Liniile Nazca: de unde vine ideea pistelor de aterizare și ce arată săpăturile

Despre liniile Nazca, din sudul Peruului, se spune de aproape șaizeci de ani că ar fi piste de aterizare pentru nave extraterestre, sau semnale desenate ca să fie văzute de sus, fiindcă oamenii care le-au făcut nu le puteau vedea. Verificăm exact aceste trei lucruri: cum au fost construite figurile, când și de cine, și dacă se pot vedea de la sol. Pe fiecare există măsurători publicate, nu doar păreri.

Ce se afirmă și cât circulă

Pachetul de afirmații are trei piese care se sprijină una pe alta. Prima: liniile drepte și trapezele de pe platou ar fi piste de aterizare. A doua: desenele sunt atât de mari încât se văd doar din avion, deci nu puteau fi făcute pentru ochi omenești. A treia, cea care leagă tot: nimeni nu știe cine le-a făcut și de ce. Combinația se repetă în cărți, la televizor și în filmulețe, iar întrebarea „au fost făcute de extratereștri sau pentru ei” se caută lună de lună, inclusiv în română.

Monumentul despre care se vorbește este real și este protejat. Lista patrimoniului mondial UNESCO îl numește „Liniile și geoglifele de la Nasca și Palpa”, cu o zonă protejată de 75.358,47 de hectare. Fișa oficială vorbește despre două faze, Paracas, aproximativ 400-200 î.Hr., și Nasca, aproximativ 200 î.Hr.-500 d.Hr.

De unde vine povestea

Geoglifele au fost redescoperite la începutul secolului XX. Prima descriere modernă vine de la arheologul peruan Toribio Mejía Xesspe, care a prezentat liniile și drumurile antice din bazinul Río Grande de Nazca la al 27-lea Congres Internațional al Americaniștilor, ținut la Lima în 1939 și tipărit în 1940. Cercetarea cu fotografie aeriană a început în anii 1940 și a dus la inventarierea a 112 geoglife figurative, dintre care 39 de tip linie și 73 de tip relief.

În paralel s-a născut și prima interpretare de mare succes: Paul Kosok și Maria Reiche au propus citirea platoului ca un calendar astronomic. Reiche a publicat „Mystery on the Desert” în 1949, iar Kosok a strâns rezultatele în „Life, Land, and Water in Ancient Peru”, apărut în 1965.

Varianta extraterestră vine din literatura „astronauților antici” de la sfârșitul anilor 1960, al cărei titlu cel mai vândut este cartea lui Erich von Däniken, apărută în 1968 la Econ Verlag, Düsseldorf. În această literatură platoul este citit ca un aerodrom, iar liniile drepte ca piste. Cartea o pomenim aici ca obiect al analizei, nu ca sursă: ea arată de unde vine afirmația, nu ce este adevărat.

Ce arată dovezile despre liniile Nazca

Primul lucru de lămurit este cum se face o geoglifă. Nu se sapă și nu se toarnă nimic: se mută pietrele de la suprafață. Platoul este acoperit cu un strat de pietriș întunecat, iar dedesubt pământul este mai deschis la culoare, așa că îndepărtarea pietrelor de pe o bandă lasă un desen deschis pe fond închis. Figurile s-au păstrat milenii tocmai fiindcă zona nu se inundă și nu e bună de agricultură. O suprafață obținută astfel nu are nicio calitate portantă: nu susține un avion, cu atât mai puțin o navă.

Al doilea lucru este datarea. Ceramica găsită pe geoglife și în jurul lor arată că folosirea lor a început cel târziu în secolul I î.Hr., în perioada Nasca inițială, între 100 î.Hr. și 50 d.Hr., și a continuat până în secolul XV, în perioada Ica. Figurile mari de tip linie se leagă de perioada Nasca, între 100 î.Hr. și 650 d.Hr., prin asemănarea motivelor cu decorul ceramicii, iar la geoglifele „balena” și „maimuța” s-a găsit ceramică Nasca timpurie, din anii 50-300 d.Hr.

Există și o datare fizică, independentă de ceramică. Un studiu publicat în revista Antiquity în 2005 a aplicat datarea prin luminescență stimulată optic pe cuarțul acoperit în momentul în care pietrele au fost mutate, pe platourile înalte din zona Palpa. Rezultatul: liniile de la San Ignacio și Sacramento au fost construite între 400 și 650 d.Hr., adică în partea târzie a Perioadei Intermediare Timpurii, de oameni ai culturii Nasca.

Al treilea lucru este dacă se văd de jos. Aici răspunsul l-a dat cel mai limpede sondajul publicat în 2024 în Proceedings of the National Academy of Sciences, în care o echipă condusă de Masato Sakai, de la Universitatea Yamagata, a trecut tot platoul, 629 de kilometri pătrați, printr-un sistem de inteligență artificială antrenat pe fotografii aeriene și a verificat apoi candidații pe teren. În șase luni de verificări au fost confirmate 303 geoglife figurative noi, aproape dublând totalul de 430 strâns în aproape un secol.

Important este ce fel de geoglife au ieșit la iveală. Cele de tip relief au în medie nouă metri, deci stau în câmpul vizual al unui om care merge pe jos, și sunt așezate în medie la 43 de metri de potecile vechi care brăzdează platoul, adesea pe pante, ca să se vadă de la distanță. În 81,6 la sută din cazuri ele înfățișează oameni sau lucruri legate de oameni: animale domestice, capete tăiate. Figurile mari de tip linie, 50 la număr și de circa 90 de metri în medie, înfățișează în 64 la sută din cazuri animale sălbatice și se află în medie la 34 de metri de rețeaua de linii și trapeze. Autorii conchid că primele erau făcute și privite de un om sau de un grup mic, iar cele mari erau folosite comunitar, în activități rituale.

Mai există și o dovadă obținută prin mers. Clive Ruggles și Nicholas J. Saunders au publicat în Antiquity, în 2012, rezultatul unei cercetări făcute la sol: au stabilit, cu argumente stratigrafice, care linii sunt contemporane între ele, apoi le-au urmat pe picioare. Au găsit un traseu atât de încurcat încât îl numesc labirint, potrivit mai ales pentru procesiuni ceremoniale. Liniile nu sunt desene privite de departe, sunt drumuri de umblat.

Cum s-a transformat povestea

Se vede bine lanțul. Liniile Nazca au fost documentate de la sol în anii 1930, dar a devenit celebru prin fotografia aeriană, în anii 1940. De aici s-a născut impresia că figurile „se văd doar din avion”, impresie care spune mai mult despre instrumentul descoperitorilor decât despre intenția constructorilor. Pe acea impresie s-a putut construi, în anii 1960, întrebarea „pentru cine au fost făcute, dacă nu pentru cei de la sol”, iar răspunsul extraterestru a venit ca o continuare logică a unei premise greșite.

Între timp, cercetarea a mers în direcția opusă. Geoglifele mici, legate de poteci, au fost greu de văzut nu pentru că sunt uriașe, ci pentru că sunt mici și erodate: după două mii de ani de vânt, un relief de nouă metri abia se distinge pe fotografii de mare rezoluție. Tocmai de aceea au fost găsite ultimele, cu ajutorul unui algoritm, iar ele sunt dovada cea mai bună că platoul era privit de la nivelul ochiului.

Ce rămâne întrebare legitimă

Rostul exact al rețelei de linii și trapeze care alcătuiește liniile Nazca nu este stabilit, iar literatura discută cel puțin cinci explicații: calendar și astronomie, geometrie, agricultură și irigații, deplasare și comunicare, inclusiv mersul, alergarea și dansul, și expresie artistică. Unele linii se leagă de drumurile de pelerinaj spre centrul ceremonial Cahuachi, altele de teritoriul unor grupuri sociale, iar un studiu din 2002 a propus o corelație între geoglife și sursele de apă subterană. Ipoteza astronomică nu este desființată, dar varianta în care figurile de animale ar corespunde constelațiilor este criticată serios, fiindcă pornește de la constelații europene, neatestate etnoistoric în zonă.

Rămân deschise datarea geoglifelor de tip relief, atribuite perioadei Nasca inițiale sau mai devreme pe baza stilului, nu a unei măsurători absolute, și întrebarea câte figuri sunt încă negăsite. Realizarea oamenilor de atunci nu se micșorează cu nimic: au trasat, fără instrumente de măsură moderne, figuri de 90 de metri cu linii drepte și proporții corecte, le-au întreținut generații la rând și au organizat în jurul lor drumuri și ceremonii, pe un platou unde orice pas lăsat pe pietriș se vede o mie de ani.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Patru întrebări ajung aproape mereu. Cine a spus asta prima dată și în ce an? La Nazca, afirmația are un autor și un an, 1968, iar situl avea deja treizeci de ani de cercetare în spate. Cum a fost făcut obiectul, concret? Dacă răspunsul este „prin mutarea pietrelor de la suprafață”, ipoteza pistei cade înainte de orice discuție despre extratereștri. Cum a fost datat? Ceramica și luminescența dau secole, nu mistere. Și, în fine: afirmația spune „nimeni nu știe”, deși există o bibliografie? Atunci „nimeni” înseamnă, de obicei, „cel care o spune”.