Ciuma după Moartea Neagră: ADN-ul antic arată valuri repetate timp de 350 de ani

Moartea Neagră, pandemia de ciumă din 1346-1353, este de obicei povestită ca un episod închis. De fapt, a fost doar începutul unui ciclu care a ținut peste trei secole și jumătate. Un studiu nou, publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences, folosește ADN extras din schelete pentru a reconstitui cum s-a mișcat ciuma după Moartea Neagră prin Europa: nu dintr-un singur focar, ci în valuri succesive, aduse de oameni, de rozătoare și, uneori, de armate.

Ce au analizat cercetătorii

Echipa, condusă de Institutul de Genomică al Universității din Tartu, în Estonia, în colaborare cu Universitatea Cambridge și cu cercetători din Țările de Jos și din Elveția, a reconstituit 26 de genomuri ale bacteriei Yersinia pestis, agentul ciumei. Materialul genetic provine din resturile umane din 11 situri arheologice din Estonia, Rusia, Anglia, Țările de Jos și Elveția, datate între secolele XIV și XVIII.

Versiunea preliminară a lucrării, publicată în 2023 pe platforma bioRxiv, enumera printre locurile cercetate patru situri din Estonia (Tallinn, Lehmja-Pildiküla, Otepää și Mäletjärve), orașul olandez Arnhem, localitatea Stankeevo din regiunea Pskov, Domat/Ems în Elveția și un sit de pe Bene’t Street, în Cambridge. Pentru acea etapă fuseseră examinați 117 oameni îngropați în cele 11 situri, iar din ei s-au obținut atunci 11 genomuri cu acoperire bună.

Metoda în sine a devenit obișnuită în ultimii ani. Bacteria circula prin sângele bolnavului, iar urme din materialul ei genetic rămân prinse în dinți, unde pulpa era irigată în momentul morții. Din aceste fragmente, genomul bacteriei poate fi recompus și comparat cu alte genomuri, antice sau moderne, pentru a vedea ce tulpini sunt înrudite și cât de apropiate sunt în timp.

Primul autor este Marcel Keller, iar printre semnatari se află istoricul Philip Slavin, autorul corespondent, și autorii seniori Kristiina Tambets și Christiana L. Scheib. Faptul că un istoric al epidemiilor face parte din echipă contează: scopul a fost ca genomurile să poată fi legate de epidemii consemnate în cronici și în registre.

Problema datării și soluția găsită

Cea mai mare dificultate a studiilor de acest fel este timpul. Un mormânt de ciumă datat prin radiocarbon primește adesea un interval de peste o sută de ani. În secolele XV-XVII, într-o sută de ani ciuma lovea adesea același oraș de mai multe ori, așa că nu știi de care epidemie ține scheletul.

În cazul COVID-19, oamenii de știință au putut reconstitui foarte bine răspândirea fiecărei tulpini, pentru că genomurile veneau cu marcaje de timp precise.

Marcel Keller, Institutul de Genomică al Universității din Tartu, comunicatul institutului

Pentru ciuma medievală, asemenea marcaje nu există. Echipa a dezvoltat o metodă pe care o numește modelare radiocarbon informată filogenetic (PhIRM). Ideea este simplă în principiu: poziția unui genom pe arborele evolutiv al bacteriei spune ceva despre vechimea lui relativă. Combinată cu datele radiocarbon, această informație îngustează intervalul. Metoda a fost aplicată la 75 de genomuri: 11 dintre cele secvențiate acum de echipă și 64 publicate anterior de alte echipe.

Ce spun sursele despre ciuma după Moartea Neagră

Concluzia principală, formulată în comunicatul Institutului de Genomică al Universității din Tartu, este că ciuma nu a supraviețuit într-un singur loc de unde să pornească iar și iar. Bacteria a reapărut în regiuni diferite ale Europei și a creat, probabil, mai multe rezervoare noi.

• Estonia a primit ciuma de mai multe ori, din surse diferite, începând de la sfârșitul secolului al XIV-lea.
• În jurul anilor 1450-1500, liniile bacteriei s-au extins și s-au despărțit în trei ramuri mari, care ar fi putut întemeia noi rezervoare la rozătoarele sălbatice.
• Autorii sugerează că Marea Secetă a Renașterii, o perioadă de climă uscată, ar fi putut influența epidemiile din populațiile de rozătoare. Este o ipoteză, nu un rezultat demonstrat.
• Războaiele au grăbit răspândirea. Genomurile sunt legate de episoade din Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648) și din Marele Război al Nordului (aproximativ 1700-1721).

Cel mai clar exemplu este asediul Tallinnului din 1710, în timpul Marelui Război al Nordului. Ciuma a lovit atunci soldații suedezi și ruși, dar și populația civilă, răspândindu-se pe drumurile armatelor și ale refugiaților.

De ce e importantă imaginea în valuri

Istoricii discută de mult dacă ciuma a rămas în Europa după Moartea Neagră, ascunsă în populații locale de rozătoare, sau dacă a fost adusă de fiecare dată din Asia. Studiul nu închide dezbaterea, dar mută accentul spre un tablou mai complicat: reintroduceri repetate, rezervoare care apar și dispar, mișcări legate de comerț și de război.

Tema are și o parte actuală. Ciuma nu mai este o problemă de sănătate publică în Europa, dar Yersinia pestis persistă în rezervoare de rozătoare sălbatice în mai multe regiuni ale lumii. Înțelegerea felului în care bacteria s-a instalat, a rezistat și apoi a dispărut din Europa poate ajuta supravegherea acolo unde încă circulă.

Ce nu se știe încă

Harta studiului are goluri mari. Nu include genomuri din Europa de sud-est, din Balcani sau din spațiul românesc, iar concluziile despre continent se sprijină pe câteva regiuni bine eșantionate, cu Estonia în centru. Legătura cu seceta și existența exactă a rezervoarelor de rozătoare rămân ipoteze. Iar metoda PhIRM, deși promițătoare, va trebui verificată pe seturi mai mari de date, pentru că precizia ei depinde de cât de bine e cunoscut arborele evolutiv al bacteriei.

Ciuma în spațiul românesc

Absența eșantioanelor din sud-estul Europei e o lipsă importantă, pentru că aici ciuma a rezistat mai mult decât în vest. În Țara Românească și în Moldova, epidemiile au revenit până în secolul al XIX-lea. Cea mai cunoscută, „ciuma lui Caragea”, a lovit Bucureștiul în 1813, în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, și a rămas în memoria orașului. În secolul al XVIII-lea, monarhia habsburgică a organizat un cordon sanitar cu carantine de-a lungul Carpaților, tocmai pentru a opri boala venită dinspre sud și est.

Un studiu genetic pe morminte de ciumă din România ar putea spune dacă aceste epidemii târzii veneau din aceleași ramuri ale bacteriei care au circulat în vest sau din rezervoare diferite. Deocamdată, această pagină a istoriei ciumei a fost scrisă doar din arhive.