află dezbaterea astăzi

Întrebarea dacă Vlad Țepeș a fost erou sau tiran s-a mutat, în ultimul deceniu, în germană. La 25 și 26 septembrie 2014, Institutul istoric al Universității Justus Liebig din Gießen a organizat conferința „Vlad Dracula, tiran sau tribun al poporului?”, anunțată prin comunicatul nr. 168 al universității, din 18 septembrie 2014, cu întrebarea pusă limpede: ce raport este între cultura memoriei și acțiunea politică a epocii. Volumul rezultat, „Vlad der Pfähler, Dracula. Tyrann oder Volkstribun?”, îngrijit de Thomas M. Bohn, Rayk Einax și Stefan Rohdewald, a apărut în 2017 la Harrassowitz, Wiesbaden, în 320 de pagini.

Două contribuții privesc direct subiectul de aici. Dietmar Müller scrie, la paginile 255-268, despre domn ca mit național și vedetă de film în comunismul național românesc, iar Daniel Ursprung încheie volumul, la paginile 285-313, cu un studiu despre violența de la sfârșitul Evului Mediu. Recenzia semnată de Hans Edelmaier în jgo.e-reviews, numărul 4 din 2018 al Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, paginile 19-22, rezumă argumentul lui Ursprung: vărul domnului, Ștefan cel Mare, canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, a folosit tragerea în țeapă la fel de des cât i se reproșează lui Vlad, iar toposul Orientului crud se dovedește o fabulă. Unui Henric al VI-lea sau unui Richard al III-lea le lipsea doar aerul exotic al unui voievod valah.

Lovitura cea mai dură pentru imaginea de erou nu vine însă dinspre cruzime. În același volum, paginile 133-158, Albert Weber susține, pe baza corespondenței și a diplomaticii domnești, că Vlad nu a fost nicidecum marele luptător antiotoman, ci a colaborat ani de-a rândul cu vecinul otoman ca să își păstreze puterea. Edelmaier, care îl consideră cel mai bine documentat dintre autori, atrage totuși atenția că baza de izvoare rămâne subțire și că istoria evenimentelor stă, în bună parte, pe un lanț de indicii.

Așa stau lucrurile și cu cifrele: recalcularea publicată de Dénes Harai în 2025, în Transactions of the Royal Historical Society, despre care am scris în capitolul despre numărul victimelor, împinge scara reală mult sub legendă. Instrumentul care va cântări de acum înainte orice afirmație este ediția critică Corpus Draculianum, de la Gießen.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Stă în picioare faptul că la întrebarea dacă Vlad Țepeș a fost erou sau tiran nu există un verdict românesc unic, ci o succesiune de verdicte, fiecare legat de nevoile epocii lui: monstru la Kogălniceanu în 1837, model de patriotism în manualele de după 1853, rușine națională la Bogdan în 1896, domn crud cu rațiune de stat la Xenopol, Iorga și Giurescu, reprezentant al clasei feudale în anii ’50, erou de rangul al doilea în anii ’70, simbol al dreptății sumare după 1989. Stau în picioare și măsurătorile: numărul de străzi, de busturi și de statui, pagina din Scînteia, absența numelui din discursurile lui Ceaușescu.

Rămâne deschis cât a ajuns comemorarea din 1976 la publicul larg: Light spune el însuși că este greu de judecat și își oprește analiza la sfârșitul anilor ’70, astfel că deceniul al nouălea este mai puțin cercetat. Rămâne deschisă și folosirea figurii domnului de către dreapta radicală interbelică, pe care Hovi o semnalează drept subiect ocolit. Peste toate stă însă o deosebire care nu trebuie pierdută: faptul că o imagine a fost construită politic nu spune nimic despre ce a făcut, în iarna anului 1462, un domn cu o oaste de câteva mii de oameni, la marginea unui imperiu care înghițea provincii. Domnia se judecă cu mijloacele veacului al XV-lea, nu cu măsura zilei de azi.