Palatul Mogoșoaia, terminat pe 20 septembrie 1702, după pisanie

Pe ușa foișorului dinspre răsărit al palatului de la Mogoșoaia, o inscripție în piatră spune, în limba secolului al XVIII-lea, cine a ridicat clădirea, cui i-a fost dăruită și în ce zi a fost gata: 20 septembrie 1702. Este una dintre puținele construcții civile din Țara Românească pentru care avem o dată atât de precisă, scrisă chiar pe zid. Ce s-a întâmplat cu palatul în cele trei secole de după este o poveste mult mai puțin ordonată.

Ce scrie pe pisanie

Textul inscripției a fost transcris într-un studiu publicat de Muzeul Municipiului București, în volumul XXVIII din 2014 al seriei Bucureşti, Materiale de Istorie şi Muzeografie, semnat de dr. Anca Badea. În transcrierea de acolo, pisania sună astfel:

Acest palat den temelie ieste zidit şi îmfrumuseţatu de pre luminatul, înelţatul domnu Io Constantinu Băserabu Voevod, dăruit şi dat la al domnelui fiiu lui Ştefan Brâncoveanu moştenire ohabnică; săvârşind acest frumos locaş la anul de la Hristos, 1702 septemvrie 20.

Pisania din foișorul palatului

Trei lucruri ies în evidență. Primul: palatul este zidit din temelie, adică nu este o refacere a unei case mai vechi de pe loc. Al doilea: este dăruit lui Ștefan, fiul domnitorului, ca moștenire ohabnică, termen juridic care înseamnă stăpânire deplină și ereditară. Al treilea: datarea se face de la Hristos, nu de la facerea lumii, cum era încă obiceiul în multe acte din epocă.

Acest ultim amănunt merită subliniat, pentru că ocolește o confuzie frecventă. Studiul muzeului precizează explicit că pisania nu conține anul bizantin corespunzător lui 1702, deci nu există aici nicio conversie de făcut și nicio ambiguitate de calendar.

De la moșia unei văduve la palat domnesc

Numele locului vine de la femeia de la care Constantin Brâncoveanu a cumpărat, în 1681, casele și terenul cu heleșteu: Rada, văduva boierului Mogoș. În româna veche, soția lui Mogoș era Mogoșoaia, iar numele a rămas locului.

Prima construcție ridicată acolo de Brâncoveanu nu a fost palatul, ci biserica paraclis Sfântul Gheorghe, în 1688. Palatul propriu-zis a venit după. O sursă secundară indică anul 1698 ca început al lucrărilor, dar sursele instituționale nu confirmă o dată de începere distinctă, ci doar finalizarea din 1702. Picturile din sala spătăriei mari au fost făcute în 1704, deci lucrările de amenajare au continuat și după data de pe pisanie.

Palatul măsura inițial 33 de metri lungime și 24 de metri lățime, cu fațada principală spre est. Sub el se întind beciuri care ocupă aproximativ o treime din suprafața construită.

Un palat care amestecă Veneția cu Bizanțul

Mogoșoaia este considerată exemplul cel mai complet al stilului brâncovenesc, uneori numit și renaștere românească. Formulele tradiționale muntenești se combină acolo cu elemente otomane, bizantine, baroce și renascentiste venețiene, iar rezultatul nu seamănă cu nimic altceva din sud-estul Europei.

Elementul care atrage privirea este loggia dinspre lac, cu coloane de piatră albă și arcade, descrisă în literatura de specialitate drept cel mai bogat exemplu de arhitectură civilă românească veche. Studiul muzeal menționează că pridvorul avea inițial șase coloane de cărămidă, ceea ce înseamnă că înfățișarea actuală nu este identică cu cea din 1702.

Ansamblul nu se rezumă la palat. Cuprinde curtea de onoare, turnul-poartă cu rol defensiv, cuhnia, adică bucătăria veche, o clădire separată cu acoperiș piramidal, ghețăria, vila d’Elchingen folosită ca reședință de oaspeți, capela familiei Bibescu, zidul de incintă și biserica Sfântul Gheorghe, aflată în afara zidurilor.

Cine au fost meșterii care au lucrat aici nu se știe. Studiul academic vorbește despre influența secretarilor italieni ai lui Brâncoveanu asupra concepției de ansamblu, care amintește de un palazzo nobiliar, dar nu dă niciun nume de constructor. Este una dintre marile lacune ale dosarului.

Han turcesc, ruină, moșie boierească

În 1714, Constantin Brâncoveanu și fiii săi, printre care și Ștefan, cel căruia îi fusese dăruit palatul, au fost executați la Constantinopol. Domeniul a fost golit de toate bunurile mobile de slujitorii Porții.

Cea mai crudă mărturie despre ce a urmat vine de la un călător francez, Aubry de la Motraye, care trece pe acolo în octombrie 1714, la doar câteva luni după execuții, și găsește palatul transformat în han pentru adăpostirea călătorilor. De la reședință de fiu de domn la han, în mai puțin de jumătate de an.

A urmat un secol de degradare. Clădirea a suferit distrugeri în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774 și un incendiu în 1821. La începutul secolului al XIX-lea, domeniul a ajuns la familia Bibescu, cumpărat de Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Țării Românești.

Cât din ce vedem azi este din 1702

Aici se află întrebarea cea mai interesantă a dosarului. Palatul pe care îl vizitează astăzi zeci de mii de oameni este, în bună măsură, rezultatul unei restaurări interbelice.

În 1912, prințul George Valentin Bibescu i-a dăruit soției sale, Martha Bibescu, domeniul de la Mogoșoaia. Ea a început restaurarea în același an, cu arhitectul italian Domenico Rupolo, specialist în restaurări venețiene, care lucrase la Ca’ d’Oro, pe Canal Grande, și la turnul din Piața San Marco. Primul Război Mondial a întrerupt lucrările; palatul a fost jefuit, iar paraclisul ortodox a fost folosit ca grajd.

Lucrările au fost reluate după război. Nepotul Marthei Bibescu, viitorul arhitect George Matei Cantacuzino, a fost adus la Mogoșoaia la 14 ani ca să stea pe lângă Rupolo, iar mai târziu a preluat șantierul și l-a continuat ani buni. Datele de finalizare diferă de la o sursă la alta: 1921, 1927 sau chiar 1935, semn că nu a fost un moment unic, ci un proces lung.

Ce s-a schimbat? Bolțile prăbușite au fost refăcute, crăpăturile din ziduri umplute, pietrele căzute înlocuite. Interiorul a fost reamenajat cu colecții de familie și cu un parchet comandat la Veneția. Sursele spun că prințesa a păstrat arhitectura exterioară, dar foișorul pare să fi fost redimensionat în această perioadă. Cantacuzino însuși a descris palatul drept rezultatul colaborării timpului cu velleitățile umane, adică al distrugerilor și reclădirilor succesive.

Nu am găsit texte de critică arhitecturală argumentată împotriva acestei restaurări. Sursele consultate sunt mai degrabă elogioase, ceea ce nu înseamnă neapărat că intervenția a fost impecabilă, ci că nu a fost analizată critic în materialele accesibile public.

Ce se spune și ce se poate dovedi

Circulă local o poveste despre un tunel secret care ar lega palatul de malul opus al lacului. Sursa care o menționează o califică ea însăși drept folclor neverificat, iar nicio altă publicație nu o confirmă.

O altă confuzie frecventă privește o presupusă comoară a Brâncoveanului ascunsă la Mogoșoaia. Un articol de presă cu titlu în acest sens se dovedește, la lectură, că vorbește despre cu totul altceva: fresce, coloane și elemente sculptate salvate de la Mănăstirea Văcărești, demolată de regimul comunist în 1985 și 1986, și păstrate astăzi pe domeniu.

În schimb, ideea că palatul a fost construit pentru fiul Ștefan nu este un mit, ci exact ce scrie pe pisanie. Iar pisania însăși nu a fost, din câte se poate verifica, rescrisă la restaurare: sursele o citează ca element original, iar lucrările s-au concentrat pe structură și pe interior.

Domeniul a fost naționalizat de regimul comunist, la o dată care diferă de la o sursă la alta, între 1945, 1948 și 1949, probabil pentru că a fost un proces în etape. Martha Bibescu plecase deja la Paris în septembrie 1945. A murit pe 28 noiembrie 1973, în apartamentul unei verișoare de pe Île Saint-Louis, și a fost înmormântată la Ménars, în Franța, după dorința ei.

Palatul a devenit muzeu în 1957 și a fost restaurat din nou în 1977, după cutremur. Astăzi este administrat de Centrul de Cultură Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului și găzduiește, din 2000, Muzeul Tradiției Aulice, cu colecția de artă Liana și Dan Nasta, de circa 300 de piese.