Cine a citit cartea, cu martori: 132 de însemnări din 47 de manuscrise arabe

În lumea islamică medievală, o carte nu se învăța citind-o singur. Se citea cu voce tare, în fața unui dascăl, iar la sfârșit cineva scria pe marginea foii cine a fost acolo și ce a ascultat. Aceste note se numesc samāʿāt, certificate de audiere, iar un studiu publicat la 30 august 2026 în Journal of Islamic Thought and Civilization le tratează ca pe documente de arhivă, nu ca pe mărunțișuri de margine.

Ce este un certificat de audiere

Un samāʿ consemnează o ședință de lectură: textul citit, numele dascălului care a predat, numele celui care a citit cu voce tare, numele celor care au ascultat, data și locul. Rostul lui practic era garantarea transmiterii: cine avea un asemenea certificat putea mai departe să predea cartea, iar copia putea fi verificată prin comparație cu originalul. Autorii studiului, Saleh Muhammad Zeki Mahmood Al-Leheabi și Ahmed Ameen, de la Universitatea din Sharjah și de la Universitatea Fayoum, arată că obiceiul se vede limpede în scrisul islamic între secolele V și IX ale Hegirei, adică între secolele al XI-lea și al XV-lea.

Formulele sunt fixe și de aceea se pot compara: „a ascultat toată cartea aceasta”, „i s-a citit lui cutare”, „a fost de față la ședința de audiere”, „și aceasta s-a dovedit corect”, „și a scris-o cutare”. Studiul deosebește trei tipuri de însemnări: cele care certifică ascultarea întregului text, cele care certifică doar o parte, cu formule de felul „a ascultat o parte din ea” sau „până aici”, și notele fragmentare sau de colaționare, care atestă potrivirea copiei cu exemplarul de bază.

Ce s-a cercetat

Corpusul este de 47 de manuscrise și 132 de certificate, păstrate în colecții din Turcia, Egipt, Germania și Siria. Metoda are trei componente: transcriere paleografică, extragerea datelor biografice despre persoanele numite și compararea formulelor documentare. Trei manuscrise au fost luate pe rând, alese ca să acopere orașe, epoci și genuri diferite.

• al-Shamāʾil al-Muḥammadiyya a lui al-Tirmidhī, în manuscrisul 254 de la Biblioteca Süleymaniye din Istanbul, datat sâmbătă, 29 Ṣafar 578 AH, adică 10 iulie 1182, la Fusṭāṭ.
• Iʿtilāl al-Qulūb a lui al-Khurāʾiṭī, în manuscrisul oriental A 627 de la Biblioteca din Gotha, cu însemnări legate de Bagdad.
• Iḍāḥ al-Waqf wa-l-Ibtidāʾ a lui al-Anbārī, în manuscrisul 11 de la Istanbul, text de studii coranice.

Hărți de oameni, nu doar de cărți

Pusă cap la cap, informația din certificate desenează o rețea: aceleași nume apar în orașe diferite, iar textele circulă între Bagdad, Fusṭāṭ, Damasc și Isfahan. Un singur certificat poate numi dascălul, cititorul, mai mulți ascultători și copistul, ceea ce arată că învățătura se producea în grup, nu într-un cabinet.

Interesant este și unde se țineau ședințele. Formulele arată patru feluri de locuri: moschei, de pildă moscheea lui ʿAmr ibn al-ʿĀṣ, școli, precum madrasele al-ʿĀdiliyya și al-Nūriyya, case particulare și chiar prăvălii, cu o formulă de tipul „la prăvălia postăvarilor”. Lectura savantă nu era închisă în instituții, ci se amesteca cu viața orașului.

Oamenii care nu apar în cronici

Partea cu adevărat nouă este sociologică. Dicționarele biografice și cronicile medievale rețin juriștii și savanții de rang. Certificatele de audiere, în schimb, notează pe oricine a fost de față, așa că din ele ies la iveală meșteșugari, negustori și femei, printre care una numită Umm Ibrāhīm Rābiʿa, precum și participarea unei familii de postăvari la citirea unui text de adab. Autorii concluzionează că accesul la cercurile de învățătură nu era rezervat juriștilor și nu era despărțit pe criteriul de gen.

Ce spun sursele și ce rămâne de făcut

Studiul a apărut în volumul 16, numărul 2 al revistei, la paginile 21-42, cu licență Creative Commons, și l-am citit integral. Autorii propun la final un standard de catalogare digitală și codare TEI-XML, ca aceste însemnări să poată fi căutate și analizate ca rețele. Lucrările mai vechi pe care se sprijină, de la dicționarul certificatelor damascene publicat la Damasc în 1996 până la studiile lui Tilman Seidensticker despre manuscrisul din Gotha, sunt citate aici după aparatul studiului, fiindcă nu au putut fi deschise.

Ce nu se știe încă: cât de reprezentative sunt cele 132 de certificate pentru milioanele de manuscrise arabe păstrate în lume, cât de des participau femeile și meșteșugarii, și cât din tăcerea cronicilor se datorează alegerii autorilor lor, nu absenței acestor oameni. Un corpus de 47 de manuscrise arată ce se poate afla, nu cât de obișnuit era ceea ce s-a aflat.