Biblia de la București: tiparul a început la 5 noiembrie 1687

Pe 5 noiembrie 1687, în tiparnița domnească așezată în atelierul tipografic al Mitropoliei din București, a intrat sub presă prima filă a celei mai mari cărți tipărite până atunci în limba română. Lucrul a ținut aproape un an și s-a încheiat la 10 noiembrie 1688, când domnul care îl poruncise era mort de douăsprezece zile. Biblia de la București 1688 este una dintre puținele tipărituri românești vechi care își datează singură și începutul, și sfârșitul.

Când a început tipărirea Bibliei de la București?

Tiparul a început la 5 noiembrie 1687 și s-a sfârșit la 10 noiembrie 1688. Data nu este o socoteală făcută mai târziu de bibliografi: o dă cartea însăși. Pe ultima filă, la pagina 933, episcopul Mitrofan al Hușilor, cel care se numește în epilog „meșterul tipografiei și îndireptării cuvintelor rumânești ostenitoriu”, spune cât a durat lucrul și răsuflă ușurat.

Precum doresc să sosească la vadul cel cu adăpostire cari sunt bătuți de valuri întru luciul mării, așa am dorit și eu să sosesc la sfârșitul cărții acesteia. Slavă lui Dumnezeu Celui ce ne-a ajutat după începutul de-am ajunsu și săvârșitul.

Mitrofan, episcop al Hușilor, epilogul Bibliei de la București

Pregătirile începuseră cu vreo cinci ani mai devreme, pe la 1682, prin strângerea edițiilor străine și a tălmăcirilor parțiale care existau deja și prin alcătuirea grupului de cărturari. Meșter tipograf a fost Mitrofan, fost episcop de Huși, ajutat de ieromonahul Andrei, cel care avea să ajungă mitropolitul Antim Ivireanul. Mitropolitul țării era Teodosie Veștemeanul, iar cheltuiala au ridicat-o doi domni, unul după altul.

Cine a tradus Vechiul Testament?

Răspunsul s-a schimbat în ultimele șapte decenii. Până pe la 1950, filologii români erau încredințați că întregul text se datorează fraților Radu și Șerban Greceanu. Cercetările de după aceea, pornite de la două manuscrise, Ms. 45 de la Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române și Ms. 4389 de la Biblioteca Academiei Române, au mutat răspunsul pe alt nume. În acele manuscrise, arată Aura Mocanu reluând studiul lui Eugen Munteanu din 1988, „se afirmă explicit că traducătorul de fapt al Vechiului Testament a fost N. Milescu, care a utilizat ca text de bază versiunea grecească a Septuagintei (varianta aldină), într-o ediție protestantă apărută la Frankfurt în 1597”.

Noul Testament nu a fost tălmăcit din nou. El vine din Noul Testament de la Bălgrad, tipărit în 1648 de mitropolitul Simion Ștefan al Ardealului, și este, după cercetarea lingvistică a lui Alexandru Gafton, o „versiune elaborată pe baza celei dintâi”. Peste textul moldovenesc al lui Milescu și peste cel ardelenesc de la Bălgrad au trecut apoi revizorii munteni, între care frații Greceanu. Prefața pomenește și pe Ghermano de Nisa, arhiereu și fost conducător al Academiei Grecești din Constantinopol, și pe Sevastos Kymenitis, de la Școala Grecească din București.

Izvoarele pe care le numesc cercetătorii și cartea însăși sunt mai multe decât unul:

• Septuaginta grecească, în ediția protestantă tipărită la Frankfurt în 1597, varianta aldină
• Biblia slavonă tipărită la Ostrog în 1581
• Vulgata latină, în cel puțin două ediții ale vremii
• Noul Testament de la Bălgrad, 1648
• Biblia Sacra Polyglotta, Londra, 1653-1657

Ce spun documentele: o carte cu două foi de titlu

Biblia de la București 1688 nu este o singură tipăritură, ci un coligat editorial, cum a arătat bibliologul Dan Râpă-Buicliu. Se cunosc două versiuni ale foii de titlu și două epiloguri, numite în literatura de specialitate versiunea cantacuzinească și versiunea brâncovenească.

Cea dintâi începe astfel: „Dumnezeiasca Scriptură / Adecă ale cei vechi și cei noao / toate care s-au tălmăcit dupre limba Elinească spre nțelegerea limbii rumânești și cu poruncă și toată cheltuiala Prea Bunului și Prea-voslavnicului creștin luminatorul Domn și obladuitoriu a toată Țara Rumânească / Ioann Șărban Cantacuzino Basarab Voievod”. Pe a doua, porunca rămâne tot a lui Șerban Cantacuzino, dar lângă ea apare „îndemnarea dumnealui Costandin Brâncoveanul, Marele Logofăt / nepot de soră al Măriei Sale după pristavirea acestui mai sus pomenitu domn”, iar datarea sună „la anul de la Facerea Lumii 7197 iară de la spăsenia lumii 1688. În luna noiembrie în 10 zile”.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a arătat că exemplarele au pagina de sfârșit în două forme: într-una se spune că tiparul s-a făcut în septembrie 1688, în cealaltă că s-a încheiat la 10 noiembrie 1688. Versiunea a doua are pe deasupra un paragraf despre textul folosit de traducători și despre felul în care a fost ales, cu șaisprezece rânduri care lămuresc izvorul elinesc tipărit la „Franco Forto”, adică la Frankfurt. Istoricul Virgil Cândea a explicat de ce: imprimarea ediției scoase sub patronajul lui Șerban Cantacuzino s-ar fi încheiat la sfârșitul lui septembrie 1688, iar tirajul nu fusese răspândit pe loc, ceea ce a lăsat loc pentru o foaie de titlu nouă. Pe aceste trei cercetări le-am citit prin studiile lui Ionel Ostache și ale Aurei Mocanu, nu în original.

La capătul cărții stă și o erată, cea mai veche de acest fel din istoria tiparului românesc. Volumul are 944 de pagini de format mare, cu text mărunt pe două coloane, și două prefețe, una pusă pe numele lui Șerban Cantacuzino, cealaltă semnată de Dositei, patriarhul Ierusalimului. La semnătura patriarhului s-a apelat pentru a da mai multă autoritate noii Biblii românești, atât la cititorii de acasă, cât și în afara țării.

De ce apare Brâncoveanu pe o carte începută de Șerban Cantacuzino?

Fiindcă domnul s-a schimbat în timpul tiparului. Șerban Cantacuzino a murit la 29 octombrie 1688, iar în aceeași zi a fost ridicat în scaun Constantin Brâncoveanu, nepotul lui de soră. Foaia de titlu a versiunii a doua spune limpede exact cele două lucruri de care avea nevoie domnul cel nou: că este „nepot de soră al Măriei Sale” și că a fost ales „den alegerea a toatei Țări Rumânești”.

Socoteala zilelor merită privită. Firmanul sultanului Suleiman al II-lea, cel care confirma investitura, este datat 15 noiembrie 1688, adică cinci zile după data pusă pe foaia de titlu. Cartea își asumă, prin urmare, un domn pe care Poarta nu îl încuviințase încă. Pentru un cititor de azi acesta este amănuntul cel mai grăitor din toată tipăritura: Biblia de la București a fost și o faptă de cultură, și un act de legitimare a unei domnii.

A unificat Biblia de la 1688 limba română literară?

Aici se desparte cercetarea, și despărțirea este veche. Nicolae Cartojan, George Călinescu, Nicolae Iorga și Alexandru Rosetti au răspuns da. Rosetti scria în 1942 că tipăritura „desăvârșește impunerea graiului muntean ca limbă literară”, iar ideea a ajuns convingere comună prin manualele de dinainte de al Doilea Război Mondial.

Ion Gheție a răsturnat-o cu argumente de dialectologie istorică. Analiza atentă a textului a scos la iveală că, pe lângă stratul muntenesc, care precumpănește, „textul din 1688 este împânzit de un contingent” de forme moldovenești, semn al prestigiului pe care îl căpătase scrisul lui Dosoftei. Concluzia lui Gheție, din Baza dialectală a românei literare, carte apărută în 1975, este limpede: „Acceptarea graiului muntean ca normă a românei literare trebuie să se fi produs la o dată ulterioară anului 1700”. Alexandru Gafton merge mai departe și scrie că tipăriturii i-a fost dat să aibă „o audiență aproape nulă” și că este „textul cel mai neunitar din întreaga cultură română”.

De partea cealaltă stă un fapt care se poate număra. Ana Catană-Spenchiu amintește că Biblia de la București 1688 „a dominat spațiul lingvistic românesc timp de 107 ani”, până la Biblia de la Blaj a lui Samuil Micu, din 1795, iar aparatul ediției de la Blaj trimite la ea, numai pentru Vechiul Testament, de peste 235 de ori. O carte fără urmări nu se citează de atâtea ori de către cea care o înlocuiește.

Ce rămâne, după ce se așază disputa, nu este puțin. În 1688, într-o țară în care slujba se ținea încă în bună parte slavonește, un atelier din București a scos 944 de pagini de Scriptură în românește, cu erată, cu prefețe și cu o lămurire despre izvoare, iar prefața se adresa, în termenii ei, „rumânilor, moldovenilor, ungrovlahilor”. Judecată cu mijloacele vremii ei, fapta rămâne o izbândă tehnică și editorială fără pereche la noi până atunci, oricât de amestecată ar fi limba dintre coperți.